Pentru „The White Ribbon” („Das weiße Band”, titlul original), nici nu se putea găsi un moment mai potrivit pentru lansarea pe marile ecrane decât în preajma aniversării celor 20 de ani de la căderea comunismului, de la victoria împotriva dictaturii şi a unor sisteme pe cât de distrugătoare, pe atât de condamnabile.
În Marea Britanie, unde filmul rulează de vineri, criticii şi presa se arată mai mult decât generoşi în laudele cu pelicula considerată reperul de excelenţă al lui Haneke. „Este o alegorie despre începuturile fascismului, însă, în acelaşi timp, una foarte contemporană. Povestea se poate aplica, practic, într-o sumedenie de ţări unde teroarea, iniţial misterioasă şi trivială, ajunge să stăpânească, ţări unde violenţa revoluţionară, mişcată de scopuri potenţial pozitive, ajunge să-şi înghită propriii oameni”, scrie The Times.
Semnatar şi al scenariului, cineastul austriac îşi plasează acţiunea într-un sat din nordul Germaniei, în anii de dinaintea Primului Război Mondial. Pretextul – metodele de pedepsire a elevilor dintr-o şcoală, care, sub ambalajul de ritual, ascund esenţa mesajului despre pericolul unei doctrine a urii şi a dezumanizării. Metafora din povestea prezentată în „The White Ribbon”, în care fascismul este substitut pentru orice înseamnă dictatură şi teroare, se înscrie într-o reţetă marca Haneke, o reţetă a sensibilizării prin intermediul copiilor – victime pe cât de inocente, pe atât de expuse riscurilor de orice fel într-un sistem distrugător. La o altă scară şi cu un alt scop creator, cineastul austriac a făcut asta şi în 1997, când al său „Funny Games” a revoluţionat genul horror-thriller, imaginând o satiră şocantă la adresa violenţei slăvite în multe filme, produse în special la Hollywood. Secundar ca prezenţă, dar principal ca emoţie stârnită privitorului, personajul copil era, şi atunci, cel mai expus, cel mai uşor de controlat, dar şi cel mai în măsură să fie un radar al răului, datorită inocenţei sale şi lipsei prejudecăţilor.
Un alt merit al lui Haneke este, şi de această dată, acela de a şti să-şi aducă spectatorul „pe scenă”, să-l facă pe acesta să se simtă aproape de acţiune şi de personaje, iar asta atât datorită tehnicii de filmare, cât şi datorită credibilităţii situaţiilor şi caracterelor. Pe scurt, cineastul reuşeşte să implice afectiv publicul şi să-l apropie, astfel, de mesaj, de finalitatea demersului său artistic.
Altfel, recenziile la „The White Ribbon” din presa britanică se înscriu pe logica aprecierilor culese până acum de peliculă, la toate nivelurile. Filmul a câştigat, anul acesta, prestigiosul Palme d’Or al Festivalului de la Cannes şi este considerat principalul favorit la Oscarul 2010 pentru cel mai bun film străin.
Premiera britanică a peliculei va fi urmată de cea din SUA, la sfârşitul anului, urmând ca, din februarie, cel mai nou film al lui Haneke să ruleze şi în România. Un prilej numai bun pentru cinefilii autohtoni să se convingă, o dată în plus, de meritele unui regizor prezent cu două pelicule („Caché” şi „The Piano Player”) în clasamentul celor mai bune 100 de filme ale deceniului 2000-2009.
