Până unde poţi pactiza cu diavolul, fără a face jocul acestuia? Iată care pare să fie acum principala întrebare pe care şi-o pun în Franţa oamenii politici şi editorialiştii, dar şi filozofii şi intelectualii, care par să iasă treptat dintr-un fel de amorţeală. Scorul enorm obţinut de Frontul Naţional la primul tur de scrutin, peste 6,4 milioane de voturi, a reprezentat un şoc pentru Franţa, dar şi pentru Europa. Aş spune că liderii de opinie au avut nevoie de 24 de ore ca să-şi revină. Iar acum şi-au revenit şi fac o analiză fără mănuşi, fără menajamente, a situaţiei create.
Chiar dacă 6,4 milioane de francezi au votat pentru Marine Le Pen, programul Frontului Naţional rămâne inacceptabil. Iată o primă concluzie a multor analişti. Ideea este exprimată cel mai plastic, în revista Le Point, de filozoful Bernard-Henri Lévy. “Istoria ne va spune cui îi revine responsabilitatea acestui dezastru, a acestei ruşini”, scrie el, citat de RFI Romania.
Filozoful francez mai consideră că Franţa este pur şi simplu ridiculizată de Marine Le Pen, dar şi de cei care au votat pentru un “program debil”. În nici un fel nu trebuie pactizat cu extrema dreaptă, mai arată Bernard-Henri Lévy. Numai că între acest strigăt de alarmă şi practica politică există o anumită diferenţă. Ziarul Libération a publicat miercuri pe prima pagină fotografia în alb-negru a preşedintelui Sarkozy, cu următorul text, un “citat” din spusele sale: “Le Pen este compatibil cu Republica”. Aşa cum a fost concepută, această primă pagină sună ca un act de acuzare extrem, ca o adevărată crimă morală. Dreapta însă a protestat vehement, întrucât citatul este scos din context şi trunchiat. Ceea ce a spus efectiv Nicolas Sarkozy marţi, suna altfel: “dacă Marine Le Pen a fost acceptată să candideze pentru funcţia de preşedinte, înseamnă că ea este compatibilă cu Republica Franceză”.
Iată deci o luptă politică ajunsă în faza extrem de irascibilă, când fiecare frază, fiecare cuvânt pronunţat contează şi riscă să devină un teren minat. Nicolas Sarkozy şi Fraçois Hollande oricum se deplasează acum pe un teren minat, care este cel al extremei drepte, când îşi caută voturile. Dacă preşedintele este blamat pe prima pagină a ziarului Libération, întrucât o consideră pe Marine Le Pen “compatibilă cu Republica Franceză”, Fraçois Hollande este blamat pe prima pagină din Le Figaro, doar pentru faptul că a pronunţat fraza “eu sunt cel care trebuie să-i convingă pe alegătorii Frontului Naţional”. Iată o frază istorică, exclamă editorialistul cotidianului de dreapta. Stânga, după ce i-a considerat dintotdeauna pe alegătorii Frontului Naţional drept nişte “leproşi”, acum încearcă să-i seducă pe simpatizanţii extremei drepte.
Ziarul Le Monde intervine şi el în polemică şi constată că până în prezent, Nicolas Sarkozy a avansat cel mai mult pe terenul concesiilor făcute Frontului Naţional. Tot declarând că încearcă să-i înţeleagă pe alegătorii extremei drepte, Nicolas Sarkozy “a trecut de la înţelegere la concesie”, constată Le Monde. Seful statului şi candidat la propria succesiune este acuzat că ar fi comis o gravă eroare politică, dar şi una morală, adoptând “limbajul, retorica şi obsesiile doamnei Le Pen”.
Ar mai fi de observat că formaţiunile naţionaliste şi populiste sunt tot mai vizibile în peisajul politic european. Franţa nu este în orice caz singura ţară confruntată cu această ofensivă a extremelor, în special a extremei drepte.
În context de criză, aceste voci s-au multiplicat într-adevăr şi ideologia pe care o colportează atrage atenţia, ba chiar şi simpatia multor alegători. Este ceea ce observă într-un editorial din ziarul Libération comentatorul Bernard Guetta, care plasează toate aceste mişcări sub numele de “noua dreaptă”. El mai spune: “Xenofobia naţionalistă este la putere în Ungaria şi influenţează puternic mişcările de dreapta scandinave şi italiene, austriece şi olandeze. Noua dreaptă este prezentă şi puternică în fostele ţări ale blocului comunist. Ea este de neocolit în Elveţia, ca să nu mai vorbim de Rusia”.
Faţă de xenofobia naţionalistă din anii interbelici, când duşmanul şi ţapul ispăşitor erau evreii, acum arabii şi musulmanii sunt propulsaţi în acest rol. Totul se explică însă prin şocul crizei şi al acestei descoperiri teribile pe care au făcut-o europenii: şi anume că nu ei conduc în prezent lumea, că sunt depăşiţi în mai toate domeniile de asiatici sau de America latină, că până şi aliatul lor american şi-a pierdut din forţă şi că, în plus, băncile şi pieţele financiare impun acum reguli Europei. Iată-ne deci într-o ecuaţie globală de început de panică. Ceea ce nu înseamnă că noua dreaptă propune soluţii viabile, ea nu face decât să vehiculeze un fel de nostalgie retrogradă şi egoistă din care nu se poate construi viitorul.
