O întrebare retorică, desigur. Nu-mi venea să cred că aş putea să-l văd pe Roger Waters la câţiva metri în faţa mea, când până acum fusese doar o voce în nişte căşti sau nişte imagini mişcătoare pe Youtube. Să-l văd pentru prima oară de când mă ştiu.
Trei săptămâni mai târziu, în seara de 15 septembrie 2010, cu biletele în buzunar, porneam spre Air Canada Centre. Imensa arenă din Toronto era pregătită să-i primească pe cei 20.000 de spectatori veniţi să vadă această bucăţică vie de Pink Floyd. Să asiste la o istorie a rockului pe două picioare.
Arena s-a umplut încet-încet cu oameni de toate vârstele, de la puşti de liceu la pensionari vivace, în jeanşi şi tricou. Fiecare şi-a ocupat locul în linişte, organizat, aproape prea cuminte pentru nebunia care avea să urmeze.
Mai târziu, publicul ca scos din cutie şi-a dat totuşi în petec, atât cât permite codul etic canadian. La începerea concertului (da, fix la ora la care fusese anunţat) cu „In the flesh”, mulţimea a început să vuiască fericită, iar din public au început, ca la comandă, să se ridice vălătuci de fum. Plasatoarele încercau disperate să îi convingă pe spectatori să stingă… ţigările, să le zicem, dar după o vreme s-au lăsat păgubaşe. Ar fi fost şi păcat: Roger Waters îşi făcuse în sfârşit apariţia, printre focuri continue de artificii, pe scena imensă, în spatele căreia erau proiectate celebrele două ciocane care mărşăluiesc. Lunga aşteptare se sfârşise.
De-a lungul concertului, printre cunoscutele „Another brick in the wall”, „Mother”, „Goodbye blue sky”, „Hey you” sau „Comfortably numb”, s-a construit, bucată cu bucată, celebrul zid. Am avut parte de proiecţii multimedia, efecte sonore, lasere, păpuşi imense, de zeci de metri, înfăţişând personaje cunoscute din „The Wall” (profesorul rigid, soţia). Un imens Porc Capitalist gonflabil a plutit pe deasupra spectatorilor, purtând cu el sloganuri anticonsumerism. Multe mesaje politice proiectate pe zid („iBelieve”, „iProtest”, „Every gun that is made, every warship launched, every rocket fired, signifies, in the final sense, a theft, from those who hunger, and are not fed, those who are cold, and not clothed” – citat din Eisenhower). Piele de găină, ochi umezi şi imagini, sunete, mirosuri impregnate pentru totdeauna fix în mijlocul creierului. Iar peste toate astea, vocea lui Waters, ca un imens văl cald şi liniştitor, înfăşurând inima, făcând-o, paradoxal, să crească bucată ca bucată, precum imensul zid care se înălţa sub ochii noştri.
Canada Air Centre s-a aflat atunci într-o bulă temporală în care totul era perfect. Dar bula trebuie să se mai şi spargă şi toată lumea ştie deznodământul: la finalul concertului, zidul este distrus, binele învinge şi aşa mai departe. Oamenii ar vrea să plece acasă cu câte o bucată din zid, dar forţele de pază vigilente îi opresc. Rămân cu senzaţia unui concert perfect, exact pe sufletul meu: vocea lui Waters pare că nu s-a schimbat deloc; sunetul a fost perfect; coordonarea, la fel; efecte speciale la care nu aş fi visat într-un concert; credinţa reconfortantă că nu eşti singurul „nebun idealist” care crede în anticonsumerism, libertate interioară, căderea limitelor. Speranţa că poate vei mai fi binecuvântat încă o dată cu experienţa asta.
Şi confirmarea, doi ani mai târziu: ‘Another brick in the wall’ în România: Roger Waters va cânta la Bucureşti!