Ce ne mai locuieşte, când dragostea ne părăseşte? Când vine iarna şi îmi amintesc de naivitatea mea de acum aproape trei decenii, când mi-am şocat şefii, cerându-le, ca tânăr reporter, să mă lase să-mi risc viaţa, spre a relata pe viu despre sângeroasa revoluţie română, mă năpădeşte un fel de frig interstelar.

Mă zgribulesc memoria şi intuiţia a ceea ce trebuie să-i fi cotropit cândva pe teroriştii „inexistenţi”, cum i-a zugrăvit neobosita propagandă securistă, propaganda celor care au tras atunci în români, ucigând peste o mie de oameni. Mă îngheaţă presimţirea şi actualizarea sentimentelor care sălăşluiesc şi în urmaşii PCR şi ai Securităţii, conduşi azi de Liviu Dragnea. Oameni, din care odată evacuată dragostea de neam, îi populează dispreţul de sine, frustrarea, pizma, ranchiuna şi o ură bine ascunsă sub faldurile triumfului revizionismului istoric securist.

Sigur, strania perpetuarea la putere a PSD are şi alte cauze. Ele rezidă parţial chiar în partidul despre care multă lume ştie nu doar că e un PCR rebotezat, dar nereformat, ci şi că-şi investeşte partea leului din timp şi resurse ca să scoată ţara din Europa şi s-o mute spre Rusia lui Putin şi Turcia lui Erdogan. Ceea ce este vădit că trădează, flagrant, interesele românilor. Înapoierea ţării nu poate fi ignorată.

Articolul integral pe DW