Deşi euro simplifică tranzacţiile, creează probleme importante pentru politica financiară. Chiar dinainte să se nască oficial, unii economişti, inclusiv eu, s-au întrebat dacă o monedă unică este dezirabilă pentru un grup de ţări atât de eterogen. O monedă unică înseamnă o politică monetară unică şi o singură rată a dobânzii, deşi condiţiile economice – mai ales cele ciclice – sunt diferite pentru ţările din Uniunea Economică şi Monetară (EMU).
O monedă unică înseamnă şi o rată de schimb comună în raport cu alte monede, ceea ce, pentru orice ţară din zona euro, împiedică un răspuns al pieţei la un deficit comercial cronic. Dacă acea ţară ar fi avut propria monedă, cursul de schimb ar fi scăzut, în beneficiul exporturilor şi în detrimentul importurilor. Fără monedă proprie, singurul leac pentru deficitul comercial cronic este scăderea reală a salariilor sau creşterea productivităţii.
Banca Centrală Europeană a avut până acum o politică monetară foarte laxă. Dar, pe măsură ce situaţia economică în zona euro se îmbunătăţeşte, BCE începe să reducă lichidităţile şi să mărească dobânda pe termen scurt, ceea ce este benefic doar pentru unele state. Ţările cu economii mai slabe se opun unei politici monetare mai aspre.
Contrastul dintre condiţiile economice din Germania şi Spania ilustrează această problemă. Rata şomajului e în jur de 8% în Germania şi de peste două ori mai mare – peste 19% – în Spania. Germania a avut un excedent comercial de peste 175 miliarde de dolari în august 2008-august 2009, în timp ce deficitul comercial al Spaniei s-a ridicat la 84 miliarde de dolari în aceeaşi perioadă.
Dacă Spania şi Germania ar mai fi avut ca monede peseta şi marca, diferenţele dintre balanţele comerciale ar duce la aprecierea mărcii, în timp ce peseta s-ar deprecia. O peseta mai slabă ar stimula cererea pentru exporturi spaniole şi ar diminua importurile, ceea ce ar da avânt cererii interne şi ar reduce şomajul.
Din moment de dobânda stabilită de BCE este sub 1%, există puţine diferenţe între politica monetară actuală şi ceea ce ar fi făcut Banca Spaniei, dacă şi-ar fi putut stabili singură rata dobânzii. Dar când zona euro începe să-şi revină, BCE ar putea decide să crească dobânda-cheie înainte ca acest lucru să devină benefic pentru Spania, ceea ce ar putea duce la creşterea şomajului. Spania şi alte ţări din zona euro cu şomaj ridicat s-ar putea opune acestei politici, dar se vor confrunta totuşi cu înăsprirea politicii monetare, pentru că BCE consideră că zona euro, per total, are nevoie de o rată a dobânzii mai mare.
Spania nu este singura ţară care ar avea de câştigat dacă ar ieşi din EMU. Grecia, Irlanda, Portugalia, chiar şi Italia sunt adesea date ca exemplu de ţări care ar avea de câştigat dacă şi-ar putea stabili o politică monetară independentă şi ar permite monedelor să se ajusteze la un nivel mai competitiv.
Desigur, ieşirea din EMU ar implica dificultăţi tehnice şi politice. Un guvern care vrea să înlocuiască euro cu, să spunem, noul franc (nu este o sugestie că Franţa sau Belgia ar putea abandona euro) ar trebui să refacă, în sens invers, procesul care a dus la trecerea la euro. Dar, de data aceasta, ar fi mai uşor.
Cum ar trebui stabilit cursul de schimb pentru noua monedă? Alegerea evidentă ar fi să începi prin a schimba un “franc nou” cu un euro şi apoi să laşi pieţele valutare globale să stabilească preţul noii monede. O ţară cu deficit comercial mare ar avea un curs de 1,2 franci pentru un euro, să spunem, ceea ce ar însemna că produsele sale ar fi cu 20% mai ieftine decât produsele din alte ţări, iar importurile ar fi mai scumpe.
Pentru că cetăţenii ţării care ar ieşi din EMU ar avea în continuare euro, decizia nu ar însemna o pierdere a averii existente. Dar o astfel de ţară ar trebui să se îngrijoreze de consecinţe economice mai grave. Pieţele globale de capital ar recunoaşte că o ţară cu şomaj ridicat ar putea alege o politică inflaţionistă sau o depreciere a cursului de schimb. Acest lucru i-ar face pe investitorii internaţionali să nu investească în respectiva ţară.
Ar exista şi probleme politice. O ţară care părăseşte EMU ar primi un rol mai mic în EcoFin, Consiliul Economic şi Financiar al UE? Ar fi vocea sa mai slabă în discuţiile pe teme de politică externă şi de apărare? În cazul extrem, ar fi alungată din Uniunea Europeană, pierzând avantajele comerciale?
Aceste riscuri politice şi economice ar putea fi suficiente pentru a-i convinge pe actualii membri ai EMU să nu plece. Dar rămânerea în zona euro ar putea însemna costuri mari pentru unele dintre ele. La un moment dat, incapacitatea de a rezolva problemele economice interne în cadrul EMU ar putea face unele ţări să ajungă la concluzia că acele costuri sunt pur şi simplu prea mari.
> Martin Feldstein este profesor de economie la Harvard şi a fost şef al Comitetului Consilierilor Economici al preşedintelui Ronald Reagan
