De ceva vreme Zona euro este într-o criză a datoriilor suverane. Multă lume a spus până acum că state precum Grecia ar trebui să iasă din Uniune şi să îşi rezolve problemele pe cont propriu, cu o monedă proprie. Apoi, au fost alţii care au propus ca ţările puternice, în special Germania, să părăsească euro şi să lase periferia să se descurce singură.
Cei de la UBS spun şi ei că “euro nu ar trebui să existe”, cel puţin nu aşa cum este concepută acum uniunea monetară. Euro creează mai multe costuri economice pentru cel puţin o parte dintre ţările care au adoptat-0 decât beneficii.
Ideea de uniune monetară este un bună, spun analiştii băncii elveţiene, dacă zona la care o aplici este una omogenă cu nevoi monetare similare şi rate de dezvoltare similare, sau dacă este suficient de flexibilă şi diferenţele economice pot fi corectate rapid. În cazul Zonei euro, aceste principii nu se aplică, din moment ce avem ţări cu nevoi foarte diferite. Dacă economiile ţărilor componente, aşa cum este cazul în Europa, se mişcă cu viteze diferite, în direcţii diferite, politica monetară nu poate fi optimă pentru toate.
Când pentru unele ţări politica monetară este prea laxă (de ex. rate de dobândă prea mici), banii ieftini îşi găsesc de lucru în zone în care fundamentele de creştere sunt cu mult depăşite – aşa se nasc baloanele din zona activelor. Asta am văzut în Europa cu zona imobiliară în mai multe ţări periferice, şi apoi în criza datoriilor suverane.
Scenariul dezastrului – consecinţele ruperii euro
Dacă actuala formă a Zonei euro nu funcţionează, şi cei de la UBS spun că nu funcţionează, trebuie să se schimbe fie structura, fie componenţa.
Cel mai probabil scenariu este cel în care Zona euro se transformă într-o Uniune fiscală (sau Confederaţie fiscală, termen utilizat de UBS).
Însă cea mai mare parte a analizei UBS este dedicată scenariului în care Eurozona se rupe, şi imaginea este mai degrabă sumbră.
În primul rând, nu există o cale legală pentru ca o ţară să părăsească euro sau să fie dată afară. Amendamentul 50 al Tratatului de la Lisabona prevede doar că o ţară poate părăsi Uniunea Europeană, la iniţiativa sa, după ce îşi negociază ieşirea şi aceasta este aprobată de Consiliu. Nu există un proces şi nu se face referire la moneda euro, aşa că părăsirea Uniunii monetare înseamnă şi ieşirea din UE. Legislaţia actuală nu permite ca o ţară să fie scoasă pe linie la propunerea/iniţiativa celorlalte ţări, şi schimbarea legii ar lua ani de zile.
În fine, dacă un stat ajunge la conculzia că pierde prea mult stând în euro ar putea să plece şi fără să mai aştepte procesele legale.
Aici lucrurile devin cu adevărat urâte. (În primul rând, se creează aşteptarea că şi alte state vor urma acelaşi traseu, deci este posibil ca un bloc de state să plece din start).
1. Defaultul asupra datoriei interne. Cazul ţării slabe: Statul va fi în continuare dator în euro către creditorii interni, dar va avea o nouă monedă. Astfel că datoria internă va fi denominată într-o monedă străină (euro) pe care statul nu o poate produce şi nu o poate lua din taxe. Banii ar trebui să intre din comerţ, care va fi serios lovit de evenimetele de la acel moment, aşa că defaultul ar fi aproape sigur.
Statul poate forţa convertirea datoriei interne din euro în noua monedă naţională, ceea ce va fi considerat tot un default de către investitori. Mai mult, această mişcare va fi urmată şi de către intrarea în incapacitate de plată a companiilor care au angajamente de credite în afara ţării, pentru că noua monedă nu va fi suficent de valoroasă (în depreciere rapidă) pentru a le stinge.
Moneda naţională va pierde masiv din valoare, cei de la UBS considerând că o depreciere de 10-20% de care s-a vorbit până acum este o fantezie.
În cazul ieşirii din euro a unei ţări puternice (de ex. Germania), moneda s-ar întări puternic faţă de euro. Dar asta ar aduce o pierdere puternică exportatorilor, care sunt împrumutaţi de pe piaţa internă în noua monedă naţională, convertită din euro, şi vor exporta în euro.
2. Prăbuşirea sectorului bancar. Cazul ţării slabe: Instituţiile financiare ar fi cel mai probabil forţate să schimbe euro din conturi în noua monedă naţională. Cuprinşi de incertitudinea şi chiar panica unui astfel de desfăşurări, deponenţii ar retrage în masă economiile din bănci. Pentru a contracara o astfel de situaţie, statul ar trebui să închidă sistemul bancar până la momentul în care se face conversia euro în monedă naţională, însă în perioada pregătitoare acestei implementări, o parte din economii ar fi probabil retrase. De asemenea, şi celelalte state slabe din Zona euro ar putea fi suspectate de intenţia de a se retrage, şi oamenii s-ar duce la bancă să îşi ridice economiile.
În cazul ieşirii unei ţări puternice, este de aşteptat ca lumea să nu fugă la bancă să îşi scoată banii, pentru că nu există teama că noua monedă va fi mai slabă. Însă băncile care au expuneri în afara ţării, în vechea monedă euro, vor trebui să finanţeze expunerea internă în noua monedă – cu 40-50% mai puternică. Va fi nevoie de o recapitalizare puternică a băncilor.
3. Ieşirea din Uniunea Europeană. Aşa cum se arată mai sus, părăsirea euro înseamnă şi ieşirea din UE. Toate tratatele indică acest lucru, şi ţara secesionistă cel mai probabil nu îşi va puteea negocia rămânearea în UE. Ar putea aplica din nou pentru a fi acceptată în UE, dar asta mai târziu.
4. Comerţul, taxe şi protecţionism. Se presupune că o ţară secesionistă slabă ar căpăta avantaje competitive faţă de vecini printr-o monedă depreciată. Însă, blocul comunitar ar putea impune taxe de import care să anuleze avantajele monedei mai slabe ale statului secesionist.
5. Dezordinea civilă
Într-o ţară slabă, deprecierea monedei aduce nemulţumirea populaţiei. Parctic, averea şi veniturile oamenilor raportate la vecini se depreciază subit. În ţările care brusc au o monedă mai puternică, muncitorii din domeniul exporturilor vor îngroşa rândurile şomerilor, după ce sectorul va deveni necompetitiv.
Istoria arată că ruperea de până acum a uniunilor monetare a fost tot timpul însoţită de dezordine civilă sau război civil.
Uniunea Monetară Latină din Europa secolului 19 sau separarea Irlandei de Marea Britanie au adus violenţe semnificative în părţi ale uniunilor. De asemenea, ruperea uniunii monetare americane din 1932-1933 a adus “ceva apropiat autoritarismului” în SUA.
Ruperea Uniunii Sovietice a adus o serie de conflicte de difeite magnitudini între fostele colege de uniune şi la instaurarea unor regimuri autoritare.
Merită amintit şi episodul crizei din Argentina, când statul a convertit forţat conturile în dolari ale argentinienilor în peso, şi apoi a devalorizat iniţial cu 40% peso faţă de dolar, iar apoi s-a ajuns de la un curs de 1-1 peso/dolar, la 4-1, apoi a urmat explozia inflaţiei şi cu sărăcirea subsecventă a populaţiei.
Pierderile ar fi imense pentru economiile care ar părăsi Zona euro.
UBS estimează că în cazul Germaniei acesta ar putea ajunge la 6.000-8.000 de euro per capita. Asta înseamnă pierderi de 20
-25% din PIB în primul an. Apoi, recapitalizarea sistemului bancar ar mai aduce cheltuieli de 3.500-4.500 de euro în anii următori ruperii de Uniune.
Pentru o ţară slabă, cum sunt Grecia, Portugalia sau Irlanda, costurile ar ajunge la 9.500-11.500 de euro per capita în primul an, adică pierderi de 40-50% din PIB. În următorii ani s-ar pierde încă 3.000-4.000 de euro per capita.
