În ultimul an a curs multă cerneală digitală în legătură cu subiectul „femei în cinema“, fie ele actriţe, scenariste sau regizoare. Acum ceva timp mă plângeam şi eu în această revistă despre discriminarea şi piedicile pe care le au de înfruntat cineastele la Hollywood. Recent însă, disputa s‑a amplificat şi s‑a acutizat: o parte din acest fenomen se datorează răspândirii blogurilor unde nimic nu‑ţi aduce mai mult trafic decât vechea şi nicicând obosita confruntare şi dezbatere a genurilor.
Sunt sau nu discriminate femeile aici sau acolo? Sunt capabile ele să facă una sau alta? Gustul pentru controversă l‑a contaminat şi pe un scriitor respectabil precum Bret Easton Ellis, care declara anul trecut nici mai mult, nici mai puţin că femeile nu au „ochi pentru regie“. Cred că nimic nu contrazice mai mult această prejudecată decât şirul de filme bune care au continuat să defileze pe ecrane (nu şi pe ale noastre, din păcate) din februarie 2010 încoace, de când Kathryn „cea mare“ a spart „tavanul de sticlă“ şi a luat un binemeritat Oscar pentru „The Hurt Locker“.
Încă un Oscar în 2011?
Şansele sunt mici, dar sunt speranţe pentru două nominalizări. Nu există nici o garanţie, chiar dacă industria şi media au declarat rezolvată o problemă crucială, că lucrurile vor intra în normalitate.
În 1991, animaţia „Beauty and the Beast“, pe scenariul Lindei Woolverton, a primit aplauze pentru că a forţat limitele categoriei „cel mai bun film“ (unde a fost nominalizat la Oscar, fiind laureat cu două trofee, pentru coloana sonoră şi muzică), însă a durat 18 ani (şi o schimbare de format) ca să se întâmple din nou. Dar anul în care votanţii au redresat balanţa acordând unor afro‑americani ambele trofee pentru cel mai bun actor/actriţă nu s‑a mai repetat. Fiecare an, altă istorie.
Însă indiferent dacă va mai dura ceva timp până la un nou Oscar acordat unei autoare, nu se poate nega faptul că din ce în ce mai multe filme făcute de femei au performanţe extraordinare la cele mai mari festivaluri ale lumii, sunt văzute şi apreciate de un public mai mic, dar mai pasionat. E de‑a dreptul o performanţă faptul că în mai toate top 10 de sfârşit de an ale celor mai influenţi critici au apărut două sau chiar trei titluri ce aparţin unor regizoare.
Debra Granik şi Lisa Cholodenko au luat grosul reputatelor premii Independent Spirit. Sofia Coppola, Kelly Reichardt şi Nicole Holofcener au dat pe spate festivalurile de la Sundance şi Veneţia. Pixar, titanul de box office, a anunţat recent că, pentru prima dată, îi încredinţează unei femei controlul suprem. „The Kids Are All Right“ al lui Lisa Cholodenko a fost surprinzătorul hit arthouse al verii, pelicula despre care toată lumea a început să vorbească.
Cholodenko, Coppola şi Granik au mari şanse să fie nominalizate şi la categoria „cel mai bun film“, ajutate şi de faptul că a fost extinsă la 10 titluri. Sigur, situaţia nu e 100% roză, dar se îmbunătăţeşte încetul cu încetul. Revoluţia sexuală se face cu mişcări mici, delicate… şi filme indie venerate. O industrie nu se schimbă peste noapte.
Fără trucaje
Lisa Cholodenko a dat un interviu acum câteva săptămâni celor de la „The Guardian“ în care vorbeşte despre greutăţile pe care le are de înfruntat la Hollywood şi conchide că nu atât sexismul e cauza, ci divergenţa de interese.
Potrivit lui Cholodenko, obsesia Hollywoodului rămâne dolarul: la final, contează doar scaunele ocupate. Şi ce fel de filme aduc public în sală? Cele de acţiune, thrilleruri, adaptările după benzi desenate, cele cu efecte speciale, explozii şi cascadorii. Regizoarea are un punct valid de vedere: femeile, în general, nu vor să facă aşa ceva. Sunt mai interesate de personaje, de psihologia lor, de motivaţie.
„Cred că pur şi simplu diferă valoarea pe care o dăm lucrurilor“, spune ea. „De ce ar trebui ca un film să aibă toate chestiile astea: armamentul, efectele speciale? De ce un film cum a fost «Lost in Translation» de Sofia Coppola a fost etichetat drept «petit»? Toată lumea e înnebunită după estetica anilor ’70, atunci când se făceau filme intimiste precum «The Graduate» («Absolventul»), «Five Easy Pieces» şi «Coming Home» («Întoarcerea acasă»). Dar nimeni nu înţelege de ce nu se mai fac şi astăzi“.
Veşti bune de pe frontul indie
Veştile bune au început la Sundance, chiar înainte de istorica noapte a Oscarurilor, atunci când două regizoare au reuşit cele mai mari hituri ale festivalului. Debra Granik a luat Marele premiu al juriului cu „Winter’s Bone“, în timp ce „The Kids Are All Right“ al Lisei Cholodenko a fost preferatul publicului şi a fost vândut cel mai repede distribuitorilor internaţionali. Un an mai târziu, aceste două pelicule încă nu şi‑au epuizat hype‑ul şi nominalizarea lor la Oscaruri pare sigură.
Mai mult, tot la Sundance, „Please Give“ al lui Nicole Holofcener a fost un alt favorit al criticii. La mijlocul lui 2010, „Cairo Time“, regizat de Ruba Nadda, a devenit un surprinzător succes indie de box office. Atunci când vremea s‑a mai răcit, noi nume au livrat alte mici bijuterii adorate de presa de specialitate; printre ele „Tiny Furniture“ al lui Lena Dunham, o actriţă regizoare obscen de tânără (24 de ani), şi „Night Catches Us“ al lui Tanya Hamilton. Ritmul a fost şi mai intens în zona documentarelor: „Waste Land“ realizat de Lucy Walker şi „The Lottery“ al lui Madeleine Sackler au ajuns pe shortlist la Oscar.
Ce fel de filme aduc public în sală? Cele cu explozii şi cascadorii. Femeile, în general, Sunt mai interesate de personaje, de psihologia lor
„Lourdes“
Regia: Jessica Hausner
O femeie paraplegică disperată caută să se vindece cu ajutorul religiei în capitala miracolelor, Lourdes. Un film pentru ateul din credincios şi pentru credinciosul din ateu… Recunoaşte nevoia umană de revelaţie, dar condamnă mercantilismul ritului. Complex, răvăşitor, candid‑cinic şi, în cele din urmă, înălţător.
„Le pére de mes enfants“
Regia: Mia Hansen‑Love
Despre Hansen‑Love se spune că e copilul‑minune al cinemaului francez şi filmul acesta nuanţat, bogat şi matur în două parţi îi confirmă talentul: prima e despre degringolanda unui producător de filme de artă care se luptă cu falimentul şi a doua despre cum cei apropiaţi încearcă să facă faţă sinuciderii sale. Un testament al dragostei devorante de cinema şi al iubirii familiale profunde.
Citește mai mult despre epoca femeilor regizor în ediția de luna aceasta a MONEY EXPRESS
