ALIN CARAMAN: „Experiența îți conferă posibilitatea de a te așeza într-un fotoliu, de a vedea alternativele și de a nu mai alerga pe fiecare culoar, de o sută de ori”

0


Când ne-am întâlnit pentru interviu, mi-a cedat locul său de parcare pe una dintre cele mai aglomerate străzi din București. Am înțeles mai târziu că pune și în business această eleganță, nu doar de dragul gestului, ci pentru că este o valoare în care crede: aceea că trebuie să ofere mai mult decât să primească. Alin Caraman, fondatorul Bon Mariage și ownerul K Group România și-a făcut propriile reguli în business așa cum odinioară își confecționa un joc de Monopoly în comunismul care știa doar de Nu te supăra, frate, fiind deschizător de drumuri pentru foarte multe concepte care păreau… exotice pentru România. Un interviu despre cum a dormit la 16 ani pe o bancă, în plin război, cu 2.000 de dolari lipiți de corp cu scotch, despre cum ar fi putut fi patronul Tinder dacă ideea îi venea în altă țară și despre cum a ajuns de la tânărul care filma la nunți la omul de afaceri care, printre altele, a organizat cele mai scumpe petreceri ale vedetelor din România.  

 

 

„Oricând aș angaja un om, după ce joc Monopoly cu el”

 

– Tot ce știe internetul despre tine are legătură cu „nuntă”, „petrecere”, „Casa Regală”, politicieni și interlopi, rafinament… Așa că te întreb, simplu: cine ești tu, Alin?
Alin Caraman. Am încercat să mă definesc, în timp, și să mă formez în niște vremuri neclare. După ˈ90 lucrurile au fost într-o perioadă de tranziție de la un stat totalitarist în care nu se întâmpla nimic, la o economie de junglă, la un mediu de business sălbatic, în care în anii ˈ90 afacerile însemnau rulmenți și blugi din Turcia. Absolut totul era o „combinație”, de la vameși la cum vindeai, la ce vindeai, totul era o zonă gri. În perioada aceea, pentru a te ridica erai învățat – eram învățat – că „numai fraierii dau bani la stat”. Acesta era, cumva… sloganul vremii. Când am început să fac business… nu pot să amintesc un moment clar. De mic mi-a plăcut Monopoly – era jocul meu favorit. Monopoly era un joc din străinătate și nu prea aveai cum să faci rost de el… Aveam Turism și Nu te supăra, frate, care se asemănau cu Monopoly. Îmi aduc aminte că, dintr-un joc Turism, eu, fiind cumva într-un mediu mult mai occidentalizat decât alții – am făcut Liceul Goethe, Liceul German în acea vreme – mi-am făcut propriul joc, cu carioca. Mulți dintre colegii mei aveau lucruri din afară, inclusiv acest joc. Am împrumutat de la un coleg un Monopoly, pentru câteva zile, și într-un joc Turism am schimbat denumirile căsuțelor de pe tablă și leii în dolari… Chiar pot să spun că oricând aș angaja un om, după ce joc Monopoly cu el. Eu și cei din jurul meu deveniserăm atât de performanți în Monopoly încât ne-am dat seama că nu există reguli foarte clare. Anumite lucruri – ca și în viață, de fapt – la un moment dat devin destul de incerte. Ca să nu mai am discuții cu partenerii de joc, am simțit nevoia să cumpăr domeniile „monopoly.ro”, „regulimonopoly.ro” și am publicat acolo propriul regulament, care cred că este mai upgradat decât cel din cartea originală de joc pentru că rezolvă și micile hibe pe care noi le-am descoperit jucând mult. Acum, dacă joc Monopoly cu cineva, îl trimit să caute pe internet care sunt regulile și astfel îl duc la regulile mele. Esența acestei povești spune multe despre ceea ce mi-am dorit – mi-am dorit să am niște reguli clare în business, dar mi-am dorit să fie și my way. Ceea ce am creat, am creat în acest context, așa am reușit să îmi fac un nume.

– Care ar fi numele sonor pe care l-ai învins la Monopoly?
Nu am jucat Monopoly cu nume sonore, am jucat cu prieteni. Mi-a plăcut totdeauna să fiu fair, am avut pregătire germană și am învățat regulile germane asortate și cu folclorul în care am trăit, cu acest „orice este posibil” și „cei descurcăreți găsesc soluții”. Îmi place mult să gândesc out of the box. Dacă ești in the box – ești alături de „turmă” și nu ai cum să faci lucruri altfel decât curentul. Dacă vrei să fii antreprenor și să ai o idee pe care nu a mai avut-o nimeni, trebuie să fii și out of the box, dar trebuie să ai și rigurozitate, în același timp. Ceea ce se traduce prin a încerca să mulțumești fiecare partener, fie că este furnizor sau client. Am încercat să îmi construiesc parteneriatele lăsând de la mine. Le spun mereu colegilor că politica noastră trebuie să fie a țăranului de la care cumperi mere și care, atunci când pune pe cântar merele și sunt „pe acolo”, mai pune încă un măr, nu lasă lucrurile „pe acolo”, la echilibru, înclină balanța în favoarea clientului. Iar zgomotul pe care îl face cântarul lasă să se înțeleagă că dă de la el acel măr. Întotdeauna am încercat să fac lucrul acesta și să îi mulțumesc pe oameni, în jurul meu și în felul acesta să îmi și aleg partenerii. Într-un film care m-a marcat în copilărie, „Străzile din Bonx”, era o scenă în care puștiul – eroul principal – mergea cu mentorul său pe stradă și, la un moment dat, adolescentul vrea să fugă după un alt puști, să-l prindă. Mentorul său, interpretat de Robert de Niro îl întreabă unde fuge. „Este prietenul meu cel mai bun, i-am dat 10 dolari și a spus că mi-i dă înapoi și deja au trecut trei săptămâni și tocmai el, prietenul meu cel mai bun, să mă înșele?!”, a explicat tânărul. Și mentorul i-a dat o lecție de viață pe care am primit-o și eu, în același timp, prin acest film. I-a spus: „Nu gândești deloc bine! Cu doar 10 dolari ți-ai dat seama că acela nu este prietenul tău cel mai bun”. Am tradus această pildă în business, pentru că, spre disperarea avocaților cu care am lucrat în decursul timpului, nu mi-a plăcut să apelez la ei. Eu merg pe principiul că întind mâna spre un partener de afaceri, iar dacă iau o țeapă… sunt „acei 10 dolari” din care îmi dau seama că nu mai trebuie să continui businessul în acea direcție. Probabil că din teoria mea am și pierdut, dar cel mai mult am câștigat parteneri în care am încredere și în relația cu care nu trebuie să fiu reprezentat de avocați. Îmi fac astfel viața mai ușoară. Cred că dacă reușești să transformi hobby-ul în job, ai bucuria să nu muncești nici măcar o zi în viața ta. Și cum poate să fie munca un hobby dacă ești nevoit să ții mereu garda sus, cu partenerii, cu angajații?! Businessul, pentru mine, a fost și este un montage-russe și chiar dacă majorității colegilor care au urcat în barca noastră i s-a părut o aventură unică și plină de adrenalină, pe termen lung foarte mulți au renunțat din cauza presiunii date de acest montagne-russe. Vreau să numesc patru oameni speciali și dragi și să le mulțumesc pentru că sunt în continuare alături de mine, încă de la inceputuri: Dora Pătrașcu, Hristu Pană și Iulian Bălan și Dragoș Ilie.

– Cine au fost oamenii de la începutul drumului care ți-au împrumutat „acei 10 dolari” și cărora le-ai întors însutit sau înmiit în recunoștință sau în cifre?
Un mentor de la începutul drumului meu este și astăzi alături de mine. A fost un mentor pe care mi l-am dorit de când eram pe băncile liceului – era inginer și profesor de desen. Odată aveam teză după ora dumnealui și a observat că eram foarte agitați. După ce i-am explicat motivul, ne-a făcut pe tablă demonstrația problemei la care noi nu găseam rezolvare. Atât de mult m-au cucerit modul lui de a fi, felul în care se făcea înțeles și iubit, relaxarea lui! La el erau note de 8, 9 și 10. Cine lua 10 era foarte bun, cine era mediu lua 9, iar despre cine lua 8 spunea „nu contează, pentru mine”. Nu punea absențe, iar concluzia era că nu lipsea nimeni la orele sale, iar fetele care luau 8 plângeau ore în șir. Domnul Petruț Stănescu – mi-a fost profesor de desen, am dorit să-mi fie și meditator la matematică, iar ulterior a devenit nașul meu de căsătorie. Și mă bucur că astăzi este și meditatorul copiilor mei. Este o persoană de care am ascultat și am apreciat îmbinarea între memoria și logica perfecte și puterea spirituală deosebită. În studenție, când m-am apucat să fac business, nu aveam niciun ban. Voiam un business care necesita o investiție de 2.000 de dolari. Nu aveam acei bani! M-am dus la o persoană cu greutate în acea vreme, un domn cu mulți bani, care era vecin cu mine – astfel îl cunoșteam. I-am spus ideea mea de business și i-am menționat și suma. Mi-a oferit banii și a rămas să împărțim businessul jumătate-jumătate. Primul business a fost un fel de Tinder al vremurilor de început, în România. Nu exista internet la care să ajungă omul de rând și am inventat o aplicație de numere cu suprataxă, 8989, astfel încât pe acea platformă oamenii să sune și să asculte mesaje. Fetele ascultau mesajele băieților și băieții – mesajele fetelor.

 

 

„Am luat în calcul să mă duc către o zonă erotică”

 

– Mesaje romantice sau erotice? Acel 8989989 era al tău?!
Erau foarte mulți concurenți în piață. La vremea aceea aveam 20 de ani și evident că am luat în calcul să mă duc tot către o zonă erotică pentru că se făceau foarte mulți bani. Ce putea fi mai interesant pentru un tânăr la vârsta aceea decât să aibă o platformă erotică și să aibă de-a face cu fete tinere și dezinvolte?! Dar am avut o experiență neplăcută pentru că am luat toată presa de specilitate și mi-am dat seama în câteva ore că atunci când treci de la hobby la job în domeniul sexului și al pornografiei, devine o zonă absolut odioasă, oribilă. Ți se apleacă, de parcă ai fi obligat să mănânci numai tort dulce, la toate mesele. Exact aceasta a fost senzația și de aceea am schimbat direcția și am făcut această platformă fără parte sexy, erotică sau porno. Era 100% o platformă ca Tinderul de astăzi. Sunai și, la fiecare 30 de secunde găseai un mesaj. Întotdeauna încerc să mă pun și în locul clientului, când îi vând ceva și mi s-a părut rezonabil ca la prețul de un dolar pe minut să primești un mesaj verificat cu o descriere a unui potențial partener.

– Numele investitorului?
Dragoș Diaconescu. O persoană cu greutate și în timpul lui Ceaușescu și după. Așa a început businessul în care Dragoș Diaconescu nu s-a implicat în niciun alt fel decât încredințându-mi acei 2.000 de dolari. El vedea doar rezultatele financiare. Neavând bani de marketing, nu venea profitul pe care ni-l doream. După un an de supraviețurie pe mai nimic, am avut dorința de a închide. Cei de la Romtelecom, care susțineau aceste linii, m-au ambiționat spunându-mi că nu ar trebui să renunț tocmai eu. Îmi dădeau exemplul concurenței, care însă mergea pe erotic, unde doamne în vârstă se dădeau cu mult mai tinere în discuții cu clienții. Știam că am nevoie de marketing. Până la urmă, nimic nu se poate face fără marketing, iar marketing înseamnă bani. Am mers către business-angel-ul meu și i-am spus că trebuie bani pentru marketing. Nu a mai avut încredere să investească și mi-a spus acest lucru. Eu îmi făcusem deja un plan de marketing – era o valoare uriașă, de 8.000 de dolari pe lună, investiți în publicitate pentru serviciul acesta.

– Cum se numea serviciul?
„Flirt Line”. Investitorul mi-a spus că nu îmi dă banii. Toată avuția mea la momentul acela era o mașină care valora 2.000 de dolari și i-am spus că îl înțeleg, dar că eu tot vreau să încep. I-am spus că mie toții banii mei îmi ajung pentru o săptămână. Partea bună era că tot marketingul acesta își arăta rezultatele imediat. Astăzi apărea reclama, imediat suna omul. Nu era nevoie de informare, de branduire… sunai imediat sau nu mai sunai. I-am spus că investesc eu o săptămână și că dacă nu apare profitul, vând mașina ca să acopăr cheltuielile. Dar dacă strategia mea avea să dea roade, i-am spus că voi continua să am nevoie de sprijinul lui însă profitul va fi cert. După prima săptămână eram bine. El a intrat cu fonduri și a susținut prima lună și, după un marketing de 8.000 de dolari, prima lună ne-a generat venituri de 20.000 de dolari. Lucrurile au mers bine și, după un an și jumătate, i-am adus lui venituri de 100.000 de dolari din acei 2.000 de dolari investiți la început. I-am spus că îmi doresc expansiunea – acea platformă era la nivelul Bucureștiului. Voiam să merg la nivel național. Această extindere ar fi însemnat o investiție de vreo 65.000 de dolari în partea tehnică, un Flux E1. Investitorul a vrut să se oprească și atunci, din tot ce câștigasem în acea perioadă am reinvestit în acea placă. Drumurile noastre în business s-au despărțit – oricum, tot ce făcusem, făcusem singur dar cu ajutorul acelor bani de la început. Am rămas pe cont propriu și a fost o vreme când tot ce aveam investeam în businessul acela. Cineva care era tot în domeniul acesta, ne intersectaserăm și probabil făcuserăm aceeași sumă de bani venise la mine în vizită și avea o mașină nou-nouță de 60.000 de dolari. Eu mergeam încă, la vremea aceea, cu un Olcit. Și eram foarte mândru și de Olcit, pe care dădusem 1.800 de dolari. În vârsta tinereții, am poftit și eu la mașina aceea și m-am gândit că puteam să o am și eu, dar alesesem să investesc. Peste 20 de ani am văzut același personaj cu aceeași mașină – cu 20 de ani vechime, însă. Și am înțeles destul de repede că banii nu se investesc în mașini și în plăceri, ci dacă vrei să ai un business trebuie tot timpul să îi reinvestești. Acesta a fost începutul, care mi-a dat o lecție destul de bună: în business nimic nu este constant. Au fost vremuri bune, dar au apus destul de repede vremurile acelea – numerele acelea cu suprataxă au fost interzise, businessul s-a oprit și a trebuit să mă reinventez. M-am reinventat pentru că m-am dus către zona din facultate. Eu am fost independent încă din clasa a XI-a, mi-a plăcut să fiu independent. Am avut șansa să ajung – că, pe atunci trebuia să ai șansa să ajungi – pe Coasta de Azur. Nu ca invitat la Saint Tropez, ci pentru că aveau nevoie de forță de muncă. Și, pe perioada verii, m-am dus să muncesc la o plajă din Saint Tropez.

 

 

„Căram saltele, aranjam șezlongurile pe plajă, spălam vase…”

 

– Ce făceai?
Muncă de 12 ore pe zi – căram saltele, aranjam șezlongurile pe plajă, spălam vase. În acest program nu aveai timp pentru tine pentru că tot timpul angajatorii erau cu ochii pe tine. Responsabilitatea pentru mine, la 16 ani, era uriașă. Trebuia să mă trezesc la 5 dimineața ca să fie plaja perfect aranjată la 8 dimineața. Atunci am învățat ce înseamnă „perfecțiunea în servicii”, pentru că totul trebuia să fie impecabil; tarifele erau cum erau la Saint Tropez – dublu decât în oricare alt oraș din Franța și de 20 de ori probabil, fără exagerare, decât în România. Dar la prețurile acestea trebuia să existe și acea tindere către perfecțiune; perfecțiunea în servicii nu există, dar tot timpul se tinde către perfecțiune. Eram învățat și mi se impuneau aceste standarde. La 16 ani, când atâția tineri se trezesc târziu și uită să se ducă la școală sau la meditații, eu nu îmi permiteam acest lucru. Ar fi fost un calvar, pentru că ar fi însemnat o zi neplătită pe plaja din Saint Tropez.

– Câștigai mai mult decât părinții tăi.
Câștigam enorm! Cu munca aceasta… pentru că erau bani la negru – aveam 16 ani și nu aveam acte. Aveam mai multe joburi: spălat vase, jobul de pe plajă, un job de la un bar pe care trebuia să-l aranjez… Pentru că m-au văzut băiat ok îmi dădeau ban pe ban și totalul, pe lună, era de 1.000 de dolari.

– Și cum le-ai spus părinților tăi că pleci, la 16 ani?
Ei m-au încurajat – a fost un lucru extraordinar! Mama cunoscuse acest francez care lucra pe această plajă. El lucra vara, avea mulți bani, era manager pe acea plajă. Iar iarna, din lipsă de activitate, încerca să facă mici afaceri cu artă. Acesta era motivul pentru care ajunsese în România – să vâneze artă ieftină pe care să o vândă în Franța. Mama, fiind vorbitoare de franceză, a ajuns să îl cunoască, iar cadoul de ziua mea – eu fiind născut în iunie – a fost că îmi oferă această facilitate – să plec la el să lucrez. A fost un curaj extraordinar din partea părinților mei.

– Ce pofesii aveau părinții tăi?
Ingineri, ambii.

– Copil singur la părinți, tu?
Da. Răsfățat. Dar, în același timp, cu dorul de a nu sta pe banii lor.

– Bani mulți?
Banii părinților?! Nu existau „bani mulți” în vremea aceea, vorbim de anii ˈ90. Am fost un copil de bani gata pentru că tata a avut oportunitatea să lucreze în Siria vreo 4 ani și jumătate, realitate care a venit cu dorul, pentru că l-am avut departe, în copilărie. Îl consideram, subiectiv, evident, „părintele cel bun” pentru că atunci când venea în concediu totul era minunat.

 

 

„Nu mi-am cumpărat nici măcar o porție de cartofi prăjiți…”

 

– Și cu toate acestea, nu ți-au dat acei 2.000 de dolari, la început.
Nu aveau! Acei 2.000 de dolari însemnau o sumă halucinantă. Deci am fost un copil de bani gata pentru că aveam casa plină de jucării, de haine. Pentru timpurile lui Ceaușescu eram un copil de bani gata. Dar odată intrat în capitalism, după anii ˈ90, nu aveau… Înainte de ˈ90 ei erau foarte bogați pentru că aveau un cont cu 300 de dolari la singura bancă de stat, pentru că tata lucrase în străinătate și ne număram printre cei mai puțin de 1% dintre români care aveau valută. Când bunicii mei plecau în vacanță, părinții mei îi împrumutau cu 100 de dolari, să aibă în caz că apare ceva neprevăzut. Eu nu eram martor la acele momente, să nu văd valuta, tocmai pentru că familia evita expunerea mea la vulnerabilitățile vremii. Bunicul meu era un geniu, făcea o mulțime de calcule, dormeau și în mașină, și pe la prieteni, aveau conserve, prindeau intrări gratis la muzee în unele sărbători… Acele „avuții” din timpul regimului Ceaușescu… după nu mai aveau valoare. Tata avea un salariu uriaș la stat, de vreo 35 de dolari pe lună. Cam acesta era raportul în vara aceea: 1.000 de dolari versus 35 de dolari. Am venit cu banii acasă. În acele două luni nu am cheltuit absolut nimic. Absolut nimic… în condițiile în care pofteam enorm pe plajă. Cred că la prețiul de 1-2 dolari erau cartofi prăjiți cu ketchup și maioneză. Două luni, îmi făceam prieteni seara, ieșeam… – și îmi tot schimbam prietenii că se schimbau seriile, care stăteau câte o săptămână. Știind limbi străine mă împrieteneam ba cu olandezi, ba cu englezi, ba cu germani sau americani. Îi vedeam cum își iau acei cartofi și, din când în când, îmi mai întindeau să iau și eu doi-trei cartofi. Luam doi-trei cartofi de la ei și îmi rămânea gustul. Și nu mi-am cumpărat nici măcar o porție de cartofi prăjiți.

– De ce?
Pentru că îmi făceam socoteala și știam că prețul de pe acea porție de cartofi prăjiți din Franța în România ar fi însemnat că pot să îmi cumpăr mult mai mult, să ies cu fete…

– Dar rațiunea ta era până la sacrificiu…
Dar era un sacrificiu pe care îl făceam pentru mine. Era un mod de a-mi dezvolta voința, la acea vreme, pentru un scop mai important. Mi-a rămas gândul la acei cartofi prăjiți și la acel Saint Tropez de care m-am îndrăgostit la acea vreme din poziția cea mai de jos a ierarhiei din servicii. Aveam 16 ani și lucram la negru – nici nu aveam voie să apar în fața clienților… Mai târziu, am făcut luna de miere acolo, cu gândul să pot să mă întorc de data aceasta fiind client. În 2003 am petrecut luna de miere acolo. M-am căsătorit la sfârșit de mai. Atât de obsedat am fost de povestea aceea încât din 2003 până astăzi – mai puțin în perioada afectată de coronavirus – în fiecare an, la sfârșitul lunii mai avem un weekend de reluare a lunii de miere, în locurile acelea, între Monaco și Saint Tropez. Între Monaco și zona aceasta de fițe sunt contrastele cu zonele boeme, zone foarte frumoase. În locurile acelea, parcă fiecare centimetru de plajă, de case, de natură este lucrat ca o bijuterie.

– Ce gust au acei cartofi prăjiți? Acum au același gust ca atunci când poftai la farfuriile celorlalți?
În luna de miere m-am bucurat enorm de ei. Dar după luna de miere, vreun an-doi am tot mâncat bine. Eu având 85 de kilograme. La botezul celui de-al doilea băiat, fiind la Palatul Bragadiru, am vrut să îmbrac fracul de la nuntă. Mi-am dat seama că nu îmi mai venea – e drumul oricărui bărbat, cred, care după căsnicie începe să intre într-o zonă de relaxare și să nu mai fie foarte atent la el. De atunci, deci de 20 de ani, am început o altă luptă de voință, asemănătoare cu aceea despre care îți spuneam mai devreme. Atunci nu cheltuiam din bani, pentru că m-ar fi costat scump, acum muncesc cu mine să încerc să mențin un stil de viață sănătos. Așa că încerc să mă feresc de astfel de plăceri culinare, ca să mă bucur de plăcerea de a mă menține într-o formă rezonabilă. Cred că și acest sacrificiu merită. În continuare am rămas cu dorul lor – pentru că nu mai gust cartofi prăjiți și alte bunătăți, dar pot să-ți spun: Acei cartofi au fost foarte buni!  

Ești primul wedding-planner din România. După platforma „Flirt”… s-a ajuns, iată, la „Bon Mariage”, ca în orice relație de viitor. Ce știa România despre acest serviciu, atunci când ai început tu businessul?
După acel moment de la 16 ani, când am câștigat cei 2.000 de dolari pe plaja din Saint Tropez, am început să am bani. Dar fără să cheltui din acei dolari. Îmi aduc aminte că mentorul meu, Petruț Stănescu, avea niște magazine și aducea haine și tot felul de lucruri din Turcia. Avea o situație foarte bună. Pentru că eu stăteam cu banii degeaba, mi-a propus să îi dau lui să îi folosească și mie să-mi dea 35 de dolari pe lună, dobândă. Acei 35 de dolari pe lună însemnau un nivel extraordinar pentru un tânăr de clasa a XII-a. Puteam să-mi fac micile plăceri. În facultate am continuat cu opțiunea mea pentru limba germană și am făcut Inginerie la o secție a Politehnicii, împreună cu TH Darmstadt – profesorii erau jumătate din România, jumătate din Germania. Așa am avut șansa să ajung în Germania, în anul întâi de facultate. Fiecare dintre colegii mei căuta să-și cumpere ba o mașină, ba o bicicletă, ba un calculator. Eu am cumpărat o cameră video, fără să am un plan în minte. Mi-am dorit-o foarte mult, și acum îmi plac foarte mult gadget-urile. Un vecin a aflat că am camera video și mi-a propus să filmez la nunți. Împărțeam câștigul jumătate-jumătate, el găsea clienții, eu filmam. Așa am început să filmez la nunți, câștigând bani frumoși. Apoi am început să-mi fac marketing: nu doar anunțuri la mica publicitate, ci sâmbăta și duminica, dacă nu aveam deja clienți pentru nunți, mă plimbam în Centru, Eroilor, Sfântul Elefterie, Cașin și vânam alaiuri de nuntă. La semafor mă duceam lângă mașina mirilor și le propuneam să le filmez nunta. Erau puțini cameramani, la vremea aceea. Nu exista montaj, predam materialul brut. Visam să am o cameră VHS pentru că aveam pe 8 mm și asta însemna că trebuia să transcriu casetele, după fiecare filmare. Se plătea numărul de ore filmate. Nu exista internet la care să avem acces cu toții, dar datorită facultății la care eram student foloseam infrastructura de internet dintre facultatea din București și cea din Darmstadt pentru a vorbi cu un coleg din Germania căruia îi spuneam ce să îmi cumpere. Rețeaua fusese gândită pentru studii, dar noi o foloseam și altfel. Așa am început să fac afaceri cu camere video. Aduceam camere video pe care le vindeam și, la un moment dat, ajunsesem să am eu trei, pe care le închiriam celor care filmau la nunți și care astfel împărțeau câștigurile cu mine. Dezvoltasem o rețea de filmat la nunți. Dar, când am terminat facultatea, părinții mei mi-au spus că e cazul să nu mă mai „joc”: „Gata cu bișnițăreala!”. După facultate, m-am angajat inginer. Câștigam 300 de dolari pe lună, la o firmă de metalurgie pe importuri-exporturi Germania. M-am plictisit îngrozitor. Dorul și adrenalina pe care le aveam nu se potriveau cu tabelele. Acolo trimiteam două-trei faxuri și apoi toată lumea pierdea vremea, jucându-se pe calculator. Am rezistat un an de zile, din respect pentru părinții mei. Apoi m-am decis să merg pe cont propriu – așa a apărut acea linie de 8989 despre care ți-am povestit. În paralel am dat cu ochii în magazinul Unirea de o cameră VHS care nu mai necesita transcrierea materialului filmat. Era camera visurilor mele, un Phillips. Aveam doi-trei angajați și unuia dintre ei i-am propus să meargă să filmeze la nunți. Din nou, ne trebuiau clienți. Se organiza primul Târg de Nunți, la J.W.Marriott. Iar noi ne-am propus să mergem mai departe. Așa a venit ideea „Bon Mariage”. Aveam ideea aceasta într-un sertar, de câțiva ani de când fusesem la înmormântarea unui unchi mai îndepărtat. Atunci ne-am ocupat, eu cu mama, de toate cele necesare și ne-am întrebat cum se descurcă ceilalți dacă noi, oameni cu bani și descurcăreți am întâmpinat atâtea greutăți. Am avut atunci ideea de a face o firmă de pompe funebre. Nu exista nicio firmă de pompe funebre, la acel moment, dar m-am întors la sloganul care mă tot însoțește, acela care spune să faci un job din hobby-ul tău. Ar fi fost un business extrem de bănos pentru acea vreme, dar nu am rezonat cu ideea, nu m-aș fi dus de plăcere la acest job. Iar când am avut perspectiva de a face o agenție de full service pentru nunți, nu am avut ezitări. Așa s-a născut „Bon Mariage”, prima agenție de nunți. După acel târg din februarie, de la Marriott, a urmat un an extrem de bun și datorită presei. Presa a auzit de noi, ceea ce ofeream noi era ceva nou și la acea vreme presa a scris „uite ce idee de business!”. Primul care a scris despre mine a fost Ovidiu Zară, iar pentru mine acel interviu a fost efectiv o rampă de lansare pentru care îi mulțumesc și acum. În business există varianta de „first to market”, „second to market” și „late to market”. Sigur că „first to market” vine la pachet cu riscurile unei piețe noi dar și cu avantajele unui val de simpatie.

 

„Franța care mi-a marcat adolescența a rămas întipărită în mine”

 

– „Bon Mariage” are sonoritate franțuzească. Rămasă de pe Coasta de Azur?
Probabil că acea Franța care mi-a marcat adolescența a rămas întimpărită în mine. Când am venit din Franța am fost atât de marcat și le tot povesteam colegilor. Părea ceva din altă lume, ca și cum astăzi ai merge pe Marte. Cu foștii colegi de liceu încă facem glume pe tema experienței mele cu Franța. Probabil că acel bun gust al francezilor m-a marcat. Acea plăcere a limbii francize – eu am făcut limba germană dar niciodată nu m-am regăsit și nu mi-a plăcut sonoritatea ei.

– Unde păstrai banii aceia de început?
În Franța stăteam într-un bungalow pe plajă. Veneam dintr-o țară în care părinții mei avuseseră grijă ca în copilărie să nu văd valuta, pentru că așa era regimul politic… În Franța scoteam banii în fiecare zi și îi număram. Înțelesesem ce e cu casele de schimb. La întoarcerea în România după acele două luni de vară, a fost nevoie să merg cu trenul, timp de două zile. Trenul pleca de la Nisa și aveam legături până la București. Eu eram în tricou, pantaloni scurți și aveam un rucsăcel în spate. Am lipit banii cu scotch de coapsă, ca să nu fiu buzunărit în tren. Trenul mergea Zagreb-Belgrad, dar începuse războiul în Iugoslavia. Și între Zagreb și Belgrad era granița ruptă de război. Și eu m-am trezit la 16 ani, cu banii lipiți de piele, ajungând în Zagreb să aflu că nu mai există tren pentru Belgrad. Era 11 noaptea și nu înțelegeam prea bine unde sunt. Desigur că nu aveam telefon… Mi s-a recomandat să urc spre Budapesta și de acolo să vin spre România, ca să ocolesc zona de război. Trenul următor era a doua zi dimineață. Eu am dormit pe o bancă în Zagreb, în plin război, plin de bani. M-a trezit cineva care avea o stație de emisie-recepți, mi-am dat seama că e o autoritate, m-a întrebat ce am în rucsăcel, dar trezit din somn am făcut o glumă și am spus „poate o bombă”. M-au controlat, mi-au explicat că e război și mi-au spus să stau la adăpost. Pe străzi mergeau oameni cu tancuri… Cam așa am adus acei bani de care nu m-am atins mulți ani. Ei se regăsesc ca bani din care mi-am luat prima mașină și care au devenit gaj pentru acea investiție în marketing.

– Te-a schimbat celebritatea din puștiul econom în adultul mai puțin chibzuit?
Vreau să cred că nu, pentru că am mai învățat un lucru extrem de important în vara aceea la Saint Tropez. Lucram pe bani extraordinar de mulți – 1.000 de dolari pe lună erau… la nivel de 35 de dolari salariul cel mare al tatălui meu. Nu văzusem în viața mea atâția bani! Când lucram pe plajă, în puținele momente de liniște mă duceam să chibițez lângă clienții care jucau cărți. Jucau un joc franțuzesc, un fel de rummi pinnacle. Deschiderea era de 100 de dolari. Dar erau în slipi, nu erau în casino! Fiecare mână era în jur de 1.000 de dolari sau mai mult. Acei oameni milionari, care aveau yachturile aproape… La Saint Tropez, în sezon nu vezi orizontul pentru că este plin de yachturi, unul lângă altul. Vedeam cum pe fețele lor nu apărea nicio grimasă, chiar dacă pierdeau sau câștigau la joc. La fiecare 5 minute vedeam cum se duc dintr-o parte în alta 1.000 de dolari. Și mi-am dat seama de relativitatea banilor, mi-am dat seama că banii nu aduc fericire pentru că, pentru mine, 1000 de dolari pe lună erau o fericire greu de stăpânit, iar pentru acei oameni 1.000 de dolari la o mână nu însemnau mai nimic. Mi-am dat seama că niciodată nu ești, de fapt, bogat, că nu trebuie să fii suficient sau arogant, pentru că totul este relativ. Cred că acea lecție mi-a dat puterea să gestionez momentele diferite din business. Pe copiii mei i-am dat la tenis pentru că mi-am dorit ca ei să aibă această lecție: pentru un tenisman este greu să gestioneze o victorie și să rămână concentrat sau o pierdere și, la fel, să-și păstreze concentrarea. În viață trebuie să gestionezi și victoriile și pierderile. Evident că nu mai sunt aceleași ca la 16 ani, dar vreau să cred că nu m-au schimbat timpurile pentru că de mic am avut educație și acele lecții de relativitate: „cum pot eu să mă cred deștept și șmecher când vin cu 2.000 de dolari în România când am văzut câți bani aveau oamenii ăia?!” Văzusem cât de mic eram, de fapt. Îmi place frumusețea de a face business, nu sunt atras de a face ceva strict pentru bani. Mă întorc la Monopoly: am plăcerea jocului, nu plăcerea banilor. Gândește-te că am intrat într-o piață care are „politica de jecmăneală”. Industria nunților, prin definiția predată la Marketing de un profesor german, este piața perfectă a politicii de jecmăneală: nu vrei să-ți fidelizezi clienții, pentru că nu vin la a doua, a treia, a șaptea nuntă. Cu toate că am avut plăcerea să-i organizez câteva dintre nunțile domnului Tăriceanu și e un client foarte mulțumit. Plăcerea este să facem clienții fericiți, iar în cazul nunților, clienții relamente îți plâng în brațe de emoție și de bucurie.

 

„Nunta mea a fost evenimentul imperfect, cu Femeia perfectă”

 

– Cine ți-a organizat nunta?
Evident că Bon Mariage a organizat nunta. A fost o nuntă pe care nu mi-o permiteam, dar pe care am făcut-o la Palatul Snagov prin prisma relațiilor pe care le aveam cu furnizorii. A fost o nuntă foarte sărăcăcioasă pentru acea vreme la nivel de investiții în decoruri. Extrem de sărăcăcioasă. Îmi aduc aminte că aveam torte pe drum și colegii mei trebuiau să le aprindă. A fost un fiasco, din multe puncte de vedere, pentru că a fost o ploaie torențială, torțele au căzut, nu s-au mai putut aprinde. A fost prima și singura nuntă în care nu mi-a păsat de aceste treburi. Eu eram clientul, au fost multe dezacorduri la acel eveniment dar m-am bucurat că s-au întâmplat la mine și nu la altcineva.

– Evenimentul imperfect cu Femeia perfectă?
Da, pot spune despre soția mea că este Femeia perfectă. Este persoana din viața mea care mi-a redat un echilibru fantastic. Este o persoană cum nu am mai întâlnit. De ea nu vorbește nimeni de rău, lucru incredibil pentru pământeni. Iar acest fapt este pentru că are bunătate și altruism cum eu nu am mai întâlnit la nimeni. Poate și de la ea m-am inspirat în ideea de a oferi clienților mai mult. Modul ei de a oferi necondiționat i-a adus această aură de bunătate și de înțelegere. Ea m-a făcut mai bun, mai relaxat, mai echilibrat. Avem o relație fantastică.

– Cum v-ați cunoscut?
Eram la facultate. Ne trăgeam ochiade pe holurile facultății. Ea avea 18 ani, eu 21. Începusem să filmez la nunți. Ea era fata rectorului. Când am aflat, mi-am spus că nu am nicio șansă, și așa nu eram printre cei mai buni din facultate. Nu voiam să mă pun rău cu profesorii și cu rectorii și mi-am luat gândul de la vreo șansă cu ea. În aceeași perioadă, două domnișoare îmi dădeau telefoane anonime și spuneau că mă plac și că sunt de la o altă facultate, la Psihologie. Vorbeam cu ele la telefon, ore întregi povestindu-le inclusiv schemele mele elaborate de a copia la facultate. După câteva luni de vobit la telefon, m-am supărat că nu m-au sunat de 14 februarie și pe 16 le-am spus să ne vedem. Mi-au dat o adresă și când am ajuns mi-am dat seama că în spatele acelor telefoane era Oana, fiica rectorului, care se dădea drept altcineva. Eu verificasem la facultatea cealaltă și nu găsisem pe nimeni care să corespundă datelor pe care mi le spuseseră ele. Și ea era temătoare din pricina situației cu tatăl ei, ca nu cumva să se spună în facultate „uite ce a făcut fata lui Ardelea”. Când mi-am dat seama cui povestisem eu toate schemele mele de copiat!

 

„În ultimele vacanțe, copiii mei au lucrat ca ospătari”

 

– Deci voi sărbătoriți dragostea pe 16, nu pe 14 februarie.
Noi în fiecare zi mâncăm în oraș. Pe 14 februarie toate localurile sunt pline, iar noi sărbătorim neieșind în oraș. E singura zi din an în care nu mâncăm în oraș. Oana a dus armonia ei extraordinară și către băieții noștri. Întotdeauna mi-a fost teamă de perioada adolescenței, la copii. Ai mei au aproape 18 și aproape 16 ani. Le mulțumesc lui Dumnezeu și Oanei pentru armonia din familia noastră. Am trecut de perioada aceasta de adolescență nu cu doi copii, ci cu doi prieteni. Amândurora le place să intre în poveștile mele de business, vin cu mine, îi formez așa cum și eu am fost format. În ultimele vacanțe au lucrat, ca ospătari.

– Dar au 2.000 de dolari… sau euro, astăzi, în cont?
Chiar au. Și sunt bani câștigați de ei, ca barmani sau ospătari. Au lucrat în condiții îngrozitor de grele. Mă plec în fața echipelor noastre de tehnic. Atunci când avem o nuntă în țară, fac minuni. Putem crea o locație de cinci stele în mijlocul unui câmp.

– Copiii tăi s-au revoltat vreodată împotriva condiției de ospătar?
Nu. Mai mult decât atât, cel mare a avut un moment delicat. Era la o nuntă cu invitați cu foarte mulți bani și el era ospătar. La masa la care servea era o fată din cercul lui de prieteni, o fată de bani gata care l-a privit de sus. M-am uitat de aproape cum a gestionat momentul și cred că l-a gestionat foarte bine. Am vrut să le dau copiilor mei lecțiile pe care le-am avut eu, de mic. Chiar dacă se poate considera că sunt niște băieși de bani gata, pot să aprecieze oamenii. Știu să se plece în fața unui ospătar, pentru că au avut șansa să lucreze cu cei mai buni ospătari din România. Au învățat meserie de la cei mai buni ospătari și își dau seama câte trepte sunt ca să duci această meserie la nivel de artă. Văd oameni din generația mea care merg la restaurant și care, pentru că au bani, își închipuie că pot să domine și să pună într-o lumină nefavorabilă un ospătar sau un om care le oferă servicii pentru că le este inferior din punct de vedere financiar. Consider că este o mare greșeală! Nimic din ceea ce ai nu se obține fără toate nivelurile de oameni de care depinzi. Jobul meu depinde de spălătorii de vase, de oamenii de serviciu, de oamenii care ridică corturile. Sunt oameni pe care îi apreciez și în fața cărora mă plec. În același timp, viața m-a învățat să pot să fac lucrurile acestea, în locul lor. Mă îmbrac într-un costum scump și mă duc la un eveniment să-l supervizez, dar chiar dacă am un costum scump și cobor dintr-o mașină scumpă… au fost momente când s-a înfundat WC-ul. Nu era nimeni în zonă, mi-am suflecat mânecile costumului și mi-am băgat mâinile în mizeria din WC și am rezolvat problema. Dacă tu nu dai exemplu că o situație financiară mai bună este o chestiune subiectivă și de context… Crizele, momentele de coronavirus mi-au demonstrat că astăzi ai mult, mâine ești dator până-n gât. Noi, de la nunți am mers către o gamă mult mai largă de evenimente. Poate cifra de afaceri de nunți a ajuns sub cea generată de evenimentele mari pe care le organizăm evenimente la care aducem între 10 și 30 de mii de vizitatori. Ne-am gândit că și dacă vine războiul, businessul nu are cum să moară ci doar să se diminueze, pentru că și în război oamenii se căsătoresc. Și iată că a venit pandemia care nu a anulat doar nunțile, ci toate evenimentele. Și, de pe o zi pe alta, businessul a căzut la zero.

– Pandemia te-a băgat în datorii?
Da. Am supraviețuit într-un mod extrem de dificil. Statul și-a făcut treaba, am fost foarte activ în relația cu statul, nu pot să blamez statul. A făcut o treabă extraordinară pentru puterea financiară pe care o are statul român. Aș fi vrut să am beneficiile din Germania, raportate la cifra mea de afaceri, dar aceea este o altă țară. Pentru cât a putut, statul român a făcut.

– Deci acesta este businessul final? Cel asupra căruia rămâi pentru totdeauna?
Nu există business final. Eu mă gândesc întotdeauna la schimbări, la adaptări. Am o listă cu vreo sută de puncte în care am fost pionier în România. Am încercat foarte multe businessuri. Unele au mers. Puține. 10%, maximum. Inclusiv în pandemie, am fost primul care a cosntruit în România porți dezinfectante. Le-am gândit, le-am produs, le-am pus pe piață, lumea ne-a lăudat, dar ne-am dat seama că nu s-a inventat încă o soluție potrivită, care să nu păteze hainele și care să nu prezinte risc pentru piele, ochi… Nu am cântărit prea mult, ne-am aruncat către această idee. Porțile acestea, în lume, se folosesc doar în ATI-uri, unde medicii poartă îmbrăcăminte adecvată acestui mediu. Noi visam cum o să umplem toate supermarketurile cu astfel de porți, dar realitatea ne-a contrazis. Am creat un serviciu de curierat, în perioada lockdown-lui. Nici acesta nu a funcționat. Îmi place să cred că pot să merg către orice industrie și sunt deschis către absolut orice direcție. Am organizat concursuri de drift în Piața Constituției…

– Totuși bănuiesc că nu Bon Mariage a organizat concursul de drift.
Noi, K Group. „K”, „kappa” vine de la inițialele mele: Caraman Alin Paul Augustin. Am organizat salonul auto-moto, am avut concurs de mașini tunate. Zona aceasta era underground. Vedeam glugi peste glugi, care veneau cu mașini fără numere. Ei erau artizanii curselor ilegale de stradă. Noi am ajuns să ne integrăm și să fim respectați ca organizatori de astfel de evenimente. Prin aceste evenimente am reușit să ducem concursurile din zona de „negru”, în zona oficială și legală. Am oficializat concursurile de drift în România și am redus spre zero, când ne ocupam noi, cursele ilegale de stradă. Fetele mele care se ocupau de nunți și de pampoane nu își închipuiau că vor lucra atât de bine cu lumea underground.

 

„Îmi place să fiu liber”

 

Politică?
Niciodată. Îmi pare rău că spun asta pentru că îmi dau seama că dacă toată lumea ar spune ca mine, nu ar fi tocami bine. Dar îmi mențin hotărârea pentru că îmi place să fiu liber, nu îmi place să am presă negativă. Am vrut să pun umărul în lumea politică, în câteva rânduri, dar am avut șansa să văd backstage-ul politicii. Organizând evenimente, am fost șocat să văd acei oameni care se luptă pe viață și pe moarte la televizor cum la evenimentele mele dansează și fac hore. Și, am înțeles că totul este – sper că nu pentru totdeauna – o fațadă în spatele căreia sunt niște interese clare. Eu nu am interese în această zonă, nu am făcut niciun contract cu statul și sunt foarte bucuros de acest lucru. Mi-ar fi fost extrem de simplu să intru în contracte cu statul pentru că oamenii care aveau forță să dea aceste contracte s-au împrietenit cu mine, au avut încredere în mine. Am văzut acest demers ca pe un drog – primești niște bani, iar ceea ce faci nu este antreprenoriat. Nu vorbesc despre cei care fac lucrurile bine, vorbesc despre acea parte care vulnerabilizează această parte.

– Dar în organizarea de evenimente, de nunți, te-ai asociat și cu nume politice. Decizi asupra clienților pe care îi ai sau nu contează numele lor?
A fost un moment foarte dificil. Datorită vârstei și spiritului nostru liber, cei din firma mea în mare parte sunt în direcție de dreapta. Făcând majoritatea nunților de vedete, am fost realmente onorați ca datorită profesionalismului nostru să fim aleşi şi să ni se propună să facem nunta băiatului lui Liviu Dragnea. Angajaţii mei erau genul de oameni care populau Piaţa Victoriei la vremea aceea, Dragnea fiind în funcţie, la acel moment. M-am dus către echipă şi ne-am consultat. Am dat o zi ca timp de gândire şi i-am rugat pe cei din echipă ca, dacă acceptă să facem evenimentul, să facă o scrisoare de motivare în faţa presei care să răspundă la întrebarea „de ce am ales să-l facem”. M-am bucurat că echipa a acceptat și scrisoarea de motivare a fost bazată pe o asemănare cu noi și un medic chirurg care trebuie să opereze, indiferent de numele pacientului.

– De ani de zile organizați cel mai mare târg de nunți din România. Având în vedere contextul și amintirile acelei prime participări la un târg în România, ai făcut acest eveniment din orgoliu personal?
Acum ne aflăm la 20 de ani distanță… După 10 ani ne-am dat seama că din cele 150 de firme participante la un târg de nunți, una singură mai exista după un deceniu. Deci corectitudinea noastră față de oameni s-a întors în favoarea noastră. Și astăzi sunt mulți jucători în piață, iar concurența a devenit din ce în ce mai profesionistă. Și odată cu Pădurile Regale, Bon Mariage și-a targetat publicul. Mergem pe o zonă care ne aduce clienți care ni se aseamănă. În acest fel ne alegem clienții. Despre business spun că este al treilea copil al meu – am doi copii acasă și pe acesta, la birou. În legătură cu acest târg, totul a fost contextual. Când am participat la acel târg de la Marriott care a avut un organizator impecabil din Ardeal a fost o premieră și pentru noi, și pentru el. Ne-am sfătuit atunci și lucrurile au ieșit foarte bine. Din păcate, pestre câțiva ani Marriott și-a dat seama că are în noi un concurent. Noi făceam nunțile oamenilor cu bani, Marriott – la fel. Spun generic „Marriott”, probabil că de atunci echipele s-au mai schimbat, dar pentru noi va rămâne această poveste neplăcută. Atunci ei închiriau spațiul, nu erau organizatori. Și i-au pretins organizatorului să nu mai participe Bon Mariage, invocând tot felul de motive. Pentru noi, târgul este esențial – este cel mai eficient mod în care se face cunoștință între cerere și ofertă. Așa ne-a venit ideea să facem târgul nostru. Aveam cortul în care să îl organizăm și am făcut demersurile la Primăria Capitalei și am făcut evenimentul în parcarea de la Ateneu. Era un târg foarte mic, dar a fost eficient pentru expozanți. Dintre cei 20 de expozanți, 12 eram noi – ne-am pus fiecare serviciu, de la baloane la limuzine, la câte un stand, ca să pară mai mulți expozanți. La fiecare ediție de atunci, numărul expozanților a continuat să crească.

– Până v-ați permis Palatul Parlamentului.
…Până ne-am dus în Piața Constituției. Tot cu cortul. La Palatul Parlamentului era un târg concurent, mult mai mare. Pentru a ne scoate din piață, a fixat data târgului în același timp cu data noastră. Oamenii din piață au simțit că e rea voință din partea lor și, din solidaritate, ne-au ales pe noi. Orice piață este extrem de inteligentă și de vie, nu poți să o manipulezi. După acest moment, târgul acela mare a rămas gol și, în două-trei ediții a dat faliment. Palatul Parlamentului a devenit liber și pentru noi, cei care aveam frustrarea că depindeam de vreme. Cea mai bună perioadă pentru un târg de nunți este ianuarie… el o cere de Sărbători… în ianuarie, după vacanță, încep să sondeze piața… e timpul perfect. Traficul pe site-urile de profil sare vizibil în ianuarie. Apoi ne-am extins… Salonul Auto Moto, Salonul Imobiliar, Wine and Street Food Festival.

– La un moment dat, au apărut în presă niște acuzații despre tine în contextul Palatului Ghica…
A fost neplăcut când am dezvoltat și am luat în administrare Palatul Ghica. Am investit foarte mult suflet, bani, credite. Ne-am întins cu o linie de credit uriașă. După ce am investit foarte mult, s-au schimbat proprietarii și pur și simplu am fost evacuați de acolo. Am preferat să nu păstrăm starea de tensiune, dar a fost un an de calvar. Din trei locații de nunți, ne-am pomenit în stradă. Nu aveam unde să mai facem nunțile. Apoi ne-am găsit un teren foarte fain în apropierea lui Țiriac, la Stejarii. Exista un proprietar al unui teren care ne-a propus acea locație. Aveam doi vecini, în toată zona: SRI-ul și Țiriac. Am vorbit cu vecinii. Din partea SRI-ului a venit un grad foarte înalt la discuție – eu doar bătusem la ușă. Am avut o discuție rezonabilă privind vecinătatea noastră și am găsit înțelegere. La Stejarii am avut o discuție cu CEO-ul de acolo care nu știu ce forță are față de Grupul Țiriac. Mi-a dat acordul, iar la o discuție mai sus de CEO-ul de la Stejarii nu am ajuns. Am început investițiile, am antamat un sezon întreg acolo, am creat conceptul „Nuntă în pădure” și, cu patru zile înainte de prima nuntă, în timp ce oamenii mei lucrau pentru eveniment, s-a oprit o mașină din care a coborât domnul Țiriac. A stat câteva minute în fața proprietății, vorbind la telefon – era cam ora 21.30. Apoi a plecat. La 22.15 au venit domnul primar Chiliman și încă vreo 20 de mașini cu autorități. Au stat în fața locului timp de o oră și apoi au plecat. La 7 dimineața, a doua zi, îmi exploda telefonul – în ziua aceea s-au declanșat 17 controale asupra mea. Deși eu eram pe un teren privat și avusesem deschiderea spre dialog, încă din prima clipă. Am fost sfătuit să renunț la acel loc și am trecut printr-un moment foarte dificil în business. Eu pe domnul Țiriac îl respect și a fost un mentor indirect pentru mine, până la acest moment. A fost un model de inspirație de la modul în care vorbește în public până la modul în care și-a ales businessurile și partenerii.

– Dar nu ați avut o întâlnire.
Nu. Acela a fost cel mai cumplit an din viața mea. A trebuit să le explicăm cuplurilor că nunta lor nu poate avea loc așa cum au visat-o apelând la noi. Am anulat toate nunțile, am pierdut enorm. Practic, un an de zile a fost zero… A trebuit să dau înapoi avansurile… Timp de zece ani am plătit datoriile acestea în care m-am scufundat atunci. Am avut norocul – apropo de ce spuneam în alegerea partenerilor – că furnizorii m-au păsuit cu datoria ani de zile. Le-am spus că ori închid firma, ori lăsăm în istorie datoria, plătesc ce organizăm la zi și, când voi avea posibilitatea, voi achita datoria din urmă. Uneori nu există variante elegante de a ieși dintr-o problemă. Și, din păcate, din experiența aceea am ieșit terfelit.

– Dacă ai primi un telefon din partea domnului Țiriac, ai aceepta o întâlnire?
Bineînțeles. Din punct de vedere al businessului, rămâne pentru mine un exemplu.

Dar ai încercat tu să dai acest telefon ?
Nu. Și nu cred că ai cum să ajungi la domnul Țiriac.

 

„ În timpul pandemiei, toată priceperea noastră și toate resursele s-au dus spre a înființa Asociația Furnizorilor din Industria Nunților”

 

– Mă uit la verigheta ta, de când am început discuția. E un model simplu, clasic. Tu, cel care ești înconjurat de trendurile din domeniu… Ce înseamnă, de fapt, nunta, acest moment din viața unui cuplu? Legământul din fața Lui Dumnezeu, a Lui Allah sau a entității în care crezi sau distracția de la petrecere?
Am un regret pe care îl spun acum. În timpul pandemiei, toată priceperea noastră și toate resursele s-au dus spre a înființa Asociația Furnizorilor din Industria Nunților. Este o asociație foarte puternică, are 300 de membri, 300 de firme. Tot 300 de membri are și HORA – asociația cea mai puternică din HORECA. Cred că am avut o comunicare bună cu toate autoritățile statului. Am avut, evident, și sincope. Una dintre micile sincope a fost atunci când scriam către toți cei interesați – de la Președinte, Premier, la toate ministerele. Am scris inclusiv către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Am scris că împreună avem o problemă – problema nunților și că vrem să ne fie alături, să ne sprijinim, pentru că nunțile nu pot avea loc. Ne-a mirat mesajul Patriarhiei care spunea că nunțile se pot desfășura cu 8 persoane, conform legii, drept pentru care nu sesizau o problemă. Nu a fost răspunsul la care ne așteptam noi, cei care știm foarte bine situația „din teren”. 80% dintre cupluri în acel an au stat necăsătorite, pentru că nu au putut face nunta la care au visat dintotdeauna. Sunt evidențe, sunt statistici. Oamenii au amânat și au trăit… așa. Eu chiar sunt foarte credincios și țin la partea de credință, dar mi s-a părut că această problemă nu a fost tratată tocmai potrivit. Da, petrecerea este o continuare a jurămintelor din biserică. Biserica este extrem de importantă. Personal nu cred în anumite detalii ale Bisericii: de exemplu, se puteau face nunți în aer liber, acum sunt interzise. În Grecia, în Rusia, au loc nunți ortodoxe în aer liber.

– Voi cât de mult intrați în biserică?
De la decor, la programare. În pașii unei nunți trebuie să te duci înainte să te spovedești. Dacă cei care urmează să se căsătorească nu au un duhovnic, intervenim noi și le găsim un preot. Biserica poate să facă o recomandare. Da, cred în recomandare! Biserica să recomande ca nunta să nu aibă loc în aer liber. Dar, nu înțelegem sancțiunile. Până la urmă, mirii care își doresc slujba în aer liber apelează la preoți din Republica Moldova, pentru că acolo nu există această restricție. De ce până acum șapte ani se putea și la noi și acum nu se mai poate, dacă tradiția e de peste 2000 de ani?!

– La ce biserică te-ai cununat tu?
La Sfântul Spiridon. Este o biserică foarte frumoasă, pe care o recomand.

– Care a fost momentul acela în care ai spus „am reușit!”?
Am avut momente în care, din aroganță, am spus „am reușit”, după care viața a dat cu mine de pământ. Antreprenoriatul și businessul înseamnă un montagne-russe. Și, când te urci în el, trebuie să știi că nu ai rău de înălțime. Adrenalina pe care ți-o dă mediul de business nu se compare cu nimic, dar vine la pachet cu alte costuri. Colegele mele mai noi în domeniu îmi dau telefon și îmi spun că „avem o problemă”, iar eu le spun că nu există probleme, există „situații”. Pentru fiecare situație există o mulțime de soluții, pe care le găsești cu calm. Eu nu promit evenimentul perfect. Nu cred că există, chiar dacă majoritatea își închipuie că au fost la un eveniment perfect. Când merg la evenimentele noastre, văd zeci de hibe. Când o să merg la un eveniment și nu o să mai găsesc hibe, înseamnă că trebuie să ieșim la pensie, înseamnă că nu mai am capacitatea de a mă îmbunătăți. De curând am semnat contractul cu numărul 3.000 doar la nunți. E foarte bine că imperfecțiunile noastre pentru un ochi de amator nu mai sunt vizibile.

– Dacă ai juca acum o partidă de Monopoly, cu tine, la toate vârstele, „cine” ar câștiga? Adultul pe care experiența l-a mai temperat, Copilul care a plecat de la Saint Tropez și a dormit în plin război pe o bancă, cu banii lipiți cu scotch de el, tânărul care a inventat părintele mai sărac al Tinder-ului, visătorul care a vorbit cu Femeia vieții lui fără să știe că Ea e?…
Cu siguranță, cel de astăzi. Spuneam că am încercat foarte multe lucruri – un antreprenor, când iese din adolescență are o energie debordantă. Aveam forța extraordinară de a încerca zeci de lucruri și de a fi omniprezent. Mi-a plăcut să am tot felul de experiențe. Cele mai multe s-au terminat într-o înfundătură. Dar e foarte bine – nu poți să arzi etapele! Încercările mi-au adus experiență, dar mi-au luat energie. Cu vârsta, nu mai ai nici pe departe aceeași energie ca la 20 sau 30 de ani. Energia dispare, forța de a te arunca, dispare. În schimb, experiența îți conferă posibilitatea de a te așeza într-un fotoliu, de a vedea alternativele și de a nu mai alerga pe fiecare culoar, de o sută de ori. Poți indica drumul, Calea, chiar și când echipa spune, cu entuziasm, să încerci alt drum. Tu ai mai fost Acolo. Acum pare un joc ușor. Sunt și jucător de poker, îmi place și recomand oricui – nu joc pe bani, ci de dragul jocului, exact ca în afaceri. Joc cu oameni grei și avem seri în care pizza ne costă mai mult decât câștigul la poker. Pokerul te ajută să citești oamenii, să înțelegi dincolo de vorbe și să nu ai regrete. Dacă tu ai jucat cartea cum trebuie, dacă ai avut raționamentul bun și ți se întorc niște cărți nefavorabile nu trebuie să-ți pară rău. Eu nu port ranchiună niciunui om care mi-a făcut rău, nici în business. Am puterea să nu îmi pară rău, pentru că știu că raționamentul meu a fost bun. Ca în acel montagne-russe. Știi că sunt căderi și te pregătești, te ții bine. Din afară, începe să pară ușor ce faci tu. Dar ușurința aceasta vine din experiență. Fiecare etapă este spectacloasă, dar probabil că la acel joc de Monopoly aș câștiga eu, cel de astăzi. Trec printr-o stare ciudată: atunci când eram tânăr, mă izbeam de o industrie a evenimentelor plină de dinozauri. Și când dinozaurii se uitau la mine – un tânăr venit să facă prima agenție, ceva ce n-a mai fost în România, îmi râdeau toți în nas. Nu m-au luat în serios și nu și-au dat seama ce înseamnă puterea unui tânăr la 20 de ani. Ei nu mai există astăzi în piață, iar timpul a făcut ca eu să devin acel „dinozaur”. Și mă uit la generațiile care vin, care au aceeași putere pe care o aveam și eu la vâsra lor și încerc să îi respect pe toți, pentru că eu nu am fost respectat. La nivel de jucător, mă refer. Nu am fost considerat „un pericol”. Și viața mi-a demonstrat, în sens pozitiv că trendul a fost de partea mea. Îi respect pe tineri, învăț de la ei și încerc să mă mențin în joc cu ei. Ca să poți să câștigi o partidă, trebuie să îți respecți adversarul. Când am fost lovit sub centură, în business, nu am ripostat niciodată. Iar acest lucru, în timp, a fost în favoarea mea pentru că mi-a adus respectul adversarilor. Uite, un alt exemplu este cel cu husele de scaune. Am fost primul care a făcut huse de scaune și un avocat m-a învățat să le înregistrez la OSIM, ca doar eu să am voie să pun huse de scaune. După un timp, s-a umplut piața de huse de scaune. Aveam varianta să îi dau în judecată pe toți sau să vin cu un nou model. Nu i-am dat în judecată. Pe Muntele Athos, un părinte m-a întrebat dacă aprind lumânări la biserică. I-am răspuns că da. Mi-a spus ca prima lumânare pe care o aprind să fie pentru dușmanii mei. Și nu doar să aprind lumânarea, dar să pun în acel moment și toate gândurile mele bune. Când faci acest exercițiu de a trimite un gând bun spre cel pe care ai putea să-l distrugi, dar nu o faci, te formezi tu. Iertarea este mult mai puternică decât răzbunarea. Și, da, la jocul de Monopoly cred că aș câștiga eu, pentru că în timp, mi-am făcut propriul regulament.