Acum câteva luni, celebrii critici de film A.O. Scott şi Manohla Dargis de la „The New York Times“ făceau o trecere în revistă a peisajului cinematografic recent ce includea producţii ca „Sucker Punch“, „Hanna“, „Super“, „Let Me In“, „Salt“, „Kick‑Ass“ şi originalul „The Girl with the Dragon Tatoo“ şi se întrebau dacă creşterea numărului de femei violente din filme înseamnă evoluţie ori exploatare. Feminism sau fetişism? Să vedem împreună.
Vremea egalităţii.
În ce mă priveşte, înclin să cred că nici una, nici alta. Dacă luăm în considerare felul în care personajul masculin tipic al genului „action“ s‑a schimbat în ultimele câteva decenii – de la musculoşii anilor ’80 la metrosexualii anilor 2000 – era inevitabil ca genul să ofere, la un moment dat, oportunităţi egale. De ce, la urma urmei, talentul de a face prăpăd pe ecran să fie lăsat doar pe umerii testosteronici ai bărbaţilor? După atâtea produse tipizate, orice fel de personaje care sfidează şablonul impus de peliculele de tipul „omoară-ţi inamicii“, fie ei adolescenţii vampiri din „Let Me In“ sau spionul amnezic al lui Matt Damon în „The Bourne Identity“, cel care-şi descoperă cu surprindere capacitatea de a-şi termina adversarii doar cu pumnii goi, provoacă un frison de netăgăduit.
Atunci când Vin Diesel şi luptătorul cunoscut sub numele de The Rock se luptă, în finalul exploziv de la „Fast Five“ (a cincea peliculă din seria „Fast&Furious“), într‑un nor de testosteron, suplimente de proteină şi de ulei de bebeluşi, e un moment extrem de previzibil.
Însă atunci când puştoaica Saoirse Ronan înfruntă marţială o cameră plină cu gardieni înarmaţi în „Hanna“, această răsturnare de situaţie aduce cu sine surpriza: poate că noi ne imaginam ce urmează, însă nu şi victimele de pe ecran.
Dar lucrurile devin cu mult mai complicate atunci când aceste titluri sunt oferite ca exemple incontestabile de filme cu personaje feminine „puternice“, ca şi când „puternic“ s‑ar referi exclusiv la abilitatea acestora de a ţine în braţe o mitralieră, fără să aibă nimic de‑a face cu personalitatea lor. Un film care are în centru o femeie înarmată nu e automat eliberator şi progresist. Nu înseamnă neapărat că „vorbeşte despre femei adevărate“.
Exemplul cel mai elocvent e „Sucker Punch“. Dargis observă, în articolul mai sus citat, că, în afară de aşa‑numitele „chick‑flicks“, pelicule gândite special pentru piaţa feminină, „în deceniile recente, marele ecran american n‑a fost interesat să spună poveşti cu femei, fie ele violente sau nu“. Atunci când un film care are în rolul principal o femeie scapă din ghetoul chick‑flick, cum s‑a întâmplat, de pildă, cu comedia „Bridesmaids“, devine un eveniment suficient de mare ca să provoace discuţii şi examinări foarte amănunţite. De cele mai multe ori, însă, filmele sunt prea subţiri şi se dezintegrează imediat sub greutatea acestei întreprinderi.
Playback şi tipar.
Ar fi mai uşor să încarci trendul cu multe semnificaţii şi cu analize profunde despre prevalenţa damelor distructive, dacă rolurile ar fi fost scrise pentru femei. Dar, în cea mai mare parte, aceste personaje sunt angajate pe post de ventriloci. Fac playback pe nişte tipare sexiste. Singura regulă a jocului rămâne „ţine pasul cu băieţii“. Potrivit legilor multiplexului, o tipă „tare“ e doar una care se comportă ca un băiat dur, indiferent de cât de bine ar arăta într‑un minijup. De pildă, eroinele din „Kick‑Ass“ şi „Hanna“ sunt doar unelte în răzbunările taţilor lor, ambele sunt izolate de lume şi antrenate non‑stop pentru a duce la capăt o misiune care nu le aparţine şi pe care n‑au avut ocazia s‑o pună sub semnul întrebării (acest lucru anihilează din start orice dubii morale: nu sunt rele, ci doar aşa au fost crescute).
Uneori, situaţia e chiar mai clară: „Salt“ a fost construit ca un vehicul pentru Tom Cruise şi avea un personaj numit Edwin A. Salt. După ce Cruise a renunţat la rol, a fost înlocuit cu Angelina Jolie şi scenariul a fost modificat în consecinţă. Edwin a devenit Evelyn, soarta soţului eroinei a fost modificată, un copil eliminat din poveste şi iată… un spion feminin. Jolie este o actriţă capabilă să fie o eroină action credibilă, dar „Salt“ rămâne o struţo‑cămilă. Într‑un efort de a croi o „mărime universală“ pentru toate starurile de lista A, bărbat sau femeie, genul protagonistei devine proverbialul par din propriul ochi.
Agentul secret are figura unei femei considerate una dintre cele mai frumoase din lume, dar nimeni nu pare să observe acest lucru. În afara unor dulcegării discrete venite din partea superiorului său, interpretat de Liv Schreiber, toată lumea se comportă de parcă Jolie nici n‑ar fi o femeie, ci un robot. Sentimentul pe care‑l generează acest lucru nu este unul de egalitate, ci de impersonalitate.
Citește în MONEY EXPRESS mai mult despre noile eroine ale cinematografiei
