ALEXANDRU DABIJA: „Căderile din comic sunt mult mai dure decât căderile din tragic”

Este un privilegiu să-l poți vedea pe regizorul Alexandru Dabija cum se plimbă prin „Orașul… lui” înainte ca spectacolul să ajungă la public. În astfel de timp la scenă ar trebui să existe o memorie afectivă infintă a tehnologiei, care să poată stoca toate nuanțele, toate cuvintele și toate tăcerile. Alexandru Dabija pregătește spectacolul „Orașul nostru”, la Teatrul Excelsior, lustruind o oglindă prin care se vede deslușit Lumea, cu toate ale ei.

– Ați spus cândva că „teatrul e ca o boală”. Că este frisonant, că îți trece prin fiecare celulă și că e la granița sănătosului cu nesănătosul. Gândți la fel și astăzi? Își păstrează teatrul condiția aceasta care dă dependență?
Gândul meu s-a mai nuanțat. „Principiul salvator al bolii” era o „chestie” care arăta cum foarte mulți oameni se refugiază în boală. Să te refugiezi în boală… Depresia de care suferă toată lumea în ziua de astăzi este și o formă de refugiu, nu numai o pedeapsă. O formă de refuz al contactului prelungit cu oamenii. Și atunci, da, din punctul acesta de vedere îmi păstrez afirmația că teatrul rămâne o experiență colectivă care folosește principiul salvator al bolii. Fie spre exorcizarea răului – să scăpăm de el, fie pentru a ne gândi cu atenție la „despre ce e vorba” pe scenă.

– Depresie cu care mergeți umăr la umăr, împrietenindu-vă și cu medicația, împrietenindu-vă și cu medicii.
Da. E adevărat.

– Este depresia o formă de a face artă în viață?
Nu. Dimpotrivă! Depresia e – de cele mai multe ori – o pedeapsă.

– Apropo de personajele din spectacolul „Orașul nostru„pe care o au doar pictorii și poeții”?
Da, din punctul acesta de vedere, da. Și acolo funcționează – în textul lui Thornton Wilder – acest principiu că anumite lucruri nu le poți înțelege din pespectiva normalității acesteia propusă ca standard de viață și a fericirii ca subiect suprem al omenirii. Nu numai fericirea este subiect suprem… sau sănătatea… Căutăm formele de sănătate, formele de trai sănătos. Lungimea vieții – să trăiești cât mai mult… Lungimea vieții la ora asta este un standard tembel.

– Merită să trăiești cât mai mult, cu orice preț?
Nu, tocmai asta e. Tocmai, că nu… E greu să aduci în discuție – chit că se străduiește omenirea să facă asta – cuvântul „calitate”. Cuvântul „conținut” a devenit un termen tehnic acum. Orice lucru care umple alt lucru înseamnă că e „conținut”. Totuși, este esențial cum și de ce trăiești, nu cât.

– Dar depresia aceasta artistică a dumneavoastră e o povară pentru dumneavoastră și o binecuvântare pentru noi?
Nu.

– Credeți că ați fi putut avea același „conținut” dacă ați fi fost un om lipsit de umbrele acestea care vă dau târcoale?
Cred că nu. Răspunsul onest este nu, nu aș fi același om, dar în același timp nu e nici un alint sau un capriciu ca să zici că e o binefacere. Nu este o binefacere, sunt căderi ale clovnului. Adică traiul meu fiind, de obicei, dus în extrem în zona farsei… Și teatral vorbind – mă ocup foarte mult de farsă și de temeiurile existenței ca o farsă. Căderile din comic sunt mult mai dure decât căderile din tragic. Cam așa… Mă definește felul acesta de a fi.

– Dacă fiecare dintre noi ar analiza sensul vieții – acum mergem, poate, într-o zonă mult prea filozofică, dar pare că viața e o farsă. Uitându-mă lung la ceea ce s-a întâmplat pe scenă în zilele acestea, inițial m-am speriat, apoi am conștientizat, apoi am lăcrimat, am zâmbit… Apoi am fost mai atentă la viață.
Dar este de ajuns să ne uităm în jurul nostru la ce se întâmplă istoric, politic, social… Și nu e chiar atât de greu să tragi concluzia că sunt multe aspecte de farsă în tot ce se întâmplă. Dominația politicului în viața noastră este suprema farsă. Faptul că ne delegăm prin vot competențele noastre cetățenești ca după aceea să strigăm nonstop că nimic nu e în ordine din ce fac „delegații”.

– Pentru că este o farsă”, poate, și exercițiul democrației pe care îl are România de după 1989?
Evident că da. Este o farsă și atâta timp cât publicul nu este conștient că este o farsă și îl ia „pe bune”, ajunge una dintre definițiile stultorum-ului… Dar intrăm în zone prea adânci… Dar, da, tipul nostru de democrație este o farsă. Tipul nostru de preocupare, aici, în țărișoara noastră, pentru nevoile oamenilor, tipul nostru de dreptate face parte din această farsă. Ideea de dreptate și ideea de toleranță sunt dublate totdeauna de ideea de farsă, nu sunt idei „pe bune”.

La întrebarea de ce, se răspunde extrem de greu”

– Dacă ne întoarcem la „Orașul nostru”, de ce acum, de ce aici, de ce așa?
La întrebarea „de ce” se răspunde extrem de greu, în general. Eu mă blochez întotdeauna în prezența întrebării „de ce?” Cred că întrebarea „de ce?” presupune o conștiință extrem de liberă a celui care răspunde. Și eu nu o am.

– Aș putea reformula întrebarea spre „cum”.
Am răspuns cu entuziasm ideii, dorinței și invitației lui Vlad Cristache, managerul Teatrului Excelsior, Ideea e de a muta centrul de greutate al Teatrului Excelsior dinspre copii spre adolescenți, tineri responsabili și evoluați. E o idee foarte bună și îi țin pumnii să o împlinească. Am aderat la această idee. Eu nici nu am un proiect teatral personal. Nu am avut niciodată. Am și susținut de prea multe ori că sunt un lăutar.

– Dar, pe cartea dumneavoastră de vizită a scris și „manager”. Aici, în… orașul nostru. În București. Chiar de două ori. La Teatrul Odeon.
Da… am avut 10 ani… Dar, ca să revin la întrebare – să nu fac cum fac mulți care, de fapt, nu răspund la niciun fel de întrebare –, „Orașul nostru” este o comandă. O „comandă” de a lua această trupă minunată de actori de la Teatrul Excelsior, o trupă extraordinară pe care am descoperit-o… nu cu surpriză, pentru că știam că e o trupă bună! Știam că e o trupă bună, dar nu știam că e chiar atât de bună! E o trupă excelentă! Să nu-i deochem! Am acceptat. Textul acesta… eu voiam să îl fac de foarte multă vreme. Cred că este unul dintre textele majore ale culturii teatrale contemporane. Este un text extrem de important și „underrated”.

– Cum de cutezați să pășiți atât de ușor prin „Orașul nostru, la granița aceasta sensibilă între viață și moarte? Cum de omul cu depresii poate lucra cu un astfel de text, nefăcându-și sieși mai mult rău?
Cu umor. Cu foarte mult umor, care câteodată se transformă – voit, bineînțeles – în sarcasm și care nu mai este foarte plăcut. Cu umor se poate face acest lucru…

– Spectacolul ne face nouă un foarte mare bine. Dumneavoastră vă face rău? Vă răscolește?
Nu. Deloc.

– E un text care pica greu.
Depinde. Depinde de om. E, într-adevăr, o discuție. O discuție a omului cu moartea. Că, de fapt, cam despre asta e vorba…

În locul personajului Emily, care deși primește sfatul să nu se întoarcă sau, măcar, pentru întoarcerea printre cei vii să-și aleagă o zi obișnuită și ea alege chiar o zi aniversară, fericită, dumneavoastră ce zi ați fi ales? În ce moment al vieții v-ați întoarce?
Ah, asta-i o întrebare frumoasă!… Cred că m-aș întoarce la primele mele spectacole. La primele mele spectacole, unde eram mult mai îndrăzneț. Nu atât de înțelept, ci mult mai îndrăzneț. Îndrăzneala era dublată de un soi de inconștiență artistică.

– Când v-ați îndrăgostit de Teatru, de fapt?
Nu aș putea pune degetul pe un moment. A fost un proces. A fost un proces care a început când habar nu aveam ce este pe lume. A început de acasă, aș putea spune că m-am născut cu treaba asta. Nu în teatru, că nu era profesionist, dar întotdeauna în familie, la școală am văzut teatru de amatori. Și a fost un proces, pe nesimțite, la care am participat fără să îmi dau seama. Făceam teatru cum făceau unii muzică.

– Darurile „acelea” magice din basm – acelea trei, de poveste, care sunt, în cazul dumneavoastră, în Regie?
Nu știu. Ca să vorbești despre daruri, trebuie să fii arogant. Nu vreau să fiu obraznic, dar mi s-a dat o cultură solidă. Nu am vreun mare merit, am fost înconjurat de oameni deștepți , de un tip de educație. Nu cultură înaltă, ci pur și simplu educație. Nu am stat în delăsare. Nu am fost constrâns, dar extrem de îndreptat spre cultură. Am avut o școală formidabilă. Vorbesc de școala-școală. Asta mi s-a dat de către lumea din jurul meu – o bază culturală care mi-a dat dintotdeauna o formă de siguranță și de liniște, dincolo de marile nesiguranțe și întrebări, de îndoielile și fragilitatea pe care le conține orice om. Baza mea culturală a fost extrem de solidă și am și continuat-o ca pe un exercițiu normal.

Modestia este împotriva aroganței

– Este uimitoare eleganța pe care o aveți în a vă micșora prezența tocmai pentru a potența nuanțele pe care vreți să le trimiteți actorilor. Un nume atât de mare se face – aparent – mic pentru a-i lăsa pe ceilalți să crească în jurul dumneavoastră. Mi se pare un gest incredibil de generozitate!
E un fel de a fi. Nu e o propunere. Nu e o tehnică. Este felul meu de a fi, mai ales când am un context favorabil. Și acum contextul este extrem de favorabil. Am dat de o trupă de actori deschiși, extrem de talentați… iarăși spun, să nu-i deochi! Deci, procesul este firesc. Dar credința mea dintotdeauna a fost – și acum, la anii ăștia, pot să o și afirm, nu neapărat ritos – că modestia este împotriva aroganței. Regizorul a dominat teatrul european din anii ’60, de când a apărut „dictatura regizorală” și regizori uriași și spectacole formidabile. Atâta timp cât ideile care funcționau nu erau numai ideile conținute într-un text oarecare, ci erau idei regizorale profunde despre teatru, au funcționat ca o căutare a esenței teatrului. Din momentul în care a apărut tipul de aroganță individuală, personală a oamenilor care își afirmă egoul foarte tare, atunci și teatrul s-a schimbat. Și îl vedem și astăzi ca pe un teatru valabil, interesant, dar în care ego-ul e cam mare. Și dăunător tuturor.

– N-ați solicitat scenografie complicată, scumpă, condiții aparte. Astăzi, când marketingul cultural promovează elemente cât mai strălucitoare. Cum faceți cărarea către spectatorul de astăzi?
Îmi fac cărarea către UNII dintre spectatori. Acum, sigur, eu practic un soi de teatru popular. Teatrul pe care îl practic eu nu este un teatru abscons, nu este experimental sau cu nuanțe de experiment care să excludă o parte a publicului, din start. Dar dincolo de ideea că eu practic un teatru popular, există totuși o selecție mentală pe care o faci când te adresezi cuiva. Orice om cred că face asta – își fixează o zonă a publicului. Mă adresez unei zone de public ușor deasupra abisului. Pentru că există un abis, cultural, educațional și de civilizație.

– Un abis sau o înfometare?
Cred că este o formă de delăsare, care este încurajată de un anumit tip de societate. Societatea de consum, capitalismul sălbatic propune și acest tip de om nou care seamănă perfect și cu creația comunistă a vestitului proletar – dobitoc.

Orașul meu de suflet este Veneția”

– „Orașul” fiecăruia este diferit. Unde este „Orașul” dumneavoastră?
Oh, da… M-am gândit la asta… Dar ca să nu bat câmpii despre o formă ideală, spun că am un exemplu perfect de ceva care în mod normal nu există, dar… există. Este vorba despre Veneția. Da, orașul meu de suflet este Veneția. Aș vrea să trăiesc acolo, să fiu acum în Veneția sau să mă îngrop acolo – pentru că are un cimitir senzațional, apropo de cimitire. 

– Vizitați des cimitire?
În fiecare oraș în care vizitez, merg în cimitir. Dar nu sunt un pasionat – nu înnoptez!

 – Ce v-ar plăcea să știe cineva care vine nepregătit pentru întâlnirea cu „Orașul nostru” și ajunge să-și găsească propriul oraș?
Mi-ar plăcea să facă ceva, nu să știe ceva. Nu este vorba de nicio pregătire. Ideea de spectator cred că trebuie să conțină ideea de răbdare. Ideea de răbdare nu împinsă la maximum – să rabde orice și oricum! Dar ideea de a fi dispus să asculți ceva, e bună. Nu mă refer la entertainment, la „distrează-mă”. Asta mi se pare periculoasă și pentru spectator – să ceară să fie distrat!

 – Vă jucați frumos și cu timpul, pe scenă. Modelați secundele.
E un spectacol pentru spectatori atenți.

– E important și ce se spune, dar și ce se tace.
Da. E importantă nuanța, sunt foarte multe lucruri care se petrec… Se întâmplă lucruri concomitent, se întâmplă lucruri în mai multe planuri… E o formă de teatru discret, nu este un teatru exploziv și spectaculos.

– Aveți vreodată îndoieli în privința viziunii dumneavoastră regizorale?
Da. Cum să nu?! Tot timpul!

– Cum găsiți forma aceea care le dă siguranță celor din jur?
Nu au legătură una cu alta. Îndoielile rămân. Într-un spectacol, îndoielile rămân și după două-trei reprezentații. Când un spectacol își câștigă viața lui proprie, deci se așează și este jucat cu plăcere, în momentul acela îndoielile pot să dispară. Dar numai în contact cu publicul afli dacă e bun sau nu spectacolul. Îndoielile sunt în ceea ce privește ritmul, vizibilitatea intențiilor… în cele mai fizice și mai puțin importante lucruri.

– Lăsați-le aici un mesaj actorilor, ceva ce nu le spuneți pe scenă.
Le-aș recomanda, le-aș dori actorilor să fie cât se poate de atenți. Le-aș dori discernământ. Le-aș dori foarte mult discernământ. În sensul că este o perioadă grea – toată lumea o știe – din punct de vedere social. E o perioadă care se traduce, de foarte multe ori, prin derută. Este foarte multă derută, mai ales la ani mai fragezi, în care perspectivele ca timp sunt uriașe. Sunt în față ani și ani și ani de zile de practică a meseriei, de familie, de viață pur și simplu. Ei bine, când ai perspectiva aceasta și sentimentul general este de derută… Adică de neliniște, o neliniște profundă care uneori devine chiar angoasă, uneori devine depresie pentru că întrebările sunt mult prea multe. Cred că discernământul funcționează. Discernământul presupune să stai puțin, să poți alege. Să nu te lași ales!  
 




Ultimele Articole

Articole similare

Parteneri

Loading RSS Feed