PĂRINTELE FRANCISC DOBOȘ: „Oamenii ajung să caute mindfulness, dezvoltare personală pentru că nu au avut parte de creștinism bucuros și autentic”

0

Dintotdeauna drumurile mele s-au învârtit des în giratoriul de la statuia Aviatorilor din București. De fiecare dată mi-am odihnit privirea pe imaginea cu Isus Cristos din icoana-banner care se vede cu ușurință din mașină, când stai la semafor. Și m-am închinat, des. Când eram însoțită, primeam câte un ghiont cu… nu-i de la noi”, dar eu am continuat să mă închin de la dreapta la stânga, ca la noi”. Am aflat că acolo este Parohia SacréCœur, abia când Părintele Francisc Doboș a fost numit paroh. Astăzi i-am povestit cu bucurie că interviul e prețios și pentru că ne-am întâlnit dincolo de ferestrele peste care stă icoana cea mare despre care am scris mai sus. La final, l-am rugat să facem o fotografie și, în timp ce priveam împrejur să găsesc cadrul, mi-a spus: e bine aici, facem poza cu Isus”. Este atât de firească bucuria sa în mărturisirea Credinței, iar cuvintele sale sunt atât de clăditoare încât aș vrea să aveți fiecare șansa unei Întâlniri care să vă mângâie Întrebările. Am plecat, fotografiind imaginea cu Isus… Iisus pe care o vedem din sensul giratoriu și despre care acum știu sigur că nu e doar al lor”, ci al nostru”. Și păstrez cu bucurie gândul său semnat pe prima pagină a cărții „Împăcarea cu tine însuți” pe care Părintele Francisc Doboș a scris-o împreună cu Părintele Constantin Necula.

 

„Când te adresezi oamenilor, ajungi să modelezi inimi”

 

– Vă invit să facem o călătorie în timp, cu Francisc – acel copil din Comuna Voluntari care citea stând în roabă, în curtea casei. Dacă „l-am” întreba „Francisc, cine ești?”, ce ne-ar răspunde despre acea vârstă, vârsta lecturilor în roabă?
Francisc era – pentru că nu mai este același, acum – un copil timid care încerca să-și ascundă capacitățile sau „talanții”, să nu îi arate la prima vedere ca să nu își dea seama lumea că este capabil și de lucruri mai mari, pentru ca mai apoi lumea, cei apropiați, prietenii care ajungeau să-l cunoască să poată să-l descopere. Nu voiam să spun eu cine sunt, voiam să descopere fiecare om. Era și o modalitate de smerenie impusă, dar masca oarecum o mândrie. E evident – undeva exista puțină mândrie… În copilărie, făceam acest lucru în mod voit. Acea atitudine de teamă de a ieși în evidență mă făcea să țin sub obroc și capacitățile, și bucuria, ca ele să fie descoperite de oameni. Să nu spun „uite ce pot să fac!”. Crescând, atunci când am ajuns să hotărăsc să merg la Seminar, toată această atitudine m-a ținut dintr-o dorință de evlavie. Dorință care mai apoi a devenit oarecum gheboasă – o evlavie gheboasă care masca mândria. Atitudinea de atunci m-a făcut să trăiesc cu scrupulozitate. Anii liceului i-am trăit cu scrupulozitate, ceea ce nu este un atu. Și în dezvoltarea spirituală, și în dezvoltarea relațională să trăiești cu scrupulozitate, adică să spui clar „acesta este bun, celălalt nu ar fi pe placul lui Dumnezeu”… te blochează relațional față de propria viață cu Dumnezeu, dar și față de ceilalți.

– Duce la împietrire…
Îmi aduc aminte… Am intrat la Seminar adolescent și am încercat să renunț la orice, mi se părea că nu se cuvine să îmi iau o nouă pereche de pantofi – chiar credeam că nu se cade, că trebuie să am doar o singură pereche de pantofi. Erau tot felul de…

…Tradiții sau superstiții? Limitări?
Nu neapărat superstiții, pentru că nu trăiam din superstiții – într-o familie sănătoasă catolică nu am avut parte de superstiții, chiar dacă ele sunt oarecum așa… la nivelul opiniei publice și chiar dacă le regăsim peste tot. Atunci aveam scrupulozitatea aceasta exagerată. Era mai mult viața creștină moralizatoare – „ceea ce trebuie să faci”, ca și cum creștinismul este ceea ce fac eu, nu ceea ce face Dumnezeu pentru mine. Scrupulozitatea de după prima etapă a copilăriei pe care am căpătat-o pentru că toată viața am trăit pe lângă biserică – am fost ministrant, adică unul dintre acei copii care slujesc la altar – m-a ținut în mrejele harului ca să nu fac alte prostii, dar în același timp scrupulozitatea te blochează și nu reușeam să dau mărturie public. Nu reușeam nici să citesc în biserică. Și nu era doar trac, erau atacuri de panică, mai degrabă. În copilărie citeam și gândul meu era că vreau să devin preot. Dar devin preot… și?! Ce fac, ce le spun oamenilor?!”. M-a apăsat, în copilărie, gândul acesta: „Când trebuie să le predici oamenilor, ce predici?! Predica, ce înseamnă – înveți pe de rost ceva?!”. M-a apăsat mai mult timp acest gând și m-au apăsat aceste întrebări despre ce o să fac când va trebui să mă adresez oamenilor. Nu eram capabil atunci să realizez că, de fapt, atunci când te adresezi oamenilor ajungi să modelezi inimi. Atunci când nu ai de transmis un mesaj doar pentru că este „în fișa postului”, când nu transmiți doar un mesaj, ci transmiți o relație. O relație cu Dumnezeu, pe care am construit-o eu. Nu mă dau ca model, ci parcurg un drum. Un drum anevoios de convertire a mea față de Dumnezeu.

– Scriați în carte că bucuria supremă este a copilului care primește. Îmi amintesc și eu de momentele de fericire aproape absolută, când mergeam de mână cu părinții mei și mă bucuram de plimbare fără giji și având deschiderea de a primi orice noutate cu entuziasm. E o intensitate a bucuriei pe care, ca adult, o regăsim parcă din ce în ce mai rar. Revin la ideea pe care am cules-o din scrierea dumneavoastră, aceea că fericirea în Credință este atunci când te consideri atât de „sărac” încât ești deschis să primești.
De fapt, aceasta este cea mai mare bogăție. Acum, în timp ce vorbim, privind Icoana Sfintei Fecioare, mă gândesc că această bucurie e când devii disponibil. Adică atunci când propria viață devine ca sânul Sfintei Fecioare care primește Viața. Atunci îl primești pe Dumnezeu, primești lucrurile esențiale. Cu cât înaintăm în vârstă, noi ajungem să ne cumpărăm ce dorim sau să avem putere fie asupra lucrurilor, fie asupra persoanelor și, pentru că ne permitem, acestea ajung la dispoziția noastră. Un copil nu are decât disponibilitatea de a se bucura, de a spune „wow!”, de a se minuna de orice descoperire. E bucurie sinceră, nu este disimulată. Dincolo de ceea ce ar putea fi mofturile oricărui copil, bucuria copilului de a primi este dorul adultului: să reînvăț să pot primi, să nu mai „cumpăr” nimic. Nici atenția oamenilor, nici viața lor, nici like-urile. Aceasta este disponibilitatea de a putea primi Harul pentru a-I face loc sau pentru a-L putea distribui, mai departe. Aceasta este cea mai mare bucurie a mea, ca preot: să pot primi Harul lui Dumnezeu, să-I dau voie lui Dumnezeu să fie Dumnezeu în viața mea ca mai apoi, dincolo de slăbiciunile mele, Harul lui Dumnezeu să poată ajunge și în alte inimi, să li se facă și altora dor de acel Dumnezeu care dăruiește, nu doar vinde.

 

„În copilărie nu am avut bicicletă”

 

– Vorbind cât se poate de pragmatic, a existat în copilăria Dvs. un cadou… omenesc care v-a bucurat peste măsură și pe care îl țineți minte? Poate o jucărie pe care v-ați dorit-o, poate bicicleta pe care… n-ați avut-o dar o primeați episodic atunci când mergeați la țară și vă bucurați acolo de ea.
Mergeam la țară, la bunici. În copilărie nu am avut bicicletă. Dar aceasta a fost una dintre bucurii, da, bicicleta.

– Când ați avut prima bicicletă?
Nu mai țin minte câți ani aveam, dar la mulți ani după ce toți ceilalți copii aveau deja bicicletele lor.

– Vă doreați să mergeți pe bicicletă sau să aveți o bicicletă? Unde era bucuria – în a avea sau în a folosi?
În a merge pe bicicletă. Întotdeauna. Nu în a avea, ci în a pedala.

– Familia Dvs. venise din Iași.
Da, din județul Iași. De lângă Roman, de la intersecția aceea unde este un turn de apă, după Roman, în drumul care se bifurcă – merge spre Suceava și, la dreapta, spre Iași. Acolo, în Valea Siretului sunt câteva sate catolice.

– V-ați născut la București și familia a rămas la Voluntari. De ce, care este povestea?
Tata și-a făcut treabă, și-a căutat de lucru în București. Iar după tata au venit un unchi, o mătușă, s-a creat un cuib de Doboș în Voluntari. Iar mai apoi, tata s-a însurat. Când s-au cunoscut părinții mei, tata nu s-a dus departe, s-a dus peste ulița satului – acolo a găsit-o pe mama. Au fost vecini, toată copilăria. De acolo, de peste drum a luat-o pe mama și a adus-o în Voluntari. În Voluntari m-am trezit eu. A mai existat un frate de-al meu înainte să mă nasc eu, dar a murit la nouă luni, Ioachim. Mai apoi am urmat eu. Părinții mei au venit în căutare de muncă, așa cum au făcut mulți oameni de peste tot, în special din Moldova. Din satele catolice au venit în Bărăgan, s-au format sate de catolici prin Dobrogea, au venit la muncă la Canal sau în agricultură – așa s-au format zone de catolici și prin sudul României.

– Vă întorceați în Moldova?
În fiecare an mergeam la bunici, cu părinţii. Aceasta era bucuria copilului Francisc, ajungând la bunici, la unchi, acolo unde erau foarte mulţi verişori şi unde erau bicicletele ruseşti mari, cu cadru, pe care adulţii le foloseau ca să meargă la câmp – le ochiam în şură şi mă gândeam cum să prind o bicicletă să mă pot bucura pe uliţele satului. Nu puteam să trec cadrul, pedalam pe sub cadru, aşa făceau copiii.

– Făceaţi năzbâtii?
Oh, eram un copil sănătos, adică normal. Da, care a făcut năzbâtii. Pentru că dacă un copil este prea cuminte, ori este bolnav, ori ceva se întâmplă cu el. Ţin minte că atunci, în copilăria la ţară, m-am accidentat la un genunchi şi a trebuit să trec pe la spital, să fiu cusut…

– În Voluntari, atunci când mergeaţi la biserică străbăteaţi o distanţă destul de mare.
Da, din Voluntari până în Bucureşti unde este parohia la care mergeam, în zona Doamna Ghica. Sunt vreo 7 kilometri.

– În carte făceaţi referire la acel „îmbrăcat frumos” care vă diferenția de mulțimea străzii și care făcea ca oamenii să ridice câte o sprânceană. V-ați îmbrăcat în timiditate și prin prisma acestui fapt – că erați altfel decât majoritatea celor din generația Dvs. care nici nu se gândeau să meargă la biserică? A fost această conduită a familiei un val care v-a mai îmbrăcat în timiditate?
Copilul nu își dă seama ce înseamnă „catolic”, „ortodox”, doar știi că ești. Ți se spune de acasă, ești educat în identitatea religioasă pe care o ai, așa cum au știut părinții. Iar faptul că noi toată viața am trăit așa… nici nu se punea problema. Nu a existat o duminică în care să nu mergem la Sfânta Liturghie. Ne regăseam pe toate străzile, fie în drum spre stația de autobuz sau când nu îl mai așteptam și o luam pe jos, ne „decupam”. Pentru că duminica cine mai era îmbrăcat frumos la prima oră, dis de dimineață, mergând pe stradă… Normal, toți ceilalți care duminica ori spălau mașina, ori lucrau prin grădină ori făceau alte treburi casnice sau colegi, vecini care puneau muzică făceau remarca „Ah, uite-i!”. Era folclorică deplasarea noastră cu toată gașca spre biserică. Și normal că toți s-au prins. Nu erau mereu remarci, dar la un moment dat vocile acestea spuneau „pocăiții, pocăiții!” Eu nu știam ce înseamnă. Îi întrebam pe părinții mei ce înseamnă „pocăit” și așa am descoperit cui credeau că adresează aceste cuvinte și cine suntem noi și de ce aveam această conduită. Dar momentele acelea m-au ajutat foarte mult să mă bucur de identitatea mea, să o prețuiesc fără să înțeleg atunci deosebirile și fără să pătrund în misterele care arată deosebirile sau apropierile în ceea ce ar fi însemnat „dar care este problema între noi?!”. Lucrul acesta mă preocupa pe mine: „Dar care este problema între noi?! Care este problema noastră?!”

 

Părintele Francisc Doboș alături de familie – părinții și frații săi.

 

 

„Dumnezeu îmi curgea prin vene fără ca eu să-L conștientizez”

 

– Ce vă spuneau părinții despre faptul că în fiecare duminică mergeați la biserică? De ce mergeați în fiecare duminică?
Nici nu a fost nevoie să îmi explice de ce, pentru că eu nu am ajuns să-i întreb. Un copil nu-i întreabă pe părinți „de ce mâncăm?”

– Dar îi întreabă „de ce mâncăm acum?” sau „de ce nu mâncăm acum?”…
Pentru mine, ritmul acesta de a merge la biserică din fragedă pruncie, de când m-am născut a fost firesc. M-am trezit mergând la biserică. Și nu m-am întrebat „Dar de ce trebuie să mergem și azi la biserică?” Niciodată nu mi-a trecut sprin minte gândul „Da’ nu vreau să merg azi!” Acum mă gândesc și spun că niciodată nu mi-a trecut prin minte acest gând. E ca și cum Dumnezeu îmi curgea prin vene fără ca eu să-L conștientizez. Îmi curgea prin vene prin cadența fiecărei duminici. Și, mai apoi, ca adult ajungi să prețuiești ritmul săptămânal de a merge la biserică la Sfânta Liturghie care te formează, te modelează și nu te închistrează.

– Părinții Dvs. oameni dintre cei pe care, social, îi numim „simpli”, fără vreo profesie cu multe rânduri pe vreo carte de vizită. Cum e drumul în viață pentru un copil care pornește dintr-o familie simplă? Dacă v-ați fi format într-o familie de academicieni, de medici reputați, de profesori universitari, credeți că ați mai fi mers în fiecare duminică la biserică?
Mă gândesc că poate acolo ar fi predominat Francisc și ar fi fost mai puțin Dumnezeu. Tind să cred că în acel gen de context aș fi înclinat să fie vorba mai mult despre mine și poate că aș fi apelat la Dumnezeu doar când dădeam cu capul de pragul vieții. Sau poate nu ar fi fost așa. Sunt situații și situații, dar, din experiență, din ceea ce văd în familii de oameni care se descurcă ei și intelectual și relațional și economic, acești oameni tind să pună toată această bogăție – fie culturală, fie economică – pe seama capacităților lor. Li se pare că ceea ce au li se datorează lor, efortului lor și nu e automată această legătură. Bogăția intelectuală sau bogăția materială să o trăiești cu recunoștință față de Creator, de Cel de la care ne vin toate: viața, respirația. Să trăiesc cu recunoștință și implicarea mea sau trăirea mea intelectuală – dacă ar fi fost vorba de așa ceva –, implicarea intelectuală sau economică a părinților mei, dacă ar fi fost un grad de bunăstare. Și tocmai de aceea în Evanghelie Cristos spune că este atât de greu să intre un bogat!… Până la urmă, nu este vorba doar despre bogăția materială, poate să fie și bogăția intelectuală. Când ești plin de tine, când ești prea plin de tine economic sau intelectual e mai greu să-L lași pe Dumnezeu să respire în tine. Rămâne înghesuit cu capacitate pulmonară a duhului limitată.

– Rugăciunea se modernizează sau se smintește în meditație, în mindfulness, pelerinajele – în retreat-uri. Sunt tot soiul de încercări ale oamenilor de a se raporta nu la Dumnezeu, ci la o formă de Energie, oameni care cred nu că Dumnezeu te aude, ci că există o Lege a Atracției și că trebuie doar să îți dorești ca să primești. Până la urmă, Dumnezeu nu are nicio datorie față de noi… Credeți că această culegere a Darurilor pe care un om o poate avea de la Dumnezeu e limitată? Apropo de această autosuficiență de sine – cât de mult poți să-I ceri lui Dumnezeu? Și, dacă nu dă la toată lumea, ne mulțumim și spunem că este „destin”?
Cât de mult pot să primesc? Nu pot eu să-I cer lui Dumnezeu cât e El dispus să-mi dăruiască. Iar asta mă face să învăț să nu-I mai cer. Este ca și în viață: și în relația cu Dumnezeu nu te poți duce doar să ceri. Nu este o relație doar despre a solicita. Și în relația cu Dumnezeu ești ca și în prietenie, nu ceri prietenia, de fiecare dată. Sau mă gândesc la soți, la iubiți – nu ceri iubirea, zilnic. Pentru că dacă Dumnezeu a investit, eu mă duc nu doar să-I cer, ci să recunosc că El mi-a dăruit, deja, înainte ca eu să cer. Și nu ne dăm seama că, de fapt, noi ne ducem să cerem mărunțișuri, firimituri fără să conștientizăm că dacă sunt astăzi, nu sunt produsul meu, nu sunt nici invenția mea, nu sunt doar al părinților mei sau al societății. Sau al faptului că m-am născut într-o familie cu bunăstare sau de factură intelectuală deosebită. Nici nu contează unde. Cum descopăr darul Vieții? Sunt viu! Respir! Văd! Pot să merg! Ajungem să prețuim că putem să mergem doar atunci când nu mai putem merge. Să respirăm – atunci când ne sufocăm. Și de unde ne-au venit toate aceste Daruri?! Cui îi mulțumesc că pot să respir? Că pot să văd!? Că putem să stăm de vorbă acum? Cui îi mulțumesc?!

 

 

„Oamenii au de redescoperit umanitatea, dincolo de performanță”

 

 

– Un copil se naște într-un sat din România în care umblă desculț și despuiat pe la poartă și un alt copil are deja meditatori și merge în școli private cu multe perspective de devenire profesională. Între acești doi copii, pare că Dumnezeu are să-i dea mai mult unuia dintre ei… Cum se raportează aceste inegalități sociale în fața lui Dumnezeu? Dă El mai mult amărâtului?
Eu tind să cred că da. Pentru că îi dăruiește relații uneori mai autentice.

– Și atunci cel bogat fără voia lui e lipsit de Daruri doar pentru că s-a născut într-un context deja bogat?
Poate fi bogat de lucruri. Și tocmai că bogăția lucrurilor poate să sufoce trăirile relaționale simple, autentice. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru familia mea! Pentru toată această situație a copilului dintr-un sat de lângă București. Nu am avut nimic material, dimpotrivă – tânjeam după o bicicletă. Dar această condiție nu m-a lipsit de afecțiune, de bucurie, de joacă, de râset, de chicolteli – acestea sunt cea mai mare bucurie! Pentru o familie cu bunăstare, care își poate permite să-și trimită copiii la școli private, la meditații, termometrul sănătății relaționale e tocmai aici: dacă nu mai au timp de chicoteală, de bucurii simple, de joacă înseamnă că e ceva stricat relațional. De foarte multe ori, părinții tind să transforme proprii copii în adulți. Ajung să le frustreze copilăria prin teme, prin meditații, prin obligații. Astăzi tind să cred acest lucru, văzând multe situații concrete de copii care „merg la muncă”, nu mai merg la școală. Școala devine o muncă. Copiii trebuie să presteze.

– Să performeze.
Să participe, să performeze. Și zic: copilăria unde este? Foarte mulți dintre cei care am crescut, care au crescut pe lângă blocuri, pe străzi, cum am fost eu… am jucat țurca, am împins cercul… Oamenii au de redescoperit umanitatea, dincolo de performanță.

„Când a plecat tata în Italia nu a plecat de bucurie, ci a plecat de nevoie”

 

 

– Tatăl Dvs., la un moment dat, a plecat în Italia, la muncă. Ce vârstă aveați?
Aveam 20 de ani, deja. Eu eram deja la studii la Roma când tatăl meu a plecat. Eu eram la Roma, el a ajuns undeva în nord. În nordul Italiei.

– Și cum de i-ați dat voie? De vreme ce parcursul Dvs. se intuia a fi unul măcar suficient cât să-i sprijiniți și pe ei, pe părinții și frații Dvs. Ori, nu?
…Ori nu. Lucrul acesta la noi este foarte clar în familie. Nu vrem și știm lucrul acesta – toți frații mei știu – nu vom profita sau nu vom avea niciodată așteptări să trăim din prestația sau din viața celuilalt. Nici ei la mine, ca preot. Ca și cum să devină sateliți… că dacă eu sunt preot va trebui să am grija lor. Lucrul acesta vine pentru că am văzut anumite exemple și ne-am spus că nu vom face asta. Nu vom face asta, tocmai pentru a avea relațiile cele mai bune și cele mai sănătoase, să știm să ne prețuim, de fiecare dată. Când a plecat tata în Italia nu a plecat de bucurie, ci a plecat de nevoie. Și a fost mai mulți ani prin Italia, până când s-a întors definitiv în România înainte de 2010. A fost mai mulți ani în Italia, a lucrat foarte mult în Construcții și s-a întors și a construit o casă unde stau frații mei acum.

Alături de tatăl său, pe care l-a pierdut în timpul pandemiei de covid.

 

– Categoric că era o altă vârstă. Dar foarte mulți părinți pleacă să muncească în Italia, Germania, Spania, Franța tocmai pentru a susține familia, iar când se întorc, de multe ori constată că nu mai au acea familie. Pleacă să sprijine familia și, paradoxal, după ce au dobândit ceea ce aveau nevoie pentru acasă, nu mai au la cine și la ce să se mai întoarcă. Ce i-ați spune unui copil care acum plânge în pernă pentru că unul dintre părinți lucrează în străinătate, poate chiar având grijă de un alt copil acolo?
Situația în cazul meu a fost alta, eram deja mare. Toți frații eram mari. Când a plecat tata, eu aveam 20 de ani, iar frații mei 18, 16 ani. Deci nu mai era o situație de vulnerabilitate. Nu sunt de părere ca în primii ani ai unei familii tinere, cineva să plece. Nu văd rostul. Ori, dacă pleacă, pleacă toată familia. Dar atunci când pleacă cineva doar ca să întrețină economic… pe cine?! Și… ce? Sentimentele sunt „în delegație”? Trăirile interioare, propria iubire, totul, e în pauză relațională? Tocmai de aceea nu susțin aceste plecări de acasă pentru a întreține familia. Nu e o întreținere a familiei. Pentru că familia nu se întreține doar economic.

– Și ce ar trebui să audă acel copil care plânge acum de dor? Copil de care nu depind marile decizii în familie.
Nu trebuie să audă, trebuie să fie luat în brațe. Un copil nu este convins, nu este ca un adult căruia trebuie să îi explici ca să înțeleagă. Un copil nu este în măsură să înțeleagă mental. Un copil înțelege prezența. Sau simte absența.

– Așa cum ați înțeles „ceva” atunci când o măicuță v-a spus: „N-ai vrea să te duci la Seminar?”
Am fugit de întrebarea aceea. Am fugit și am luat-o în râs. Sora Aurelia care este acum la Ierusalim, când mi-a zis probabil a simțit așa cum poate li se spune multora. Atunci când vezi pe cineva că este mai apropiat de Biserică, te gândești. Nu e că a făcut ceva… o acțiune de creativitate. Dar prin acea întrebare eu sunt convins că Dumnezeu a făcut să fie așa. Să fie întrebarea aceea pentru mine.

– Dar i-ați mulțumit cândva măicuței, răspicat, pentru acel moment?
Oh, da. Prima Sfântă Liturghie, da. Aceea a fost, prima Sfântă Liturghie și mai apoi în alte ocazii.

 

„Făceam arte marțiale”

 

– Ați fugit de întrebare. În perioada în care ați fugit de întrebare, ce voiați să vă faceți?
Făceam arte marțiale. Asta era în capul meu atunci, în perioada adolescenței, după Revoluție. Îmi plăceau foarte mult pentru că îmi dădeau o rigoare, mă ajutau foarte mult relațional și tocmai provenind dintr-o zonă din cartiere, din Voluntari, zicând „dacă știi un pic de bătaie…” Și, după aceea, cu cât faci aceste activități în zone expuse la bullying, ca să te protejezi îți dai seama că, de fapt, cu cât practici arte marțiale ieși din acea mentalitate. Tu nu mai faci arte marțiale ca să te aperi. Ci un sport, orice sport, te educă, îți dă rigoare și îți schimbă mintea. Îți schimbă și starea de spirit, și încrederea pe care o poți avea în tine.

– Dar în cartier ați sărit vreodată să vă apărați în vreo bătaie­?
Nu, niciodată. Nu cred… am făcut slalom. Nu îmi aduc aminte de nimic mai grav, era hârjoana oricărui copil. Nu a fost mai mult. Acestea probabil se întâmplă mai târziu, dar cum am plecat la Seminar la 15 ani… Până la 15 ani, orice hârjoană a unui copil nu prea era serioasă. Acum văd că vârsta bullyingului prin școli scade foarte mult şi intervin probleme foarte serioase – copii care sunt traumatizaţi de colegi de-ai lor chiar şi la vârste foarte fragede.

– Aţi avut vreo poreclă în copilărie sau în adolescenţă?
Nu ţin minte. Eu eram cel care punea porecle.

– Decizia pentru a merge la Seminar – o decizie importantă pentru familie şi deloc o joacă. Mama v-a întrebat „eşti sigur?”…
Da, mama m-a luat de-o parte „hai să stăm puțin de vorbă”.

– Și ce a știut să vă spună despre acest viitor care ar fi urmat?
Nici nu mai contează. Nici nu mai știu exact. Pentru că importantă nu era informația, ci relația care s-a creat. Nu conta exactitatea informației, ci căldura relației pe care mama o stabilea cu mine pentru a încerca să mă facă să conștientizez sau să vadă că eu sunt conștient de ceea ce vreau să fac.

– La 15 ani, din punct de vedere social, omul este pregătit să își asume o astfel de misiune aproape nepământeană?
Nu. Niciodată. Nici acum nu sunt pregătit! (n.r.: râde)

– Adică ați fi putut… pe drumul acesta special pe care îl aveți, ați fi putut să cotiți și să reveniți un om…omenesc?
Oricând. Oricând fiecare poate să își schimbe direcția în viață. Important este atunci când simți o chemare, lucrul acesta să se repete în fiecare dimineață când mă trezesc. Pentru că la început intervine presiunea aceea: „Cum să faci lucrul acesta?”, „Dar este pentru toată viața?”, „Dar vrei să faci asta?” Și atunci simți că îți pică cerul pe tine. Că devine așa… sufocant și nu poți să respiri foarte mult. Simți o greutate, o apăsare a responsabilității.

– În ochii altora e mai mult o sentință decât o alegere.
Da, dar asta pentru cineva care nu are un parcurs și nu are capacitatea spiritual-pulmonară de a inspira și o altă trăire în afară de trăirile pur omenești.

– De la Iași ați fost selectat pentru Roma. Ați fost ales. Cum a venit șansa să plecați să studiați chiar la Roma?
Am rămas foarte mirat. Pentru că ținând cont de gradul meu de …

– N-ați fost cel mai bun.
Nu eram cel mai bun, eram timorat, nu excelam. Pentru că eram deștept, nu aveam niciun atu ca să fiu oarecum deasupra celorlalți. Această stare de teamă sau de scrupulozitate m-a făcut să trăiesc așa low-profile și la nivelul Seminarului. Sau era în mintea mea că trebuie să devii preot, și despre preoți era clișeul acela că preotul trebuie să fie „cumva”. Dar mă așeza în acea zonă a cumințeniei forțate, care nu îmi dădea voie să fiu efervescent, bucuros. Când Părintele Rector Alois Bulai m-a anunțat că s-a gândit pentru Părintele Ionuț Paul Strejac și pentru mine să ne trimită la studii, am rămas foarte mirat.

– Și nu l-ați întrebat „de ce noi?” Sau vreodată în viață ați apucat să îl întrebați de ce v-a ales?
Nu am apucat să îl întreb.

– Mă gândesc la câtă minune este în decizia aceasta doar și pentru felul în care vă jucați atunci când, în timpul studiilor, dădeați „stingerea” când peste drum se stingea lumina la Papa. Sfântul Părinte era vizavi de piață. De Piazza San Pietro. Vă dați seama – pentru un copil din roaba cu cărți din Voluntari să vadă când se stinge lumina la Sfântul Părinte!
Când se stingea lumina, da. Când se ducea la culcare Papa Ioan Paul al II-lea. Erau glumele noastre, ziceam „gata, s-a dus la culcare, acum încetăm și noi”. Pentru că vedeam – erau 300 de metri distanță dintre fereastra noastră și fereastra Papei. Era doar Piața Sfântul Petru. Eram la același nivel al ferestrei cu Papa.

– Ar fi crezut el, copilul acela care mergea duminică de duminică la biserică, fără bicicletă, că ajunge într-un astfel de loc? Fie doar și pentru această clipă mi se pare că totul a avut Sens…
Nu, niciodată nu mi-a trecut prin cap. Și a fost acel sentiment când am ajuns prima dată la Roma și când am văzut unde voi trăi și voi locui următorii cinci ani… A fost acea trăire WOW! Unde am ajuns! Am trăit acei 5 ani… am absorbit Roma prin toți porii.

 

„Doar prietenia te cizelează cu adevărat”

 

– Erați cinci prieteni de nedespărțit: doi români, un australian…
…Un croat și un mexican.

– Ce s-a întâmplat cu prietenia dintre Dvs.?
Trăiește. E vie. Ne regăsim aproape în fiecare an. Ne-am vizitat, în Australia, în Croația, în Mexic. Ne susținem, trăim în continuare această prietenie. Prietenia noastră este precum acelea care, odată construite, te țin pentru totdeauna, indiferent de drum, de greutăți. Nu ne lăsăm la greu. Sunt acele prietenii care te construiesc, în timpul facultății. Pentru că, de foarte multe ori, ai colegi dar nu înseamnă că rămâi cu ei în același grad de legătură sau de intensitate. Dar cu prietenii, cu cei care te-au ajutat și care nu ți-au dat mereu dreptate și care au venit și ți-au spus cum văd ei situațiile… rămâi. M-au durut atunci acele cuvinte, dar le-am apreciat foarte mult pentru că m-au cizelat. Am început să văd lucruri care nu mergeau pentru că prietenii adevărați mi le-au spus. Și lucrul acesta este de neprețuit. Doar prietenia te cizelează cu adevărat. Ceilalți oameni îți vor spune adevărul, dar ți-l vor arunca în față atunci când greșești. Un prieten adevărat te ia de-o parte și spune „uite, nu știu dacă realizezi dar uite cum se vede de afară”.

– Aveți și prieteni care nu sunt preoți?
O, da.

– Sau cunoștințe? Că una-i cunoștința și alta-i prietenul.
Prieteni. Prieteni care nu sunt preoți. Familii.

– În Italia ați primit o lecție de viață atunci când mentorul Dvs. v-a întrebat cum urma să arate viața Dvs – între casă și biserică și atât?! Atunci v-a întrebat ce pasiuni aveți, ce v-ar plăcea să faceți. Și v-a inspirat să mergeți astfel în comunitate și să existe această trăire în Credință, nu doar raportarea episodică la o dreaptă măsură.
E mentorul meu. Cel mai bun teolog, pentru mine. Nu pentru că avea toate informațiile, ci pentru că avea tot Harul și tot Duhul, Giorgio Mazzanti.  

Alături de mentorul său, Părintele Giorgio Mazzanti

 

– I se datorează faptul că astăzi faceți ciclism, că pilotați avioane, faptul că sunteți… altfel în România?
Sunt trei preoţi care m-au marcat. Da, lui, cel mai mult. Lui i se datorează și din setea teologică. Dacă vorbesc cumva astăzi sau felul cum vorbesc, conexiunile teologice, bogăţia interioară de la el le-am căpătat foarte mult. Altfel, mă gândesc că de la foarte mulţi profesori, chiar şi de la Roma, aveam parte de informaţii corecte. Aveam parte de doctrină bună, dar de creativitate? Cine te antrenează la creativitate? Care sunt mentorii? Aşa toţi avem profesori peste tot, îi apreciem, le mulţumim. Dar dincolo de precizia informaţiei, de bogăţia intelectuală, cine mă antrenează la creativitate în viaţă? Părintele Giorgio Mazzanti a fost cel care m-a antrenat, fără să îşi dea seama pentru că nu o făcea neapărat cu mine, o făcea cu noi, mai mulţi. M-a antrenat la creativitate, să rup schemele, să nu trăiesc doar prin prisma şabloanelor. Şi ne-a arătat că Isus nu a fost cuminte. Pentru că dacă era cuminte, nu murea pe Cruce. Lucrurile acestea te marchează pentru că rupea schemele noastre mentale, şabloanele noastre de falsă cuminţenie. Pentru că, de foarte multe ori şi în trăirea morală este o falsă cuminţenie, e o cuminţenie forţată care nu dă voie Duhului şi Bucuriei să devină Creaţie şi Creativitate.

– Până unde poate să meargă creativitatea ca să nu se smintească omul?
Nu ştiu… Nu există, nu se poate pune pe gramaj. Aşa cum nu poţi spune cum să mergi pe bicicletă dându-i sfat altcuiva cum să meargă pe bicicletă. Nu poate cineva să înveţe să meargă pe bicicletă doar pentru că vede un tutorial. La fel şi în viaţa interioară, spirituală, relaţională. Practici. Asta înseamnă să cazi. Te loveşti, dar înveţi să pedalezi. Înveţi să rămâi pe două roţi. La fel cum înveţi să zbori. Practici. Îţi dai drumul. Celălalt preot, Părintele Franco Turla din nordul Italiei… Au fost trei preoţi, un austriac şi doi italieni care în anii mei de formare m-au marcat foarte, foarte mult. Lor le datorez foarte mult din ceea ce sunt astăzi. Părintele Franco, care mi-a fost ca un bunicuţ… de la el știu când mergeam și vizitam cimitirul – mergeam și punea flori pe mormântul părinților lui și spunea „uite, toți sunt cuminți aici!” Nu trebuie să devină societatea sau comunitățile, parohia noastră o cumințenie a mormântului. Pentru că atunci nu mai suntem vii. Asta înseamnă – și de la el am învățat – „uite, ca preot pot să aleg să fac așa, să fac altfel, din zece posibilități eu am ales una. Asta înseamnă că mă expun ca multă lume să mă tot întrebe de ce nu am ales celelalte variante. Dacă aș fi ales altceva – tot ar fi rămas toate celelalte variante… Așa că totdeauna va exista cineva care va avea altă părere. Tu să o ții. Ai ales ceva, faci mai departe, continui în adevăr nu în încăpățânare, în smerenie dar și în creativitate”. Și aceste cuvinte pe mine m-au încurajat. M-au încurajat nu să fiu încăpățânat, ci să fiu determinat. Și să dau drumul lucrurilor sau atitudinilor care creează relații.

– Puteați să nu vă întoarceți în România?
Oricând, chiar dacă m-am întors în România, puteam să plec.

– De ce v-ați întors și de ce n-ați plecat? De ce slujiți în România?
De aici am plecat, pentru asta m-am pregătit. Am plecat la studii ca să mă întorc aici. Nu e niciun merit deosebit, nu e dintr-o dorință de patriotism. E felul de a mă întrupa într-un teritoriu. Și nu înseamnă că eu sunt doar pentru România. Am avut ocazia și știu foarte bine, văd, cum Dumnezeu a putut face minuni și cu mine, oriunde m-am dus. Că e vorba de Italia, de felul cum predic. Că, de multe ori, datorită lecturilor nu pot să predic în românește cum predic în italiană.

– Aici voiam să ajung. Să vă întreb dacă aveți o relație specială cu limba română și cu limba italiană și dacă tocmai această barieră lingvistică v-ar fi putut separa de un alt teritoriu. Dacă ați fi putut să predicați într-o altă limbă…
Limbile străine nu sunt o barieră.

– Vorbiți română, italiană…
…Franceză, engleză, spaniolă, germană. Limbile nu sunt un blocaj. Evident că nu le vorbesc pe toate la fel de bine. Pe unele le vorbesc în dialect (n.r.: râde!). Germana e mai mult austriacă.

 

– Când v-ați întors în România… pe cei care nu plecaseră să aibă această experiență i-ați găsit… cuminți? Prin felul Dvs. de a fi, prin studiile pe care le-ați făcut și în Comunicare ați ridicat, la un moment dat, sprâncene de tot felul prin ceea ce spuneați. Nu doar că sunteți curajos, ci sunteți… singurul altfel și vizibil. Nu sunteți doar „păstor”, ci sunteți cu adevărat „pescar”, ca să fac referire la simbolurile pe care le dezvoltați atât de frumos în „Împăcarea cu tine însuți”. Nu doar însoțiți cu grijă, ci și oferiți mâna spre a culege oameni.
Da. E o provocare asta, da. De multe ori, cine face așa are o stimă slabă, scăzută față de sine și vrea să iasă în evidență, să epateze. Nu, nu îmi doresc lucrul acesta. Îmi doresc doar să fiu fericit. Și să îi fac și pe alți oameni fericiți și să provoc și în alți oameni ieșirea din staul. Adică ieșirea din șabloane. Să invit la Creativitatea care se manifestă nu doar printr-o cumințenie forțată, ci printr-o educație a gusturilor, a trăirilor. Apropo de Părintele Giorgio Mazzanti care ne-a întrebat „voi ce faceți în viață? Care sunt pasiunile voastre?” Pentru că altfel aș fi putut să trăiesc și vocația mea, preoția, pe un șablon. Pe o plictiseală… sau să fiu doar cuminte. Să știu foarte bine să celebrez Liturghie, să cânt foarte bine și acolo rămâneam. Rămâneam acolo. Dar cred că asta m-ar fi plafonat și pe mine. Dacă nu ar exista și alte riscuri… Și îmi spun că această stare – bogăția sau setea sau efervescența mamei mele de unde iau acele gene, este din trăsături din familie care mă fac să nu fiu acea cumințenie, să regăsesc și astăzi efervescența lui Francisc din copilărie. Și o văd! O văd prin tot ceea ce fac. Don Giorgio, Părintele Giorgio Mazzanti a descătușat toată acea bogăție sau setea aceea peste care a stat un capac în anii de liceu. Când eu încercam să devin preot, am pus capac peste multe trăiri. Nu fumam – n-am fumat niciodată, așa mai pufăi în ocazii dar nu am fumat. Și asta era un impediment pentru mine, pentru că eram văzut ca unul „aaa, dacă tu nu fumezi, ești ca un ciudat”. Nu am fumat, nu îmi doresc să fumez vreodată. Eram atipic, din acest punct de vedere. Și timorat. Timorat, atunci. Și cum am reușit ca din acel Francisc timorat și în anii de școală și mai apoi în liceu să pot să mă bucur, să pot să stau în fața oamenilor, să nu mai fiu preocupat de mine?! Pentru că timorarea venea pe fondul „dar mă privesc oamenii”, ca și cum e vorba despre mine. Nu mai este vorba despre mine! Și atunci când predic – nu mai este vorba despre mine atunci când îi slujesc pe oameni. Și este Dumnezeu care poate și prin trăirea mea, prin viața mea, să vorbească altor oameni. Și atunci m-am deblocat. Am depășit fazele acelea. Pot să țin un microfon, să stau în fața oamenilor, să stau în fața unei camere de luat vederi și să dau mărturie. Nu fac altceva decât să dau mărturie despre cum m-a vizitat Dumnezeu.

– Gătiți senzațional. V-ați descoperit această pasiune pentru că și Iisus le-a gătit ucenicilor săi?
(N.r.: râde.)

– Sau pentru că, pur și simplu, ați fost pofticios și gurmand? Adică în bucuria pregătirii mâncărurilor e mai degrabă aproape un ritual sau e o poftă de viață?
Și ritual, și poftă de viață. E bucurie. Nu e că fac asta doar atunci când am oaspeți. Pentru că eu fac lucrul acesta și când gătesc pentru mine, când sunt doar eu cu mine. Mă bucur de viață. Asta nu înseamnă că sunt gurmand ci, mai degrabă gourmet. Devin acel feinschmecker, adică să prețuiești lucrurile în delicatețea lor, în profunzimea lor, de la gust până la a privi, până la a trăi. Să nu fiu delăsător. Nici în bucătărie, nici în viață, nici când merg, nici când fac sport, nici când mă îmbrac. Ci să prețuiesc. Și să nu fie vorba despre mine, doar despre mine.

 

„Mindfulnessul în creștinism este întruparea”

 

– Care este termenul creștin pentru mindfulness? Pe care îl „practicați” și în bucătărie, pentru că vă bucurați de acea experiență. Bucuria din lucrurile simple, trăită în prezent.
„Mindfulnessul” în creștinism este întruparea. Adică să-I dau voie lui Dumnezeu să devină carnea mea. Iar aici, cu toate tehnicile moderne – mindfulness, retreat, toate aceste încercări oarecum antropologice nu mai presupun întruparea lui Dumnezeu, nu mai presupun un supranatural. Pentru că toate încercările omenești de tip mindfulness, dezvoltare personală, retreat, Bali…

– Predica este dezvoltare personală?
Nu, pentru că nu este a mea. Chiar dacă trece prin mine. Nu are de-a face doar cu dezvoltarea personală pentru că nu pleacă de la mine și nu se rezolvă în mine. E deschiderea către veșnicie – îi dau voie Cerului să coboare și să mă cuprindă. Și atunci mă bucur de veșnicie, în Timp. Și îmi dau seama că nu mai am nevoie de mindfulness. Adică sunt atât de restrictive toate aceste modalități care sunt, de multe ori, tehnici. Și tocmai oamenii ajung să caute mindfulness, dezvoltarea personală, pentru că nu au avut parte de creștinism bucuros și autentic. Și li s-au predicat. Li s-au predicat, li s-au impus porunci și poate mulți dintre cei care au impus, slujitori, preoți, au adus un creștinism care a fost predicat strâmb și nu a mai adus bucurie, ci a adus doar încordare interioară și suferință. Asumată, evident. Crucea Mântuitorului – dacă nu duce spre Înviere nu își are niciun sens. Și de aici îmi spun cât au deranjat predicile moralizatoare pe oamenii de astăzi care apelează la mindfulness, la dezvoltare personală și nu mai ajung la Cristos. Lor le este sete de Dumnezeu.

– Cartea „Împăcarea cu tine însuți” pe care ați scris-o cu Părintele Constantin Necula este primul pas simbolic, asumat în mediul public, de la toleranță între Catolicism și Ortodoxie, la prietenie. Acum, între „noi” și „voi” este această prietenie pentru că „voi doi” stați împreună pe această copertă. Câte sute de ani ar trebui să treacă și ce ar trebui să se întâmple ca să nu mai existe „noi” și „voi”, să nu mai avem simbolurile diferite – adică eu să știu că Părintele Necula el „al meu” și dumneavoastră sunteți „al lor”. Când se vor uni cele două Biserici? Vreodată în timpul vieții noastre?
Nici nu cred că va trebui să existe preocuparea aceasta.

– Care este o preocupare administrativă, poate, mai degrabă…
Atâta vreme cât eu trăiesc în Iubirea lui Cristos… voi ajunge întotdeauna la Întâlnire. Cu toată lumea. Cu fratele Constantin Necula, cu oricare alt frate, pentru că nu îi voi impune niciodată trăirea identității mele confesionale. Identitatea mea confesională de catolic mă va face să-l prețuiesc pe orice om și să nu-i spun că greșește doar pentru că nu este ca mine. Dar eu îmi dau seama că nu pot trăi fără bogăția credinței mele din tradiția mea religioasă. Asta nu înseamnă că îi voi spune celuilalt că este greșit. Și nu voi face asta vreodată. Ci trăirea mea interioară va ajunge să îl provoace pe altcineva și să spună „vreau și eu să Trăiesc! Vreau și eu să-L gust pe Dumnezeu așa cum îl guști tu”. Și eu zic că aceasta este cea mai mare realizare. Fără să am preocuparea când va fi odată unitatea? Păi dacă este acum, de ce trebuie să fie doar cândva, în viitor?! O trăiesc acum, fără să fie administrativă. Este în Duh!

 

– Pot să mă duc duminica „și la mine” și „la voi”?
Nu refuzăm nimănui.

Adică… se face duminică, eu unde mă duc la biserică?
La Sfânta Liturghie.

– Unde?
Fiecare unde simte că a găsit o biserică, un preot cu har. Și, de multe ori, chiar dacă nu simți că este… așa pe feeling, e de mers din Credință.

– Atunci când Sărbătoarea Paștelui este Împreună, atunci când calendarele se potrivesc, parcă atunci e… și mai sărbătoare! Trăirea Bucuriei. Cuvintele creștine „Hristos a înviat!” sau „Cristos a înviat” ne mai amintesc, totuși că nu suntem în toate împreună. E mereu acolo un… gând pentru că doar Paștele „nostru”, al ortodocșilor, se aprinde Sânta Lumina la Ierusalim. Este acesta un semn de… superioritate? Că Lumina se aprinde doar la Paștele nostru?
Încerc să mă gândesc acum, să mă pun în „pielea lui Dumnezeu”, a lui Cristos. E așa un exercițiu… dar nu e nicio aroganță. Cum ne-ar privi Cristos când noi facem toate aceste operații confesionale…

– Pe calendar…
Pe calendar… Operații care nu sunt nici estetice și de multe ori nu mai sunt despre Dumnezeu, ci sunt doar despre noi. Și zic cum ne privește Dumnezeu când noi folosim identitatea noastră confesională „împotrivă” și nu „pentru”.

Ați fi putut fi preot ortodox, dacă vă nășteați într-o altă tradiție?
Ah, cu siguranță.

– Credeți că dacă vă nășteați musulman, v-ați fi convertit?
Atunci când Harul lui Dumnezeu îmi pune persoane în viață, îți pune îngeri de carne, Dumnezeu știe cum să lucreze cu fiecare dintre noi. Așa cum a fost că am avut parte de o întrebare „nu ai vrea să te faci preot?”, așa Dumnezeu îți pune în față persoane, situații. Dumnezeu îți coboară din Cer prin alte persoane, prin alți prieteni chiar și prin dușmani, ca să îți transmită ceva. Am capacitatea – pentru aceasta mă rog, de fiecare dată – să am capacitatea să deschid urechile, să deschid ochii, să văd când trece Dumnezeu pe strada mea, prin sufletul meu și să nu pierd trenul, să nu pierd ocazia, să-mi dau seama că El este acolo. Situațiile ipotetice… că m-aș fi convertit sau nu, nu știu. Eu trăiesc deja în Harul lui Dumezeu și încerc să mă „convertesc” de la încăpățânarea, de la egoismul meu, de la mândria mea.

– L-ați pierdut pe tata din pricina și în timpul pandemiei. Pandemie în care unii oameni s-au bazat doar pe Dumnezeu, alții s-au rugat ca știința să facă un vaccin și un tratament, alții au mers la biserică, dar nu s-au mai împărtășit cu aceeași linguriță… Cum credeți că s-a raportat Omenirea la această lecție colectivă. Vorbeam cu Cristina Demetrescu, astrolog, despre Lecția Colectivă. Pe de alătă parte, citind cartea Dvs mi-am dat seama că nu ne rugăm la „Tatăl meu”, ci la „Tatăl nostru”. Deci am fost „împruenă în asta”. Ce a învățat omenirea din pandemie?
După reacțiile noastre viscerale în timpul pandemiei – de frică, de spaimă sau de încrâncenare, sper ca oamenii să fi învățat să iasă din toate aceste manifesări și să redescopere tihna bunului simț și a bucuriei adevărate. Că nu moartea, nu pandemia au ultimul cuvânt. Chiar dacă eu l-am pierdut pe tatăl meu în timpul pandemiei. Dar noi am fost pregătiți. E ca și cum sunt gata să se termine viața de pe acest pământ diseară? Fiecare dintre noi poate trăi o sută sau mai bine de ani dacă e pregătit ca în fiecare zi să fie ultima zi.

– Și putem trăi cu această pregătire stând departe de anxietate?
Anxietatea va avea și ea rolul ei. Dar depinde de dozaj. Ca și frica, dacă ea depășește doza, dacă ocupă scena, voi trăi cu neliniște chiar și bucuriile. Nici nu mă voi bucura de prezent. Totul va fi „Dar mâine? Dar mâine? Dar ce voi face?” Pe când, mai bine cu atitudine nu de delegare a responsabilității mele sau a implicării mele, dar de o dozare a providenței și a implicării mele, să spun „Ceea ce ține de mine, fac cu bucurie. Cât pot. Mai apoi fac tot ceea ce pot, dar fără să mă transform pe mine în idol, în Dumnezeu, pentru că altfel mă încarc de responsabilitata Lumii, chiar și de răutatea celorlalți oameni. Eu însumi devenind rău în momentele respective. Și atunci încerc să trăiesc cu bucurie implicarea mea de astăzi. Dacă pot atinge viața cuiva și fără să vorbesc către o audiență de mii de persoane, dacă se schimbă în bine viața unei singure persoane, eu mi-am îndeplinit misiunea pe acest pământ. Dacă altcineva poate fi salvat pentru că un cuvânt, o trăire din ale mele l-au scos de pe marginea prăpastiei, înseamnă că Dumnezeu a făcut o minune cu acea persoană. Uneori fără ca eu să-mi dau seama de lucrul acesta.

– E un război aici, aproape de noi. Unii îl numesc război, alții îl numesc conflict într-o geografie limitată. Atunci când oameni obișnuiți sunt puși față în față, unul ucrainean altul rus și trebuie să tragă pentru că dacă nu apeși tu pe trăgaci apasă celălalt, ce e de făcut? Dacă apeși tu primul, vei face o crimă. Și nu vorbim aici de un război religios, nu mai sunt tabere scindate, noi nu mai dăm vina pe Allah, ei nu mai dau vina pe Dumnezeu. Ce fac? Stau sau apăs pe trăgaci? Suntem creștini amândoi!… Dacă ați pleca mâine în Război și ar fi o armă îndreptată către Dvs., ați apăsa primul?
Încerc să îmi dau seama de câtă frică… Pentru că războiul nu e al celor care apasă pe trăgaci. Războiul nu este al celor care țin arma în mână. Războiul e al celor care stau departe și îi pun pe alții carne de tun.

– Ce face un creștin? Că-s amândoi creștini.
(N.r. oftează) Să folosim o situație – dacă sunt în acea situație e ca și cum ar veni peste mine în casă cineva, tot așa, cu arma. Ce fac? Îmi apăr viața și îmi apăr familia! Chiar dacă va trebui să ucid. Și asta spune și doctrina Bisericii. Niciodată nu este justificată crima! Dar asta nu înseamnă că noi căutăm martiriul cu orice preț. Noi prețuim viața și trebuie să prețuim viața noastră. Dacă viața noastră este pusă în pericol, trebuie să o apărăm. Dacă viața familiei noastre este pusă în pericol de arma altcuiva, dacă nu este nicio altă posibilitate, atunci trebuie să apăr viața mea, chiar dacă va trebui să îl ucid pe celălalt. Dar sper și îmi doresc să nu mai fie aceste momente. Lucrurile acestea sunt concrete, însă. Se întâmplă lângă noi.

– Între creștini și creștini.

– Pe cei care au intrat în World Trade Center, la New York am pus eticheta, i-am rezolvat în instanța noastră omenească, erau talibani. Sau musulmani, sau fanatici.
Nu mai e vorba de creștinism aici, așa cum nici în războaiele religioase nu era vorba despre religie, de cele mai multe ori. N-avea nicio treabă Dumnezeu cu setea de putere sau cu justificările religioase ale războaielor.

 

„Întotdeauna vor exista oameni care nu vor face compromisuri cu lucrurile esențiale”

 

– Generația mea, a celor care anul acesta suntem de vârsta pământeană la lui Iisus, a fost marcată de o poveste despre spiritul de scarificiu. Fiii lui Constantin Brâncoveanu au ales să moară martiri, netrecând la credința dușmanului. Este aici ideea de gest făcut pentru o veșnicie luminată de dincolo de viața aceasta oricum scurtă. Pe de altă parte, religia și dogmele au devenit din ce în ce mai prietenoase și flexibile și s-au modernizat. Mai există oameni care să aibă felul acela de curaj pentru Dumnezeu, astăzi?
Monseniorul Ghika. Nu e de astăzi, dar e cu puțin timp în urmă, de când a început comunismul la noi. Da, întotdeauna vor exista oameni care nu vor face compromisuri cu lucrurile esențiale. Și este important că dacă eu îmi mențin credința nu o fac ca să o impun altora. Ci este trăirea mea.

– Martir devine și musulmanul care nu se convertește la creștinism, pentru religia lui?
Martirul este cel care dă mărturie despre Iubirea lui Dumnezeu în propria lui viață. Și nu se lasă transformat. Martiriul celor de astăzi, care nu sunt uciși, dar care nu se lasă diluați de o mentalitate de consumerism, de îndepărtare a lui Dumnezeu doar prin bucuriile efemere… acesta este martiriul adevărat de astăzi. Pentru că să-ți dai viața odată, într-o situație limită să-ți dai sângele, mă gândesc că poate ai face-o. Pentru că e chestie de „acum ori niciodată”. Dar să rămâi consecvent, să trăiești bucuria Credinței într-o lume desacralizată – acesta este un martiriu, adică o mărturie în sensul nu de sânge vărsat, ci de sânge donat. Și de bucurie împărtășită împotriva curentului. Și asta nu înseamnă creștinism fundamentalist sau acela îmbrobodit, oarecum îndoctrinat. Ci creștinismul care mă implică pe mine în favoarea celorlalți, nu împotriva lor.

– Money.ro este un portal de știri, iar nucleul său este economia. Cum vă raportați la bani?
Îmi doresc să fiu cu libertate interioară. Banii ca instrument, niciodată ca scop.

– Cartea despre care am tot amintit costă 50 și ceva de lei… Este o sumă obișnuită pentru o carte. Pot exista și voci care să întrebe de ce, dacă pe copertă apar doi preoți, această carte are preț. Nu amintim de costurile producției, de distribuție, nu e o carte scumpă, dar avem români prea săraci. Pentru oamenii care nu și-o permit, care nu pot face această investiție, există și o variantă… de bibliotecă, o variantă care să poată fi împrumutată?
Există o mulțime de prieteni care deja au spus „dați-mi adresa, că v-o fac eu cadou”. De fapt, aceasta este și bucuria adevărată – oameni care au citit-o și o dăruiesc celor care nu și-o permit, tocmai pentru că vedeam comentarii de genul acesta. În fond, nu rămânem doar la carte, nu este vorba doar despre o carte, e vorba de Viață. Cartea devine și ea un instrument acolo unde trăirile noastre sau bogăția noastră sufletească ajunge să fie tipărită. Dar, de fapt, cuvântul așa cum este și cuvântul lui Dumnezeu nu trebuie să rămână doar tipărit, ci întrupat. Acesta este îndemnul – de a ne frecventa sau atunci când nu ne întâlnim în carte, să ne întâlnim la Liturghie. Atunci când nu ne întâlnim sau nu reușim să ne citim, ne ascultăm. Și chiar dacă nu este vorba de mine sau nu sunt eu ascultat, fiecare poate să regăsească dorul acesta de a se îndrepta spre propria biserică, din vecinătate. Sau dacă nu reușește să meargă spre biserica aceea, pentru că poate nu se înțelege cu preotul, să facă un pelerinaj. Să facă ceva. Să rupă schema propriilor probleme pentru a-i da voie lui Dumnezeu să fie surprinzător. Cumva.

– Și pentru pelerinaj e nevoie de o sumă. Poate și un om foarte sărac să facă un pelerinaj mergând poate doar la biserica din satul vecin? Sau pentru Marile Descoperiri personale este nevoie și de investiții financiare? Am 1.000 de euro. Îmi renovez casa sau mă duc la Ierusalim?
E prioritizarea nevoilor în viață. Pentru cineva care nu simte nevoia spirituală atunci, e bine să-și renoveze casa. Va veni vremea când setea de Cer îl va pune pe drumul spre Ierusalim sau spre propria parohie. Nu impunem și nu se cuvine să impunem cuiva trăiri spirituale dacă pentru el, la nivelul vieții lui, nu are încă setea, capaciatea, termometrul nevoilor duhovnicești. Va veni momentul și atunci fiecare va ști să recunoască și va ști să facă investiția cea mai bună. Și atunci nu va mai fi „sau, sau” va fi „și, și”. Îmi amintesc când eram încă imediat după Revoluție sau înainte… mi se părea stratosferic: cum să mergi să călătorești în lume? Iar astăzi… Nu prea am povestit despre călătoriile mele, așa pubil, dar eu am vizitat foarte mult în lume. Mie călătoriile mi se par investiția cea mai bună.

– Ați vizitat sau ați fost în pelerinaj? Adică un preot merge și în vacanță?
Evident. Întotdeauna. Nu doar pelerinaj. Pentru că nu suntem habotnici. De fapt, vacanțele devin pelerinaje. Foarte multe dintre vacanțele mele au fost să vizitez prieteni, nu să merg să vititez muzee.

– Prieteni, nu preoți.
Și preoți. Nu doar preoți. Bogăția studiilor pe care le-am făcut la Roma, persoanele pe care le-am întâlnit m-au pus în situația să cunosc oameni din toată lumea. Așa că am vizitat Columbia, de două ori, Costa Rica, Mexic, Argentina, Chile, în Africa am fost în Kenya pentru că avem Misiune acolo, în Liban, în Australia. Europa – cam toată. Statele Unite, la fel.

– Câte stele au hotelurile în care vă cazați sau vă cazați la prieteni?
De cele mai multe ori, călătoriile nu au fost bazate pe hoteluri. Dar da, am ajuns și la hoteluri. Trei stele – dacă e așa.

– Sunteți un om elegant, rafinat. Sunteți un Om frumos și admirând acest lucru și nouă ni se mai ia din greutatea gândului despre care făceați referire la începutul discuției noastre – acea scrupulozitate care ne face să ne simțim că nu suntem vrednici de lucruri Mari dacă ne dorim și lucruri mici. Nu trebuie să fii doar sărac ca să fii bun.
Eu mă gândesc și predic de multe ori despre bogăția omului sărac. Poți să ai oameni bogați financiar și să fie de acea sărăcie care să-I facă să întâlnească și oameni săraci – adică au disponibilitate. Iar, pe de altă parte, am întâlnit și oameni săraci financiar, uneori aproape să locuiască pe drum, dar care erau atât de bogați de ei înșiși, de orgoliu și care erau și nemulțumiți atunci când îi ajutai cu ceva. Și poate și supărați că nu au primit ceea ce credeau ei că li se cuvenea. În fond, poți să găsești aroganță în oameni foarte săraci și poți să găsești smerenie și bucurie și disponibilitate în oameni care-și permit foarte multe financiar. Dar nu trăiesc din ceea ce își permit ei, adică nu devine Dumnezeu proprietatea, conturile lor, ci contează relațiile lor – relațiile pe care le stabilesc cu ceilalți oameni. În fond, asta ar trebui să ne caracterizeze – totul devine investiție și eu mă bucur că pot exista oameni bogați care pot să dezvolte afaceri ca în afacerile lor să se angajeze mulți alți oameni. Pentru că altfel comunismul forțat omoară creativitatea, omoară și economia de piață. Așa cum și în Sfânta Scriptură avem talanții. Cui i s-au dat 10, cui i s-au dat 5, cui i s-au dat 3 și cui i s-a dat unul. Cel care a primit unul a fost cel mai supărat, pentru că i-a fost frică. Adică a avut o imagine distorsionată față de Dumnezeu. Eu, dacă am primit doar 3 talanți, de ce să trăiesc cu frustrare bucuria sau bogăția celui care a primit 10?! Și aici nu în termen de monedă, ci în termen de capacitate poate intelectuală, de frumusețe fizică. De ce trebuie să trăiesc viața mea delegând-o bogăției celuilalt? Și eu să pierd prezentul, să pierd bucuria mea pentru că nu am ce are celălalt. Asta este o altă idolatrie, o altă deviere antropologică. Chiar dacă o întâlnim foarte des. E semnul că Dumnezeu nu trăiește în mine, dacă eu ajung să mă întristez de realizările celuilalt și să nu pot duce cu bucurie bucuria celuilalt, ci o văd ca pe o lipsă a mea.

– Dacă I-ați putea găti acum lui Iisus… Știu că aveți o legătură și un Canal speciale, dar acum citim și noi discuția. Ce I-ați spune? Dacă L-ați invita la o cină?
L-aș întreba dacă vrea șampanie sau prosecco, la început. (N.r.: râde)