Acest mit a fost servit şi în disputa privind calendarul aderării la zona euro, care a fost stabilit fără o analiză serioasă. Dar iată că, în sfârşit, creşte corul celor care înteleg că criza zonei euro nu este în principal una a datoriilor publice (fiscală), că ea are companie masivă în îndatorarea privată; că ea se manifestă, în esenţă, ca o criză de dezechilibre externe (de balantă de plăţi, în interiorul zonei) şi ca o criză bancară, ce au originea de fond într-o defectuoasă construcţie instituţională şi de politici.
Drept este că avem situaţia flagrantă a datoriei publice din Grecia, dar nu din “chestiunea elenă” s-a nascut criza zonei euro. Iar Spania şi Irlanda ilustrează grăitor rolul jucat de supraîndatorarea privată şi conduita neglijentă a băncilor, a autorităţilor de reglementare şi supraveghere a pieţelor financiare. În faptul că nu este în esenţă o criză fiscală găsim explicaţia pentru care, deşi datoria publică şi deficitul de cont curent ale SUA sunt mai mari decât datoria publică agregată şi deficitul de cont curent ale zonei euro, dolarul american nu trece printr-o criză existenţială.
1. Fractura de competitivitate din zona euro
Zona euro (UM) nu este o uniune monetară autentică, ci mai degrabă un mănunchi de tări din UE, care folosesc aceeaşi monedă şi care intră sub incidenţa politicii monetare comune şi a pieţei unice. Nefiind o uniune monetară propriu zisă (ce ar permite transferuri fiscale, dintr-un buget comun, ca modalitate de amortizare a şocurilor asimetrice) şi aducând laolaltă economii cu incompatibilităţi structurale majore (ele nu formează o “arie monetară optimă”/optimal currency area), UM cunoaşte tensiuni formidabile acum.
Criza a revelat o fractură mare pe planul competitivităţii (cu concretizare în dezechilibre externe mari) între Nord şi Sud. Această fractură exprimă eşecul ipotezelor privind convergenţa reală înauntrul “pieţei unice” (the single market); fară convergenţa reală şi în condiţii în care nu există mutualizare a obligaţiunilor suverane şi nici mecanisme de împărţire a poverii deficite externe importante aduc spectrul intrării în incapacitate de plată pentru unele ţări.
Euro a pus la linia de pornire economii cu forţe competitive diferite. Germania, după al doilea război mondial, dovedise o capacitate de recuperare economică extraordinară, care s-a materializat în aprecierea constantă a monedei sale, marca germană; cam ce s-a întâmplat şi cu yen-ul japonez. În schimb, alte ţări europene (între care Italia, Spania, Grecia, Portugalia şi chiar Franţa) au utilizat cursul de schimb ca instrument de compensare a unor deficite de competitivitate. În anii de existenţă euro a avut două feţe pentru ţările ce compun zona euro.
Pentru Germania el a fost ca o marcă subevaluată, care a propulsat forţa ei industrială în interiorul UM, spre toate azimuturile. Pentru ţările din flancul sudic, mai ales, euro a fost un echivalent, un proxy supraevaluat al fostelor monede, ce le-a creat un dezavantaj în susţinerea activităţii de bunuri şi servicii comercializabile (tradables). În plus, euro a redus drastic spaţiul de manevră, de corecţie a dezechilibrelor.
Amintesc din nou intuiţia lui Paul Krugman cu ani buni înainte de introducerea euro (Trade and Geography, MIT Press, 1991) că în Europa se conturează specializarea/concentrarea puterii industriale în Nord (în Germania, în special) Sudului rămânâdu-i cu precădere activităţi ce utilizează intensiv forţă de muncă – de pildă textile/confecţii (articolul meu “Trilema politicii financiare: unde se despart apele”, ZF, 11 iulie 2010). Si cum asemenea activităţi sunt cele mai vulnerabile la competiţia cu economii emergente concluzii vin de la sine. Nota bene: ţările sudice din UM au dintre cele mai reduse cheltuieli pentru R&D.
2. Cursul de schimb si competitivitatea
Dar există o altă morală a lui euro cu două feţe. Criza asiatică din 1997-1998 a întărit teza că politica de curs, ca politică industrială, poate ajuta la consolidarea şi crearea de avantaje comparative. Altfel spus, că are sens să practici cursuri subevaluate, care să mărească nişe de export (cumulat cu înlocuire de importuri) şi, astfel, să fie stimulată producţia autohtonă (dincolo de nevoia de a acumula rezerve valutare ca “tampon” la şocuri externe). Adică, ceea ce pare a fi subventionare a producţiei de tradables (si deci costuri instantanee, inclusiv pentru bugetul public) să conducă în timp la câştiguri de productivitate majore şi la avans pe lanţul valorii adăugate.
Este diferenţa între logica avantajelor comparative privite static (optică ricardiană/ohliană) şi cea a avantajelor comparative dinamice. Aşa putem explica progresul economic al Japoniei, al Coreei de Sud, al provinciei Taiwan, al Chinei (după 1978) în perioada postbelică. Dar şi al SUA când s-au emancipat economic de Marea Britanie, sau politicile industriale initiate in Germania, în a doua parte a secolului XIX. În zona euro, euro pare sa fi funcţionat cu valenţele unei mărci subevaluate asupra economiei Germaniei, in timp ce era supraevaluat în raport cu forţa competitivă a Sudului.
Irlanda, este un caz aparte, fiindca acolo avem de-a face cu extravaganţe ale industriei financiare nereglementate. Drept este că sistemul corporatist “bun” al Germaniei a ajutat-o constant. Citim şi criza bancară din zona euro pe două trasee: băncile din ţările creditoare au susţinut expansiunea lor comercială, dar au finanţat si activităţi non-tradables în ţările debitoare.
3. Sunt devalorizări interne soluţii? Avertismentul etalonului aur.
Soluţia de diminuare a dezechilibrelor “interne” din zona euro prin devalorizări interne (reduceri de salarii/venituri şi preţuri ale activelor) are un sens economic, dar mai mult pe hârtie. Fiindcă este foarte dificil, dacă nu imposibil, ca devalorizări interne să fie mecanismul cheie pentru corectarea dezechilibrelor într-o uniune monetară, în permanenţă. Cei care dau exemplu Letonia omit să spună că avem de-a face cu o economie mică, care cunoscuse mari câştiguri salariale (venituri) în anii premergători crizei şi care avea alternativa modificării consiliului monetar (nefiind în zona euro), că în această ţară există o problemă etnică, memoria recentă a comunismului, etc. Letonia este un exemplu nepotrivit.
Analogia care ar trebui sa ne pună pe gânduri este regimul etalonului aur din perioada interbelică, care a condus la un dezastru; corecţiile dezechilibrelor externe se făceau prin politici deflaţioniste, de austeritate, care au adus la putere forţe politice extremiste. Trebuie spus că atunci nu existau stabilizatori automaţi care să atenueze impactul recesiunilor (bugetele publice erau mici), dar exista instrumentul monetar de modificare a ratelor dobânzii şi schimbarea, în extremis, a parităţii faţă de aur.
Se mai face comparaţia cu reformele intreprinse de Germania după reunificare. Dar se subestimeaza faptul ca acele reforme au avut loc intr-o perioada de relativ calm, nu ca acum, cand lumea industrializata se confrunta cu un “triunghi al bermudelor” –criza financiara profunda, criza zonei euri si o criza sociala; şi se omite fatul că Germania nu se confrunta cu problema deficitului structural de competitivitate.
Lectia ar fi: fie se creeaza o uniune monetară autentică, fie forţele centrifuge vor avea câştig de cauză. Cum să adânceşti întegrarea este însa o problemă având în vedere că diminuarea în continuare a suveranităţilor naţionale nu poate fi pur şi simplu “decretată” de liderii europeni. Ce facem cu democraţia în Uniunea Europeană? Intervine şi întrebarea: ce înseamnă “More Europe” ca soluţie la criză? Deoarece există diferenţe de viziune între protagonişti. Pe de alta parte timpul presează enorm.
4. Ce avem noi Românii de învăţat?
Pentru România sunt numeroase învăţăminte: ce implică aderarea la zona euro; nevoia de spaţiu de manevră, inclusiv politica de curs de schimb; importanţa de-euroizării pentru a mări eficacitatea politicii monetare ca instrument de corecţie; cum să fie sustinute competitivitatea economiei, câştiguri de productitivitate şi avansuri pe lanţul valorii adăugate, rolul politicilor industriale autohtone şi la nivelul UE, rolul băncilor în dezvoltarea economică, valorificarea rezervelor interne de eficienţă, rolul educaţiei (investiţiilor în resurse umane), înţelegerea curenţilor de profunzime în economia mondială, etc.
