Decernarea Premiului Nobel pentru Pace UE a provocat o surpriză generală. Dar nu a fost deloc întâmplătoare: după patru ani de criză, în mai toată Europa s-a instalat austeritatea, recesiunea şi şomajul.
S-au accentuat sentimentele naţionaliste şi s-a radicalizat extremismul, care a realizat străpungeri spectaculoase pe scena politică: în Grecia, neonaziştii din Zorii Aurii au intrat în Parlament. La fel în Ungaria, partidul Jobbik, de extremă dreapta.
60 de ani – cea mai lungă pace europeană
Sunt cele mai noi cazuri, dintr-o serie de-a dreptul îngrijorătoare. Nobelul a fost un premiu de recunoaştere, dar mai ales de încurajare şi stimulare: construcţia trebuie să dureze, trebuie să continue. Premiul a fost oficial înmânat liderilor Uniunii, pe 10 decembrie, în prezenţa a aproximativ de 20 de şefi de stat şi de Guvern, între care preşedintele francez François Hollande şi cancelarul german Angela Merkel, aşezaţi unul alături de celălalt. Şapte absenţe, între care, notabilă, cea a premierului britanic David Cameron.
Până la decernarea acestui premiu, Europa a avut de parcurs un drum lung şi anevoios. La sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, premierul britanic din aceea vreme, Winston Churchill, rostea o frază echivalentă cu o premoniţie: “Trebuie să întoarcem cu toţii spatele ororilor trecutului. Trebuie să privim către viitor. Trebuie să construim Statele Unite ale Europei.
“Pentru Europa, cu rănile încă sângerânde după Al Doilea Război Mondial, niciun cuvânt nu putea suna mai bine şi mai pomiţător decât UNIRE şi VIITOR. Prin îndemnul său, Winston Churchill traducea în cuvinte aspiraţiile marilor lideri europeni ai vremii: naţionalismul se dovedise de două ori fatal pentru continent în prima jumătate a secolului trecut.
Aventura de reclădire a încrederii a început cu Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului. Apoi, în 1957, Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda și Germania Federală, au semnat Tratatul de la Roma, fondator al Comunităţii Economice Europene. Tratatul a intrat în vigoare în 1958, graţie unor lidei de excepţie ca Jean Monnet, Robert Schuman, Paul-Henri Spaak, Alcide De Gasperi și Konrad Adenauer.
Rând pe rând, ţărilor fondatoare li s-au alăturat altele şi altele, iar căderea Cortinei de Fier a făcut posibil ceea ce nimeni nu îndrăznea să viseze: foştii sateliţi ai Moscovei, desprinşi de pe orbită, au început să bată la porţile Bruxelles-ului.
Nou-veniţii găseau de-acum mai mult decât o comunitate, găseau o Uniune Europeană, o dată cu intrarea în vigoare, în noiembrie 1993, a Tratatului de la Maastricht. În 2002, euro a înlocuit moneda primelor 12 state care au aderat la Uniunea monetară. La 1 ianuarie 2007, România și Bulgaria au devenit cele mai noi state membre. Totul, în pace. Nu fără convulsii, dar în pace.
Cea mai gravă criză din istoria UE
În urmă cu 60 de ani, europenii au renunţat la vocea armelor şi s-au angajat să “ducă la bun sfârşit” un proiect politic, economic şi social extrem de ambiţios. Construcţia este în picioare şi azi, dar se confruntă cu cea mai gravă criză din istoria sa.
Thorbjoern Jagland, Preşedintele Comitetului Nobel spunea la ceremonia decernării premiului Nobel pentru Pace din acest an: “Trebuie să fim uniţi. Avem o responsabilitate colectivă. Fără această cooperare europeană, ar fi putut uşor rezulta o nouă formă de protecţionism, de naţionalism, cu riscul pierderii a tot ceea ce am câştigat.”
Un eurofil într-o Norvegie eurosceptică şi în afara Uniunii, Thorbjoern Jagland, a declarat că “nu ne-am reunit aici, astăzi, cu convingerea că UE este perfectă. Ne-am reunit cu convingerea că este necesar să ne rezolvăm problemele împreună, să acţionăm astfel încât să nu pierdem ceea ce am construit pe ruinele celor două războaie mondiale”. Preşedintele Comitetului Nobel pentru Pace a evocat “cele 80 de milioane de persoane” care au căzut victime extremismului în trecut.
În replică, Jose Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene, a spus: “Cred că Uniunea Europeană merită acest premiu. De fapt, probabil că este cel mai de succes proces de reconciliere din toate timpurile şi Uniunea include acum 27, în curând 28, de ţări unite nu numai în jurul valorilor păcii dar şi ale libertăţii şi democraţiei.”
Preşedintele Consiliului European, Sincron Herman van Rompuy,a spus la rândul său: “M-am născut după război. Fac parte din prima generaţie din Europa care şi-a clădit viaţa în absenţa războiului, deci aparţin primei generaţii a păcii. 60 de ani de pace. E pentru prima oară când s-a întâmplat asta în lunga istorie a Europei.”
Iar Martin Schulz, preşedintele Parlamentului European a ţinut să adauge: “Uniunea Europeană este un proiect fascinant, care uneşte state şi naţiuni în cadrul unor instituţii de interes comun.”
Îndemnuri, optimism, încredere şi unitate, angajamente… În spatele scenei însă, nelinişte, dispute, neînţelegeri: Uniunea, Zona euro mai ales, se zguduie din temelii sub loviturile repetate şi dure ale crizei, finaciare globale – mai întâi – apoi a deficitelor şi măsurilor de austeritate şi a recesiunii.
“Trecutul este o altă ţară”, spunea fostul premier britanic, Margaret Thacher, la câţiva ani de la aderarea ţării sale la Uniune, când nu mai avea nicio reţinere în a-şi afişa euroscepticismul atavic. Astăzi, Marea Britanie, care s-a ţinut departe de Uniunea Monetară şi a reuşit, în cadrul Tratatelor să-şi negocieze clauze preferenţiale, nu vrea să înghită din partea Bruxelles-ului nimic din ceea ce nu-i convine. Din nou în recesiune, cu taxe majorate, cu cheltuieli tăiate draconic, cu economii ce-i scot frecvent în stradă pe supuşii majestăţii sale, regatul Unit transmite Uniunii că “dacă e austeritate să fie peste tot”, inclusiv la Bruxelles. Punct ochit, bugetul.
Fondurile europene, tot mai anemice
Sutele de miliarde de euro împărţite cu atâta generozitate în trecut, vor fi tăiate în perioada 2014-2020. Întrebarea este cu cât. De-o parte a baricadei Marea Britanie şi Germania.
David Cameron se declară făţiş ostil cheltuielielor suplimentare din bugetul comun: “Sunt negocieri foarte importante şi vin într-un moment în care trebuie să luăm decizii dificile acasă în privinţa cheltuielilor bugetare. Ar fi greşit şi este greşit să existe propuneri pentru creşterea cheltuielilor în UE. Voi negocia foarte dur pentru o înţelegere bună pentru contribuabilii britanici şi pentru cei europeni,” declară premierul britanic. Vizate sunt în primul aşa-numitele fonduri de coeziune, de care ar trebui să beneficieze şi ţara noastră.
La summitul extraordinar din noiembrie consacrat bugetului Uniunii, cancelarul Angela Merkel a anticipat un posibilul eşec al negocierilor şi a promis noi discuţii la începutul anului viitor. În timp ce Londra şi Berlinul se luptă pentru tăieri, mai multe ţări, printre care şi România, militează pentru păstrarea unui anumit nivel al fondurilor pentru coeziune şi al subvenţiilor agricole.
Preşedintele Consiliului European, Herman van Rompuy, a făcut un pas spre compromis şi a propus tăieri de 80 de miliarde de euro. S-a ajuns la 100 de miliarde.
“Până în prezent s-au găsit nişte soluţii mai mult sau mai puţin acceptate pentru reducerea a 70 de miliarde. Urmează ca până la urmatorul consiliu să se găsească soluţii pentru alte 30 de miliarde. În acelaşi timp, cel puţin din punctul nostru de vedere, obiectivul a fost relaxarea condiţiilor de accesare”, a declarat preşedintele Traian Basescu, la încheierea summitului. El a precizat că pentru Romania era şi este fundamentală condiţia de accesare a banilor europeni.
Astfel, a reuşit să obţină pentru România un nivel al cofinanţării de 85% şi includerea TVA în cheltuielile eligibile. Cu privire la prefinanţare, cifra la care s-a ajuns deocamdată este de 4%, însă Traian Băsescu speră să ajungă la nivelul de 7% cu ocazia negocierilor urmatoare.
Blocaj, deci, la Bugetul Uniunii. Dar nici celelalte şantiere reformatoare, deschise pe fondul crizei, nu fac progrese notabile. Mai multă integrare – fiscală, bancară, politică – se repetă de patru ani. Şi tot mai insistent se aude: “vom face orice pentru salvarea euro şi a uniunii monetare”.
Salvarea Greciei
Cu Grecia a început criza euro, iar salvarea Greciei a devenit sinonimă cu salvarea euro. Calvarul Greciei este departe de a se fi încheiat. Continuă astfel şi spasmele Zonei euro.
Economia Greciei a scăzut în fiecare trimestru timp de patru ani, iar unul din patru greci este şomer. Prin măsurile de austeritate impuse au fost reduse salariile şi beneficiile angajaţilor din sectorul public şi au fost majorate taxele. Un alt pachet de măsuri de austeritate aprobat în noiembrie a vizat creşterea vârstei de pensionare, reducerea salariilor şi a pensiilor. Astfel, Grecia va ajunge în doi ani cea mai săracă ţară din zona euro, potrivit Comisiei Europene.
“Suntem patru persoane în familie şi numai unul dintre noi aduce bani în casă. Lucrurile merg din rău în mai rău. Sperăm să fie mai bine, dar cu toate măsurile de austeritate situaţia nu e deloc fericită,” spune Dionisia Tzoula, unul dintre miile de studenţi din Atena ce se confruntă cu o situaţie critică şi pentru care viitorul este tot mai incert.
Chiar dacă Grecia îşi va reduce deficitul bugetar şi va primi tranşa de împrumut de 34,4 miliarde euro aprobată luna trecută, pentru această ţară luminiţa de la capătul tunelului nu se vede. Nu este clar nici dacă, nici când şi nici unde se va temina tunelul. Criza elenă, în mare parte o consecinţă a minciunilor, corupţiei şi jocurilor poltice, a umilit practic clasa de mijloc, care, în actualele condiţii, se îndreaptă spre pieire. Sacrificaţi sunt însă mai ales tinerii. Astfel că exploziile de mânie de la Atena, grevele şi manifestaţiile au devenit o imagine mult prea familiară.
Guvernul Papandreou, care a primit drept cadou de la guvernarea anterioară uriaşul deficitul ascuns de Uniune, a căzut pe altarul austerităţii. A urmat o criză politică ce a condus la anticipate. Acum, la Atena, cabinetul de coaliţie condus de Antonis Samaras luptă cu aceeaşi monştri, deficitul, austeritatea şi şomajul. Şi în plus, cu o exacerbare a extremelor – de la dreapta la stânga – şi a naţionalismului.
Italia, în pragul alegerilor anticipate
Criza a făcut şi a desfăcut guverne. În Italia, l-a forţat pe Silvio Berlusconi să demisioneze în aplauzele partenerilor săi europeni. Puterea îi face însă din nou cu ochiul lui Il Cavaliere.
“Nu am intrat niciodată într-o cursă, fie că vorbim de sport, muncă sau studii, cu intenţia de a mă clasa pe o poziţie bună. Când intru într-o cursă, intru ca să câştig. Şi pentru a câştiga, aşa cum ştie toată lumea, este nevoie de un lider recunoscut. Până acum nu am putut găsi un Berlsuconi, la fel ca în 1994. Nu că nu am fi încercat să găsim unul. Am încercat, dar nimic,” spune fără falsă modestie Berlusconi.
Italia se pregăteşte de anticipate, după ce partidul lui Berlusconi i-a retras premierului Mario Monti sprijinul în Parlament . Monti a anunţat că demisionează imediat ce noul buget va fi aprobat. După un an de guvernare, Mario Monti a lansat reforme îndrăzneţe, dar ţara pare sufocată de austeritate. Sub efectul acesteia, Italia ar urma să se confrunte cu o contracţie a PIB-ului de 2,3% anul acesta şi de 0,5% anul viitor. Datoria publică continuă să bată recorduri: a atins pragul simbolic de 2.000 miliarde de euro în septembrie şi ar urma să fie de 126,4% din PIB în 2012.
Privaţiunile de tot felul şi degradrea nivelului de viaţă i-au scos din nou pe italieni în stadă, într-o zi de mobilizare sub sloganul “Ziua NU MONTI!” În unele oraşe s-a înregistrat ciocniri cu forţele de ordine.
Italienii nu cred însă nici în soluţia Berlusconi. “Absolut nu. Nu a fost credibil nici înainte. Nimic din ceea ce a făcut când era în guvern nu a fost deloc credibil. El nu poate rezolva aceste probleme”, spune Girogio Matti, un lucrător din Roma. De aceeaşi părere este şi prietenul lui: “Niciodată nu mi s-a părut credibil şi cu siguranţă nu mi se pare nici acum. Nu cred că este cazul să vorbim despre el, noi avem nevoie să mergem mai departe şi să ne ocupăm de alte lucruri în această campanie electorală”.
Liderii Uniunii Europene sunt de acord cu italienii. “Europa nu îşi poate permite o politică-spectacol. Ea are nevoie de o gestionare riguroasă”, a subliniat şeful PPE, Joseph Daul. El a îndemnat alegătorii să voteze contra lui Silvio Berlusconi.
Sigur, fostul premier a sărit ca ars, apreciind că declaraţiile de la Bruxelles sunt răutăcioase. Berlusconi spune că este un european convins: “Pot fi acuzat de orice, dar nu de faptul că nu sprijin o Europă puternică. Nimeni nu-mi poate impune însă o Uniune Europeană în care există unele țări care exercită o hegemonie egoistă ce afectează interesele altor state membre”, într-o aluzie foarte transparentă la Germania cancelarului Angela Merkel, deloc zgârcită cu criticile la adresa lui Berlusconi.
Este de notorietate, şefa guvernului de la Berlin nu a avut motive să-l simpatizeze pe nepoliticosul Berlusconi, pe vremea când conducea Consiliul de miniştri. Toată lumea îşi aminteşte cum acesta a lăsat-o pe Merkel, la un summit găzduit de Germania, să-l aştepte minute bune, în timp ce el vorbea la telefon.
Acum câteva luni, fostul premier italian Silvio Berlusconi afirma că rolul său în politică s-a terminat. Între timp s-a răzgândit. “În acest moment, eu sunt candidatul pentru funcţia de prim-ministru,” a declarat el.
Şi, ne-amintim, când “Il Cavaliere” intră într-o competiţie, trebuie să o câştige. Primul pas pe care l-a făcut a fost să creeze premizele unei crize politice de amploare. Mai întâi i-a retras sprijinul politic premierului Mario Monti, care şi-a anunţat retragerea.
Berlusconi s-a sucit însă din nou: rămâne candidatul formaţiunii sale, Poporul Libertăţii, dar în acelaşi timp îl susţine pe Mario Monti, dacă acesta îşi doreşte să rămână premier al Italiei din partea coaliţiei de centru-dreapta: “Dacă Monti ar candida din nou, lucru pe care l-a negat de o manieră foarte serioasă în cadrul unei discuţii faţă în faţă, eu declar că nu aş avea nicio problemă să fac un pas înapoi”, spune Berlusconi.
Spania se teme de “contagiune”
Îndoielile privind stabilitatea politică” a Italiei îi sperie pe spanioli. Madridul se teme de un “efect de contagiune imediat” asupra Spaniei, a patra economie din zona euro care beneficiază de un plan european de salvare de aproape 40 de miliarde de euro pentru băncile sale. Şi în Spania au loc frecvent manifestaţii contra austerităţii. Recent, au ieşit în stradă angajaţii din Sănătate, revoltaţi de planurile guvernului de a privatiza mai multe spitale publice.
Cu un şomaj record în Uniune şi o economie în derută, după prăbuşirea pieţei imobiliare, Spania se confruntă şi cu tendinţa centrifugară a unor regiuni ale sale, care beneficiază deja de o autonomie considerabilă.
Bogata Catalonie, provincia care reprezintă 18 la sută din Produsul intern brut al Spaniei, dar este şi cea mai îndatorată, s-a trezit în postura paradoxală de a cere 5 miliarde de euro sprijin financiar din partea guvernului de la Madrid şi de a vorbi, în acelaşi timp, de independenţă.
După o mega-demonstraţie pe 11 septembrie la Barcelona, de ziua naţională a Cataloniei, Mas s-a dus cu jalba în proţap la Madrid să ceară mai multă autonomie bugetară, dar premierul Rajoi l-a trimis acasă însoţit de sintagma “iresponsabilitate inoportună”. “Spania ne înşeală. Ne-a luat limba şi acum vrea să ne ia totul. Trăiască independenţa Cataloniei”, sitetizează un catalan sentimentul care stăpâneşte regiunea cea mai dezvoltată din Spania.
În Europa se poartă separatismul
Scoţia, Ţara Bascilor, Catalonia, Corsica, Padania, Flandra…Mişcările separatiste din Europa reprezintă peste 33 de milioane de oameni şi câştigă teren în reprezentarea politică. Recent, naţionaliştii din Scoţia s-au impus în scrutinul local şi au obţinut dreptul să organizeze un referendum privind independenţa în 2014. Dar analiştii nu cred că scoţienii vor vota PENTRU. Cum nu cred că va fi un referendum în Catalonia. Vor exista mai degrabă negocieri prin care provincia va primi mai multă libertate în chestiuni fiscale şi în modul în care îşi cheltuie veniturile. Ţara Bascilor a ajuns deja la un astfel de aranjament.
Iar modelul scoţian dovedeşte că semiautonomia e bună: premierul Alex Salmond a reuşit să ferească provincia de unele măsuri de austeritate luate de guvernul Cameron, cum ar fi majorarea taxelor de şcolarizare în universităţi şi introducerea taxelor pentru unele servicii medicale.
Promisiunile stângii i-au sedus pe europeni
Pentru Franţa, 2012 a însemnat o schimbare de macaz, de la dreapta la stânga. Criza l-a doborât pe Nicolas Sarkozy, care a pierdut prezidenţialele în faţa socialistului Francois Hollande. Francezii s-au lăsat seduşi de mesajul acestuia, că relansarea economică este mai importantă decât reducerea deficitului prin austeritate. În lunile care au urmat, oamenilor nu le-a mers mai bine, nici economiei, iar Franţa şi-a pierdut ratingul triplu A.
Râvnita pace socială rămâne o aspiraţie. Dimpotrivă, fractura socială s-a mai adâncit puţin după decizia de suprataxare a marilor averi. Plătitorii obişnuiţi de impozite jubilează. Bogaţii se exilează. Iar preşedintele coboară în sondaje. Franţa, retrogradată, nu se mai simte la fel de confortabil în cuplul pe care-l face în ochii Europei cu Germania. Defapt, comuniunea de idei a dispărut o dată cu destămarea duo-ului Merkozy. Socialistul Hollande vorbeşte un alt dialect economic decât Sarkozy şi cancelarul german, Angela Merkel. Pe fondul tulburărilor de pe scena politică din Franţa, mai precis din interiorul partidului pe care l-a condus Nicolas Sarkozy, fostul preşedinte se gândeşte să revină…Cancelarul Merkel pomite acelaşi lucru, cu ocatia legislativelor de anul viitor din Gemania. Cea mai puternică femeie din lume, desemnată astfel pentu a cincea oară de revista Forbes, are mari şanse să rămână la cârma ţării sale – şi de ce să nu o spunem răspicat – şi a Europei. Angela Merkel a obţinut învestitura creştin-democraţilor pentru un nou mandat, dacă vor câştiga alegerile.
