Astfel, nu trebuie să surprindă apariţia a tot felul de clasamente – mai mult sau mai puţin documentate – ce prezintă probabilităţi de intrare în incapacitate de plată a ţărilor în care proiecţia capacităţii de finanţare a datoriei publice este incertă.
România a intrat şi ea în clubul ţărilor care au favorizat extinderea creditului şi a garanţiilor publice. Dacă la sfârşitul lui decembrie 2008 rata reală de creştere a creditului guvernamental era de 70%, în luna mai a anului curent a sărit la 195%. Ca pondere în PIB, creditul guvernamental a executat un salt şi mai spectaculos, de la 1% la începutul lui 2007 la peste 6,2% în mai 2009. Este adevărat că această cifră este sub valorile observate în ţările dezvoltate. Însă rata de creştere a creditului este alarmantă, mult mai mare decât cea din alte ţări. Este foarte clar că nu e sustenabilă şi poate ridica probleme majore pe termen mediu dacă nu este revizuită urgent.
Există două diferenţe fundamentale între reacţia Guvernului României şi cea a altor state dezvoltate, una legată de necesitatea finanţării de diverse programe cu bani publici iar cealaltă legată de scopul acestora. În ceea ce priveşte primul aspect, situaţia în care se află România nu justifică nici pe departe o modificare a politicii de împrumut a Guvernului de o asemenea anvergură.
În majoritatea ţărilor dezvoltate, programele guvernamentale au vizat sprijinirea fie a sectorului bancar, fie a sectorului privat, care se confruntă cu o reajustare abruptă a cererii, pe fondul excesului de capacitate. Nici unul dintre cele două cazuri nu se aplică economiei României. Se mai poate argumenta că scăderea abruptă a veniturilor bugetare din ultimele luni a necesitat o creştere a împrumuturilor guvernamentale. Însă această ipoteză nu are acoperire.
O mare parte a necesarului de finanţare vine, oricum, de la UE şi FMI, sume alocate tocmai în acest scop. În contrast, ţările dezvoltate care au derulat programe de creditare cu bani publici nu au beneficiat de un asemenea influx extern de capital – potenţial echivalentul a 14% din PIB. Mai mult, pentru stimularea economiei României este necesară relaxarea politicii monetare – în contrast cu situaţia din alte ţări. În ceea ce priveşte scopul acestor politici, el este în multe cazuri definit greşit. Problema principală este valoarea adăugată redusă pe care astfel de programe o au în economie în structura curentă de cheltuieli. La aceasta se adaugă şi costurile viitoare, care ar putea fi semnificative, ale unor programe fără viziune, de genul “Prima Casă”.
Inerent, necesarul de finanţare al Ministerului de Finanţe va continua să crească pe termen scurt. Trebuie ca Guvernul să reverseze această tendinţă expansionistă cât mai curând posibil. Altfel, dezechilibre atât de abrupte şi masive în economie pot pune în pericol serios stabilitatea macroeconomică în anii ce vin.
