Zilele acestea, două evenimente aproape simultane şi protagonizate de doi foşti preşedinţi, ilustrează moduri diferite de a asuma rolul de ‘fost’. Contrastul nu putea fi mai diferit: este vorba de doi foşti preşedinţi de prestigiu ai Braziliei, Fernando Henrique Cardoso şi Luiz Inacio Lula da Silva. Ambii s-au aflat în atenţia publică internaţională din motive diferite. Fernando Henrique Cardoso a câştigat un premiu important în domeniul ştiinţelor sociale, premiul Kluge, acordat de Biblioteca Congresului Statelor Unite. Premiul are la bază un proces de selecţie la fel de riguros ca şi premiile Nobel şi o sumă de recompensare echivalentă, de circa un milion de dolari.
În alegerea sa, juriul a recunoscut aportul intelectual al lui Cardoso, care era un sociolog prestigios înainte de a intra în politică. Cardoso şi-a adus o contribuţie importantă prin analiza sa privind dezechilibrul şi rasismul în subdezvoltare. El a fost şi părintele celebrei Teorii a Dependenţei, potrivit căreia subdezvoltarea este în parte provocată de ţările bogate, prin relaţiile de exploatare pe care le menţin cu ţările sărace. Această idee, populară în anii 70 şi 80, şi-a pierdut însă din valoare şi însuşi Cardoso admite că lumea s-a schimbat iar concluziile sale nu mai sunt valabile.
Aproape în acelaşi timp în care Cardoso primea premiul, Lula intervenea prin video-conferinţă la Foro de Sao Paulo, un grup de stânga latino-american înfiinţat sub auspiciile Partidului Muncitorilor din Brazilia (PT) în 1990. În faţa participanţilor la reuniunea care a avut loc la Caracas, Lula a spus că poporul venezuelean a avut cu Chavez la preşedinţie ‘cuceriri extraordinare’. ‘Clasele de jos nu au fost tratate niciodată cu mai mult respect, dragoste şi demnitate’. ‘Chavez, bazează-te pe mine şi pe PT că te vom susţine. Victoria ta, va fi a noastră!’. Este perfect legitim ca Lula să-şi exprime afecţiunea şi admiraţia faţă de Hugo Chavez. Dar nu este legitim ca Lula să intervină în campania electorală a altei ţări. Sunt lucruri pe care democraţii nu le fac. Lula ştie acest lucru, deşi a mai făcut-o în trecut la importantul referendum de validare a lui Chavez, declarând că este cel mai bun preşedinte pe care l-a avut ţara în ultimii o sută de ani.
După cum nu este legitim să distorsioneze, cum a făcut Lula, realitatea venezueleană, mai ales a celor săraci. Chavez a avut un efect devastator pentru Venezuela iar săracii sunt principalele victime. Sunt cei care plătesc consecinţele de a trăi într-una din ţările cu cea mai mare inflaţie din lume, sunt cei care trebuie să se descurce cu un salariu care a scăzut la nivelul pe care îl aveau în 1966. Ei sunt cei care nu mai pot găsi un loc de muncă, decât în sectorul public şi cu condiţia să-şi exprime adoraţia şi fidelitatea pentru ‘el comandante’. Şi tot ei sunt victimele asasinatelor într-o ţară cu cea mai mare rată a crimelor din întreaga lume. Nu este deci de mirare că la ultimele alegeri legislative, mai mult de jumătate din voturi au fost împotriva lui Chavez.
Şi nu este deloc legitim ca Lula să aplaude în altă ţară politici publice, care sunt diametral opuse celor pe care el însuşi le-a impus cu mare succes în Brazilia. În acest sens, nu ar fi deloc rău ca, aşa cum a imitat politicile lui Cardoso când a fost preşedinte, să-i imite exemplul şi acum ca fost preşedinte. Ar fi bine să înveţe de la omul politic Cardoso, despre care ştie că este un adevărat democrat şi care nu se foloseşte de prestigiul şi de influenţa lui de fost preşedinte pentru a interveni abuziv în alegerile din alte ţări.
