AcasăGeneralRadu Soviani: De ce mai este nevoie de un al treilea acord...

Radu Soviani: De ce mai este nevoie de un al treilea acord cu FMI

 

A fost sau nu un succes acordul cu FMI? Dacă vom întreba guvernul, va privi evaluarea fondului din 26 iunie 2013 drept un succes, întrucât Fondul a aprobat, cu derogări record (trei derogări), evaluările cu numărul 7 şi 8 ale acordului. Dacă vom întreba Fondul, va spune că acordul cu România a fost încheiat, şi întrucât FMI a aprobat toate derogările solicitate de România, el poate fi considerat “un succes”. Unde este adevărul? Adevărul este unul singur: Acordul a expirat. România nu a tras nici un euro din banii pe care îi avea la dispoziţie în urma aflării ”sub stare de acord” cu Fondul, dar, privind cu atenţie obiectivele asumate prin acordul din martie 2011, nici nu a făcut mare lucru.

 

Din punctul meu de vedere, finalizarea acordului nu reprezintă un succes. Argumentez folosind chiar comunicarea FMI, de după şedinţa Consiliului Executiv din 26 iunie: România a ratat trei ţinte fundamentale: ţinta de deficit bugetar asumat prin acord (trebuia să fie 2,2% la finalul lui 2013, dar a fost 2,9%). Dacă privim şi arieratele, vedem că în fapt deficitul bugetar a fost semnificativ mai mare (arieratele reprezintă circa 3% din PIB, ceea ce ne conduce la un deficit, de facto, de peste 5% din PIB). Din acest punct de vedere, trebuie să privim obiectivul iniţial al acordului: ”ajustările fiscale planificate de guvern trebuie să ajute să reducă deficitul până la 3% din PIB la finalul lui 2012”. Cu tot cu arierate, deficitul bugetar a fost mai degrabă dublu faţă de ţinta asumată.

 

A doua ţinta asumată şi ratată este chiar ţinta de arierate. Uite ce spune fondul: “a fost nevoie de o dispensă de la atingerea ţintei de reducere a arieratelor bugetului de stat”. Dispensa aceasta este cu atât mai greu de justificat cu cât FMI a tolerat inexplicabil reducerea din pix a arieratelor (chiar şi aşa, ţinta nu a fost atinsă) prin manevre de genul: ”plătim arieratele diverselor bugete prin împrumuturi de trezorerie”. Altfel spus, scoatem din buzunarul din stânga, care devine mai îndatorat, şi limităm gaura din buzunarul din dreapta. O măsură primitivă de cosmetizare a lipsei de performanţă economică. O a doua simulare în această privinţă este cea în care guvernul reduce din datorii prin ştergerea efectivă. O altă măsură rudimentară – a şterge datorii nu reprezintă decât acoperirea unor fraude în trecut (aceste companii nu au plătit sumele cuvenite diverselor bugete direcţionând cheltuielile spre ţinte aiuristice, care acum sunt muşamalizate prin politica de ştergere de datorii) şi promisiunea certă a unor majorări de taxe şi impozite în viitor (pe baza sumelor de încasat – incerte – s-au făcut cheltuieli certe care au adâncit deficitul bugetar şi datoria publică). Ambele măsuri nu reprezintă decât contra-stimuli ai creşterii economice.

 

A treia ţintă asumată şi ratată a fost cea a activelor externe nete (în sarcina BNR). Ea nu a fost atinsă (ca dimensiune) şi a necesitat obţinerea unei a treia dispense. Pentru că a fost nevoie de un număr record de dispense în privinţa atingerii ţintelor asumate (nici un alt stat nu a mai avut, în istoria recentă a Fondului, nevoie de trei dispense la o singură evaluare), concluzia mea este că singura modalitate prin care acordul poate fi considerat un succes este doar dacă succesul este definit ca derogare parţială de la întregul acord. Ceea ce este de neacceptat.

 

Ce mai voia FMI în martie 2011? Citez din acord: “Îmbunătăţirea guvernanţei, reglementării şi stabilirii preţurilor în întreprinderile de stat, în special în energie şi transport, sunt esenţiale pentru impulsionarea eficienţei economice, la fel precum reactivarea programelor de privatizare”. Este evident că nu a fost nici o îmbunătăţire în privinţa guvernanţei (a fost mimat managementul privat), reglementarea preţurilor nu a însemnat decât majorare primitivă de preţuri (în fapt proiecţia propriei ineficienţe în a gestiona veniturile şi a direcţiona cheltuielile), iar reactivarea programelor de privatizare nu a însemnat decât o simulare mediocră (Oltchim, Hidroelectrica, CFR Marfă, Poşta Rom’nă, Cuprumin). Şi din acest punct de vedere, România nu a finalizat ceea ce şi-a asumat prin acordul de împrumut.

 

Şi ultimul argument în favoarea ideii că acordul cu FMI a fost un eşec: dacă şi al doilea acord cu Fondul a reprezentat un succes, de ce mai este nevoie de un al treilea acord? România se află deja de aproape 5 ani sub acord de tip stand-by cu Fondul. În termeni medicali, o supraveghere permanentă nu reprezintă decât boală cronică. Ori în condiţiile în care supravegherea permanentă ar urma să fie continuată de o altă supraveghere permanentă, nu cumva ne aflăm în situaţia de care fostul şef al misiunii FMI în România, Jeffrey Franks, se temea? “Nu vrem să fim în situaţia în care să spunem: operaţia a reuşit, pacientul a murit”. Hmmm.

 

 

Ultimele Articole