Sistemul are ca principal activ de rezervă dolarul american. Triffin a arătat în 1960 că deficite prea mici ale SUA ar crea probleme de lichiditate şi ar produce recesiune, iar deficite prea mari ar altera stabilitatea dolarului. Astăzi, volumul şi volatilitatea fluxurilor de capital creează o potenţială tensiune între dorinţa ţărilor de a acumula rezerve, pentru a se proteja de reversarea fluxurilor de capital, şi îngrijorările legate de faptul că oferta activului de rezervă depinde în principal de o singură ţară: SUA.
Relaxarea politicii monetare în SUA şi ieftinirea creditului au dus la creşterea cantităţii de bani utilizaţi de public pentru operaţiuni de cont curent, mai ales importuri. Astfel, deficitele de cont curent ale SUA au rămas relativ mari. Dintr-o altă perspectivă, deficitele de cont curent au fost modalitatea prin care SUA au furnizat activele în dolari de care restul lumii avea nevoie pentru a se proteja în faţa unor fluxuri globale de capital mari şi volatile. În mod particular, ţările care s-au confruntat cu intrări de capital au dorit să acumuleze rezerve în dolari pentru a se proteja de posibile reversări bruşte ale acestor intrări. Astfel, presiunea ca SUA să funcţioneze cu deficite de cont curent largi a fost relativ mare.
Dezechilibrele au crescut în timp, deoarece nu a existat disciplină în sistemul mondial. Nici SUA, care au deficit de cont curent, nici ţările cu surplus substanţial nu şi-au ajustat politicile. În final, injecţiile de lichiditate şi reducerea costului creditelor în SUA au determinat apariţia crizei în chiar centrul sistemului, şi nu la periferie. În plus, sistemul a operat cu mai multe regimuri ale ratelor de schimb, unele ţări menţinând rate de schimb flexibile, iar altele legând monedele lor de dolar. În ultimii ani, dolarul s-a depreciat substanţial faţă de euro şi aur. Deprecierea este un factor care, în principiu, ar trebui să ducă la scăderea cererii de rezerve în dolari, ceea ce nu s-a întâmplat. Aceasta a sporit preocuparea pentru găsirea altor soluţii care să ducă la reducerea rolului dolarului ca activ de rezervă. Una dintre soluţiile despre care se discută astăzi o constituie găsirea de mecanisme care să asigure scăderea cererii pentru rezerve în dolari. O alta are în vedere crearea de alternative la dolar ca activ dominant de rezervă. Pentru a reduce cererea de rezerve de dolari, unii economişti propun crearea unui mecanism similar cu piaţa asigurărilor în sectorul privat, care să furnizeze fonduri atunci când este necesar. Dacă ar exista o astfel de asigurare, atunci ţările ar acumula semnificativ mai puţine rezerve. Dar nu este sigur că fondurile ar fi mai ieftine decât acumularea de rezerve. O problemă şi mai mare este aceea că pieţele nu sunt lichide, iar fondurile astfel acumulate ar putea fi insuficiente în cazul unei crize globale. În sfârşit, soluţia implică existenţa unui mix de politici perfect coerent. Slăbiciunile în politicile economice, asociate cu un nivel mult redus al rezervelor, pot duce la creşterea volatilităţii pe piaţa valutară. O altă idee este ca însuşi FMI să-şi îmbunătăţească rolul de creditor de ultimă instanţă. Ideea implică două aspecte. Primul se referă la calitatea instrumentelor utilizate de FMI, iar celălalt – la volumul resurselor pe care instituţia le-ar putea utiliza. FMI a şi creat aşa-numitul FCL (flexible credit line), care poate fi accesat de ţările bine conduse. Dar, după opinia mea, acest instrument a fost conceput în ideea că o ţară ar putea avea nevoie de resurse în adiţie la rezervele pe care deja le are. Cu rezerve mult reduse, o ţară va avea nevoie de mai multe resurse de la FMI, inclusiv în cazul acestui instrument. Şi, cu aceasta, ajung la cel de-al doilea aspect: volumul resurselor. Acesta este limitat de fondurile pe care ţările-sponsori le pot pune la dispoziţia FMI.
Şi cealaltă soluţie – anume crearea de alternative la dolar ca activ de rezervă – ar fi imposibilă pe termen relativ scurt. Până acum, euro nu a reuşit să suplinească dolarul ca monedă de rezervă, deoarece volumul pieţei activelor în euro a rămas relativ mic. Două treimi din rezervele mondiale sunt în dolari. Monedele de rezervă se impun de piaţă. În spatele activelor de rezervă se află multe decizii private şi publice şi multă încredere. Numai atunci se creează pieţe largi şi lichide. Ca alternativă la dolar se vehiculează şi moneda compozită DST. Această idee a mai apărut în 1967 şi nu a dat rezultate (episodul Rio de Janeiro al eforturilor de a menţine în viaţă sistemul de la Bretton Woods). Atunci, crearea DST a fost o încercare de a furniza lichiditate lumii fără a deteriora şi mai mult deficitele SUA. A fost o încercare a guvernelor de a rămâne cu prăjitura după ce o mâncau. Dar se ştie că acest lucru nu este posibil. Nu cred că astăzi există condiţiile pentru crearea unei pieţe suficient de mari pentru DST. De altfel, moneda compozită a FMI este în mare parte bazată pe dolarul american. Doar reinstituirea disciplinei la “centru” şi la “periferie” va asigura buna funcţionare a sistemului monetar internaţional.
> Lucian Croitoru este consilierul guvernatorului BNR. A fost reprezentantul României la FMI şi este autorul a numeroase cărţi şi articole de specialitate
