La începutul lunii februarie, basul Roberto Scandiuzzi a urcat pe scena Operei Naționale Române din Cluj-Napoca în spectacolul „Rigoletto”. Am profitat de ocazie și vă oferim în exclusivitate acest interviu cu solistul pe care îl bucură, în egală măsură, un spectacol la Metropolitan Opera din New York și mesajele pe care le transmite prin muzica sa în orașe mici și în sate, în evenimente caritabile.
– Ați cântat deja „MacBeth” și „Rigoletto” la Opera Națională Română din Cluj-Napoca. Cum v-a primit publicul, la fiecare experiență pe această scenă?
ROBERTO SCANDIUZZI: Trebuie să recunosc că nu m-am așteptat la o astfel de dovadă de afecțiune și respect din partea publicului.
– Cum apreciați repertoriul Operei din Cluj în contextul fenomenului internațional al Operei?
ROBERTO SCANDIUZZI: Întotdeauna este nevoie să ținem cont că adresarea este pentru un public care vine să se bucure de un spectacol și care așteaptă ca respectiva reprezentație să îi satisfacă stilul cu care este obișnuit, cultura… Sunt convins că Opera Națională Română din Cluj-Napoca, la fel multe alte teatre nu doar din Europa trebuie să ofere publicului ceea ce așteaptă, cu o componentă puternică de noutate care să respecte sensibilitatea acestuia și, în același timp să exploreze noi stimuli, titluri, idei pentru a demonstra un caracter aproape „electric” care să ajute la creșterea gustului publicului. În acest sens, am avut impresia că Opera din Cluj vrea să mențină armonia între relația cu publicul său și cu trecerea timpului.
– De ce „Rigoletto” pentru întoarcerea Dvs. în România?
Pentru că a fost titlul care s-a potrivit cu o fereastră în calendarul meu.
„Italia încearcă să înoate în ape care nu sunt ușoare deloc”
– Italia este patria Operei. Cum arată în prezent fenomenul cultural acolo? Mai este Italia un mediu stabil financiar pentru soliștii de operă?
ROBERTO SCANDIUZZI: Putem să discutăm zile în șir despre acest subiect. Atât cât sunt eu îndreptățit să îmi exprim opinia, aș spune că Italia încearcă să înoate în ape care nu sunt ușoare deloc, cu sisteme care nu sunt întotdeauna binevoitoare, adesea fără multe alte soluții pentru a se menține la suprafață. De decenii, Italia a avut o politică limitativă în ceea ce privește patrimoniul național și potențialul său în artă, știind că avea un surplus care ar fi funcționat oricând. Am observat că multe țări subevaluate acum un deceniu acum aleargă înaintea noastră, dându-ne cu praf în ochi.
– Aveați 24 de ani când ați debutat pe scena de la Scala din Milano. Acela a fost momentul care a dat avânt carierei Dvs.?
Momentul care m-a împins cu adevărat să fac această carieră s-a întâmplat cu câțiva ani înainte de a întâlni o persoană care apoi mi-a devenit mentor și „muntele sacru” timp de 45 de ani.
– Ați cântat pe scene precum Metropolitan Opera din New York, Opera din Paris, Opera de Stat din Viena, colaborând cu dirijori importanți precum Claudio Abbado, Valerij Gergeev, Lorin Maazel, Zubin Mehta, Antonio Pappano, Giuseppe Sinopoli. Care a fost cea mai impresionantă experiență din cariera Dvs.?
ROBERTO SCANDIUZZI: Ar trebui să enumăr mai multe. Verdi. „Requiem” în regia lui Giulini. Moise Dirtt Pretre Dar Frasole au venit de la Pretre combinat – Verrett. „Kovanschina” cu Gergiev. „Don Carlo” la Teatro Real din Madrid – unde fiecare zi poate concura cu istoricul Prado. Apoi au mai fost momente de mare emoție alături de colegi de scenă – Cappuccilli, Bruson, Tomowa Sintow, Verrett, Price, Kraus, Pavarotti. Ehee… lista de momente extraordinare pe care mi le-a oferit viața este lungă.
– Dar care au fost Marile Întâlniri din viața dumneavoastră personală și profesională?
ROBERTO SCANDIUZZI: Pot părea modest, dar fiecare moment din profesia mea a fost o Mare Întâlnire pentru mine, chiar și concertele de binefacere susținute în sate sau orașe mici pentru că fiecare dintre ele are o anumită importanță. Marile teatre… se așteaptă să oferi pe scenă tot ce ai mai bun. Pentru mine fiecare apariție a fost un moment pe care l-am privit cu responsabilitate și mândrie, de la Opera Metropolitan la cel mai mic azil de bătrâni.
„Nu m-am așteptat niciodată să primesc tot ce mi-a oferit cariera mea”
– Când ați simțit că scena v-a oferit tot ce avea mai bun?
ROBERTO SCANDIUZZI: Și aici pot părea modest, dar o să mă explic: nu m-am așteptat niciodată să primesc tot ce mi-a oferit cariera mea. Am reușit să mă bucur de fiecare moment pe scenă, de fiecare etapă. Pot adăuga gândul că relația mea cu scena a fost intensă din prima clipă și chiar și acum când pășesc în fața publicului am emoții speciale.
– Repertoriul Dvs. este vast și se întinde de la roluri de bas Verdian până la repertoriul francez și rusesc, precum și la Mefistofele al lui Boito, la realism – Bodoèro în La Gioconda de Ponchielli. Care este rolul care vi se potrivește cel mai bine?
ROBERTO SCANDIUZZI: Să spunem că fac cu ușurință saltul de la „Forza del Destino” la Dosifiej în „Kovanshcina” pentru ca mai apoi să trec repede la Mefisto din „Faust” sau la Bătrânul Archibaldo în „Dragostea celor trei regi” al lui Montemezzi. Am îndrăgit unele roluri care mi-au permis să mă disting în decursul anilor poate pentru că am reușit să înțeleg aspectele psihologice: Filippo al II-lea, Fiesco, Boris, Guardiano, Verdi… Îmi rămâne drag chiar și rolul Contele Sonnambula. Trebuie să admit că rolul din „Don Giovani” este în topul preferințelor mele.
– O să reveniți să cântați în România?
Chiar sper, pentru că experiențele mele în România au fost întotdeauna pozitive.
– Pasiunea pentru muzică s-a transmis în familia Dvs. Fiica este tot solistă de operă. Observați diferențe între generația Dvs. și a ei?
ROBERTO SCANDIUZZI: Diferențele între generații există întotdeauna. Am simțit diferența între generația mea și a celor care au precedat-o. Și ce diferență!
– Care au fost partenerii de pe scenă care v-au susținut cel mai bine, cu care ați avut încredere să împărțiți spațiul scenic?
ROBERTO SCANDIUZZI: Pe unii dintre ei i-am menționat deja. Bruson – pentru frazare. Cappuccili pentru încărcătura scenică și interpretativă. Ana Tomowa Sintow pentru felul în care respiră. Alfredo Kraus pentru utilizarea precisă a tehnicii. Sunt multe nume…
– Care sunt tendințele în Operă în 2024? În ceea ce privește regia, tehnica voclă, scenografia…
ROBERTO SCANDIUZZI: Gustul publicului se schimbă, iar acest lucru este normal, având în vedere ritmul alert al dezvoltării tehnologiei în Imagine și Sunet. Apoi sunt ciocnirile stilistice care sunt prezentate tot mai des publicului. 2024 nu va fi un an diferit. Admit că am criticat întotdeauna spectacolele care nu permit înțelegerea dramatică trasată de autor. Cred că o „mașină de epocă” așa cum este opera nu trebuie transformată într-o mulțime de cuburi fără identitate. Asta nu înseamnă că nu li se poate da o structură. Dar nu este justificată transformarea unui Bentley într-un Jeep 4×4.