Odată cu disoluţia URSS şi a a lagărului socialist (sfera de influenţă exclusivă a Moscovei comuniste) Statele Unite rămâneau fără de rival la nivel global. Din binomul care definise lumea bi-polară dispărea o jumătate. Din doi rămânea doar unul. Din acest fapt unii au dedus următoarele – mai întâi că în condiţiile existenţei la nivel global a unei singure super puteri lumea devine unipolară sub hegemonia americană (hegemonie văzută de unii ca benignă sau malignă) mai apoi că lumea va deveni multipolară în condiţiile în care puterile de ordin regional vor acţiona pentru a echilibra greutatea super puterii americane. Niciuna dintre cele două deducţii – care au funcţionat deopotrivă ca ipoteze şi predicţii – nu a fost validată – cel puţin, nu în întregime de istoria ultimilor douăzeci de ani.
Să luăm în chestiune unipolarismul. Întradevăr Statele Unite sunt unica super putere mondială – potenţialul lor de putere în termeni politici, militari, economici şi chiar culturali este de ne-egalat de niciun alt stat al lumii. Acest lucru este însă insuficient pentru a susţine un aranjament unipolar. Potenţialul de putere al Americii este irelevant în condiţiile în care acesta nu se transformă în influenţă efectivă şi în capacitate de a produce realităţi politice pe teren – adică la nivelul de bază al realităţii internaţionale. La nivelul propriilor lor regiuni, puterile locale au reuşit să anihileze diferenţa de calibru dintre ele şi Statele Unite. Pentru a-şi îndeplini obiectivele stabilite pe agenda regională Washingtonul a trebuit să facă cesiuni capitalelor cu influenţă în regiune care s-au devedit capabile să blocheze, să condiţioneze şi chiar să deturneze orice demers american – în dosarul nuclear nord-corean Washingtonul a reuşit să obţină ceva abia după ce a obţinut sprijinul Beijingului; în dosarul includerea Ucrainei şi Georgiei în NATO, Washingtonul nu a reuşit să obţină nimic datorită opoziţiei Parisului şi Berlinului; în dosarul nuclear iranian presiunea Washingtonului este condiţionată de cooperarea cu Beijingul şi Moscova.
În unele cazuri puterile regionale au fost capabile chiar să folosească Statele Unite drept „fraier” determinând Washingtonul să acţioneze în interesul acestora efectuând un efort şi asumându-şi un cost militar şi politic mult peste câştigurile directe ale Americii în regiune – în Orientul Mijlociu monarhiile sunite din Iordania şi Arabia Saudită precum şi din emiratele Golfului preferă să împingă în faţă Washingtonul atunci când ar trebui ele să acţioneze împotriva islamiştilor şi grupurilor radicale sau împotriva ameninţării puse de Teheran prin programul său nuclear şi agitarea politică a şiiţilor. Toate aceste fapte arată că deşi există o super-putere, o unică superputere, nu există şi unipolarasim iar hegemonia americană benignă sau malignă este mai degrabă o petenţialitate decât o realitate. Citește mai departe comentariul lui Mircea Marin pe Standard.ro
