“Teatrul nu m-a interesat niciodată cu adevărat”, a repetat Eugene Ionesco în decursul vieţii sale, deşi piesele sale, “Cântăreaţa cheală” şi “Scaunele”, se joacă constant pe scenele pariziene de 52 de ani încoace, scrie André Le Gall în ultima biografie dedicată autorului, “Ionesco”, apărută în colecţia “Grandes biographies” a editurii Flammarion.
Biograful lui Corneille, André Le Gall, îl portretizează pe acest “prinţ al absurdului”, cum este numit Ionesco, jonglând cu măştile pe care scriitorul le schimba în răstimpuri. În teatrul său, în numeroasele scrieri autobiografice, în “observatorul obiectiv al propriei subiectivităţi”, Ionesco îşi dezvăluie paletele unui “eu”, cunoscut ca rivalul redutabil al lui Samuel Beckett. Reuşita biografiei ţine de maniera în care portretul lui Ionesco este reconstituit, în viaţă şi în operă, evitând anecdoticul.
În lucrarea biografică, România este identificată ca fiind “ţara tatălui urât”, iar Franţa, “ţara mamei adorate”, în care Ionesco, “un băieţel impregnat de cultura franceză, rurală, catolică”, vine la vârsta de doi ani. “Un coeur simple” a lui Flaubert îl învaţă să iubească literatura, înainte ca, la 13 ani, să se metamorfozeze într-un tânăr român. Ajuns la Bucureşti, scriitorul începe un război contra propriului tată, “avocat oportunist care se adaptează oricărui regim politic”, descriere care nu este diferită de cea pe care Ionesco adultul i-o face tatălui său, în “Prezent trecut, trecut prezent”. Filtrată prin relaţia cu tatăl, relaţia lui Ionesco cu România devine una acidă, dar scriitorul însuşi recunoaşte, în propriile cărţi autobiografice, că “tot ce am făcut, într-un fel contra tatălui am făcut”.
André Le Gall conturează un portret al unui artist aproape nevrotic, oscilând între “angoasă şi fericirea creaţiei, între graţie şi cădere”, care, răspunde biograful, a devenit un clasic, al cărui teatru a trecut proba timpului “mai bine decât cel al lui Montherlant, Sartre sau chiar Camus, dar mai puţin, totuşi, decât cel al lui Becket sau Genet”.
Ionesco s-a născut în noiembrie 1909, la Slatina, dar familia s-a mutat în 1911 la Paris. La vârsta de opt ani, după divorţul părinţilor, este încreidnţat unei familii din Chapelle-Anthenaise. În 1922, Ionesco revine la Bucureşti, unde urmează studiile liceale şi universitare.
Debutează ca poet, în 1928, în revista “Bilete de papagal”, trei ani mai târziu apărându-i volumul de versuri “Elegii pentru fiinţe mici”. În 1934, îi apare volumul “Nu”, pagini contestatare, care îi atrage antipatii în mediul literar românesc.
În 1942, emigrează definitiv în Franţa, unde scrie, în 1948, “La Cantatrice Chauve” (“Cântăreaţa cheală”), pusă în scenă de Nicolas Bataille, devenind primul laureat al premiului Alphonse Allais (1945). Primeşte premiul Monaco şi Marele premiu naţional al teatrului, în 1969, iar în 1985 este distins cu premiul T. S. Eliot-Ingersoll, în prezenţa lui Saul Bellow şi Mircea Eliade.
Moare în 1994, la Paris, iar slujba de înmormântare este ţinută la Biserica Ortodoxă.
