Hosni Mubarak a sperat la început că poate obţine sprijinul Washingtonului pentru a rezista valului de revendicări formulate de cei care îi cereau să părăsească puterea lăsând cale liberă proceselor democratice. Acest sprijin nu a putut fi obţinut. Mesajele transmise de Washington, în special prin preşedintele Barak Obama, cereau fie reţinere în ceea ce priveşte utilizarea violenţei, mai ales asupra manifestanţilor, şi ascultarea revendicărilor acestora. Iar aceste mesaje veneau ca nişte lovituri de tomahawk ori de câte ori Mubarak încerca ceva nou. Părea că la orice propunere a sa Obama spunea “Nu”.
SUA au lăsat să se înţeleagă că nu îl mai consideră pe Hosni Mubarak stăpân pe situaţie chiar înainte ca acesta să fie convins de armată să renunţe la putere. Remarca lui Hillary Clinton din cadrul Conferinţei pentru Securitate de la Munchen, spune multe dacă este citită printre rânduri. Secretarul de stat american indica foarte clar că guvernul de la Cairo era condus de vice-preşedintele Omar Suleiman, creditându-i astfel pe oamenii din serviciile secrete şi armată ca puteri reale în ţară şi nu pe cel care formal mai era încă şi şef al statului şi comandant suprem al armatei.
Mubarak a înţeles şi el că de fapt Washingtonul îi sprijină pe cei din Piaţa Tahrir şi îi încurajează pe cei din armata şi serviciile secrete egiptene să îl răstoarne şi să asculte revendicările demonstranţilor. A încercat chiar să folosească acest lucru în favoarea sa acuzând amestecul puterilor străine în dorinţa de a provoca o reacţie de solidaritate naţională pe care să se sprijine. Aceasta nu a funcţionat. Citește mai departe comentariul lui Mircea Marin pe Standard.ro
