Bobi Pricop umple sălile de teatru! Este unul dintre cei mai apreciați regizori ai momentului, iar spectacolele sale sunt considerate must-see. Îmblânzește tehnologia și o face personaj, iar titlurile pe care alege să le monteze sunt din ce în ce mai provocatoare pentru public. L-am invitat la un interviu despre întâlnirea cu Arta, despre provocările din domeniul teatral și despre bucuria de a fi atât de apreciat de breaslă.
– Cine ești tu, Bobi Pricop? Și de ce brandul e „Bobi”?… În spatele renumelui se ascunde un… Bogdan?
Numele meu, de fapt, e Gabriel – dar mi s-a zis Bobi încă din copilărie, de către familie, prieteni, apoi la școală. Iar în timpul facultății de regie a existat un moment în care am hotărât să păstrez „Bobi” ca nume de scenă. Asta s-a întâmplat când au apărut afișate programările pentru examenul de Regie din anul întâi și câțiva colegi de la actorie s-au întrebat cine e Gabriel și de ce nu își dă Bobi examenul. Așa că, undeva prin 2007, a fost o decizie asumată de a păstra numele Gabriel doar în acte.
– Întâlnirea ta cu Arta s-a produs la Piatra Neamț, oraș care a dat foarte multe nume interesante din generația ta. Povestește-ne…
Am văzut destul de târziu primul spectacol de teatru, eram printr-a noua sau a zecea. E vorba despre „Împăratul muștelor”, cu o distribuție exclusiv feminină, un spectacol făcut de Ada Lupu Hausvater. Iar întâlnirea cu Teatrul Tineretului și spectacolele de acolo s-a întâmplat odată cu intrarea mea în trupa de teatru a liceului, toate proiectele pe care le-am făcut împreună, participări la festivaluri – era o efervescență specială, care venea din prietenie și curiozitatea asta legată de tot ce înseamnă teatru.
– Primul gând a fost pentru Actorie. Ai vrut dintotdeauna să fii aproape de scenă sau în copilăria mică ai avut și visuri precum macaragiu, sofer de camion, pompier… În familia ta e o tradiție cu arta?
Dorința de a merge către teatru, la început fiind sigur că voi urma o carieră în actorie, s-a produs din primele momente în care am intrat în trupa de teatru a liceului – tot ce-am făcut acolo, ce-am descoperit alături de colegii mei, a însemnat enorm. Acolo m-am descoperit, de fapt, pe mine și dacă aveam oarecare gânduri să mă duc spre Politehnică, Automatică, calculatoare, zone care mă pasionau atunci și mă pasionează și acum, toate astea au dispărut odată cu intrarea în trupa de teatru. Am participat și la festivaluri pentru adolescenți, unde am primit foarte multe premii ca actor și atunci asta a venit ca un fel de confirmare pentru mine. Într-adevăr, mi-am dorit să fiu actor, am și picat de două ori la rând, apoi am avut norocul să intru la clasa Sandei Manu și, după ce am terminat Actoria, au avut loc niște audiții pentru o angajare într-un teatru – iar acolo m-am simțit, ca actor, într-o poziție extrem de vulnerabilă, am simțit că modul în care eram privit, tratat, receptat sau perceput la acea audiție nu era unul la care să-mi doresc să revin vreodată. Așa a pornit, de fapt, drumul spre regie, din dorința de a fi de cealaltă parte a baricadei și, de acolo, de a susține actorii, de a lucra pentru actori și de a nu face tipul ăsta de frondă pe care l-am simțit la acea primă și ultimă audiție ca actor.
– În facultate ai migrat de la Actorie, la Regie. Cine, cum, de ce… a produs schimbarea?
Totul s-a produs cu susținerea Sandei Manu. Am păstrat de-a lungul anilor o relație destul de apropiată, în sensul în care am simțit-o mereu foarte apropiată de parcursul meu profesional și foarte mândră. Am invitat-o la toate spectacolele și discuțiile de după, sfaturile pe care mi le-a dat au contat întotdeauna foarte mult.
„Am fost singura generație a Sandei Manu în afara UNATC-ului”
– În anii studenției tale – la clasa Doamnei Sanda Manu, care au fost Marile Întâlniri?
Am fost singura generație a Sandei Manu în afara UNATC-ului, la facultatea „Spiru Haret”, de fapt singura promoție pe care condus-o pe tot parcursul anilor de studiu. Și am plecat cu o foarte mare frustrare de acolo, pentru că senzația era că absolvenții unei facultăți particulare de actorie nu erau… nu sunt priviți la fel ca absolvenții UNATC sau ai unei facultăți de teatru la stat. Întâlnirea cu Sanda a avut, evident, un impact foarte puternic. Cred că, în continuare, mare parte dintre vocile critice din capul meu preiau din timbrul vocii doamnei Manu. Au fost trei ani grei și foarte intenși. Am avut foarte multe lucruri de învățat, dar a fost foarte dur – poate că doamna Manu s-a gândit că porneam cu handicapul unei facultăți particulare, așa că a forjat cumva, ne-a dus în niște zone în care ne-a vulnerabilizat, încercând să ne creeze niște „arme” în plus. Întâlnirile au continuat la UNATC, la Regie, la clasa lui Tudor Mărăscu și apoi la master la Ducu Darie. Evident că unul dintre momentele-cheie l-a reprezentat întâlnirea cu Robert Wilson, căruia i-am fost asistent de regie la „Rinocerii”, spectacol pe care l-a montat la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova și care a funcționat ca un fel de școală pentru tot ce înseamnă această poezie a tehnologiei, pe care Wilson o strunește cu atâta spectaculozitate.
– Ai putut întotdeauna să te întreții din artă? Sau ai avut și joburi conexe?
Am reușit foarte târziu să mă întrețin din teatru. Încă din liceu am lucrat la Radio Unu în Piatra-Neamț, unde făceam emisiuni cu soundtrackuri, muzică ciudată și lucruri care nu se auzeau de obicei pe radio și pe care nici nu cred că le asculta altcineva în afară de grupul meu de prieteni din liceu. Poate că nici ei nu ascultau toți (N.R.: Zâmbește!) Îmi făcea mare plăcere tot ce se întâmpla acolo. Am fost și editor muzical la aceași radio și, la fel, îmi petreceam weekendurile compilând playlisturi. Apoi, după ce am picat în primul an la facultate, am avut un job de noapte la Mediafax, care a fost super interesant, făceam monitorizare. Am mai avut câteva scurte încercări de joburi – call center, chestionare, am fost animator la petreceri pentru copii, într-un mall din București. Dar am colaborat și cu money.ro – acolo am lucrat o perioadă mai lungă, în timpul facultății de regie, o perioadă chiar în redacție, la Piața Presei Libere, și apoi de la distanță. Evident joburile astea nu acopereau niciodată toate cheltuielile, așa că sunt foarte recunoscător că am avut o familie care m-a susținut atunci când nu reușeam să mă descurc.
– La începutul drumului tău în teatrul profesionist, ți-ai făcut vreo promisiune de la care nu te abați?
Da, cred că am destul de multe principii solide, de la care încerc destul de intens și conștient să nu mă abat. Încerc să nu fac compromisuri, încerc de fiecare dată să descopăr ceva nou cu textele și proiectele pe care le propun și, deși încerc să cizelez anumite mijloace, caut să nu repet lucruri. Și încerc să rămân cumva ancorat și prezent în viața mea, nu doar în carieră. Nu văd multe exemple de artiști care sunt buni profesioniști care să fie și super împliniți în plan personal – cred că aici e o miză importantă pentru mine – să încerc să găsesc un echilibru între carieră, viață, sănătate, călătorii, prieteni, familie, distracție, și să nu ajung să regret peste 40 de ani că m-am concentrat prea mult pe muncă, pentru că am tendința să fac asta.
– Cum ți-ai descrie căutările până la Întâlnirea cu mijloacele multimedia de expresie?
Cred că încă de la primele spectacole a existat tipul ăsta de raportare față de ce se întâmplă în scenă, folosind de la început o tehnică ce amintește de un tip de montaj de film. Am făcut asta și la „Profu’ de religie” și la „Jocuri în curtea din spate”. De fapt, cred că toate căutările de la începuturi anunțau ce urma să vină.
„Nu am avut niciodată sentimentul de competiție în teatru”
– Ai fost primul regizor din România care a îmblânzit atât de mult tehnologia, făcând-o personaj. Simți că apoi toți ceilalți din România te-au copiat?
E dificil să-ți găsești drumul în artă, mai ales în secolul ăsta când aproape toate lucrurile au fost deja făcute. Dar cred că e important să încerci. Cred că inevitabil ne „îmbibăm” de niște lucruri care ne plac, din spectacolele pe care le vedem, și mă bucur dacă cineva ar putea considera că eu am deschis niște drumuri sau am inspirat pe cineva. Nu am avut niciodată sentimentul ăsta de competiție în teatru. Nu l-am resimțit și nu îl resimt. Mi se pare esențial ca noi toți, împreună, să ridicăm nivelul calitativ, să se încurajăm, să ne susținem și să ne influențăm în a ne exploata cât mai bine potențialul artistic.
– Tocmai datorită complexității spectacolelor tale, acestea sunt uneori costisitoare în ceea ce privește producția în sine. Este acesta un impediment?
Cred că este vorba despre o preconcepție. De multe ori e vorba și despre o simplitate în complexitatea asta. Uneori lucrurile par mai costisitoare decât sunt. Uneori producțiile sunt costisitoare, fără să pară așa. Cred că depinde foarte mult de proiect și, în general, da, atunci când încep un proiect cu un producător știm împreună ce ne propunem, unde sunt limitele și ce vrem să obținem. Nu cred că putem vorbi în termeni de impediment sau nu. Cred că atunci când îmi doresc să fac un proiect cu un producător și resursele sunt limitate, reușim de fiecare dată să găsim tipul de proiect care să se preteze pe resursele respective.
– Ai mai mari emoții când depinzi de tehnologie și nu doar de oameni? Adică, la spectacolele tale, dacă apare o eroare tehnică… se spulberă magia. Cine sunt mai de încredere – oamenii sau softurile?
Nu am emoții de tipul ăsta, mi se pare că inclusiv erorile astea tehnice, într-un fel, fac totul mai uman, mai firesc, nu știu dacă neapărat să spulbere neapărat magia, ci poate că uneori îi fac pe oameni să devină mai conștienți de tot ce se întâmplă. De multe ori las chiar și mecanismele acestea la vedere. De multe ori aleg intenționat să nu creez un tip de magie care să fure privirea spectatorului, și încerc să-l fac conștient de tot procesul din spate. Și-atunci când spectatorul cunoaște mecanismul care creează „magia”, iar la mecanismul acela intervine o eroare, în sală nu e niciodată panică, ci e cumva o mică bucurie, că și mașinăriile au vulnerabilitățile lor și că se pot produce erori „omenești”.
– La spectacolele tale, sălile sunt pline. De ce crezi că te alege publicul?
Eu încerc de fiecare dată să mă gândesc la publicul căruia mă adresez, la publicul teatrului respectiv. Nu sunt sigur și nu înțeleg exact de ce alege publicul un anumit spectacol sau un anumit creator. Dar mă preocupă foarte mult să-mi dau seama cum pot veni în întâmpinarea lui cu niște problematici sau povești care să intereseze sau care să miște. Sincer, nu cred că pot să-mi dau seama exact care sunt mecanismele din spate și cred că e foarte dificil de înțeles cum funcționează publicul, mai ales în România. În ultima perioadă încerc să mă gândesc tot mai mult la un demers artistic consistent, la lucruri care să fie relevante pentru mine și atunci sunt sigur că, dacă sunt onest în tot acest proces, și publicul va simți asta și va veni către ceea ce propun.
– E mit sau realitate că Ivan Vîrpaev este dramaturgul tău preferat?
Vîrîpaev e, într-adevăr, dramaturgul pe care l-am montat cel mai mult. Împreună cu Tim Crouch. Piesele lor mă interesează pentru modul în care „reformulează” dramaturgia, de fiecare dată, convențiile pe care le propun, direcțiile și discuțiile pe care le generează. Sunt doi autori care chestionează, în tot ce fac, rolul, sensul, misiunea artei, dar și forma & formele ei. Și montarea textelor lor e mereu o provocare foarte importantă, pentru că nu există o zonă de confort în care să te instalezi, o anumită voce dramaturgică recognoscibilă, este un proces de creație surprinzător de fiecare dată.
– Colaborezi de mult și foarte bine cu scenografa Oana Micu. Cum a început colaborarea voastră și ce vă face imbatabili în peisajul cultural?
Colaborarea noastră a început la „Micul print”, primul spectacol pentru copii pe care l-am montat la Teatrul Gong, din Sibiu. Acolo Oana s-a ocupat de personaje, iar Velica Panduru de decor. A existat o chimie și ne-am înțeles foarte bine, încă de la început, și reușim să ne provocăm unul pe celălalt într-un fel în care resimt că e ceva valoros de fiecare dată. Reușim, totodată, să ne ducem unul pe celălalt un pic mai departe decât dacă am lucra separat. Și asta e ceva ce-mi doream de mult într-o echipă. Lucrez în continuare și cu alți scenografi pe care îi apreciez mult, dar în perioada asta de după pandemie s-a coagulat mai strâns această echipă – în care nu pot să zic că mi-e comod, dar știu sigur că tipul de provocări artistice pe care Oana și Eduard Gabia – muzică le aduc atunci când lucrăm la un spectacol mă fac pe mine să merg un pic mai departe. Și poate ăsta e tipul de in… comoditate pe care îl caut.
– Cum îți alegi spectacolele pe care le montezi? Te fascinează personajele sau povestea?
Mă fascinează și personajele și poveștile, pentru că lucrurile se îmbină. Și atunci e cel mai valoros. Impactul pe care un text sau o poveste îl are asupra mea e mult mai important decât personajele, contează foarte mult cum resimt, într-un anumit moment, relevanța unei anumite teme pe care aș vrea să o dezvolt pe scenă și-atunci caut, citind foarte mult, texte care să mă ducă în acea direcție sau colaborez cu un dramaturg pentru a le scrie special pentru proiectul respectiv.
– Încotro se duc trendurile în Teatru?
Peisajul cultural e foarte divers, sunt greu de intuit direcțiile și mi se pare că în fiecare zi se descoperă moduri noi de a face teatru. Și-asta e minunat. Am în lucru o teză de doctorat care cercetează practicile digitale în teatru și sunt atât de multe conversații deschise pe tema asta, pornind de la cum va arăta viitorul teatrului – cu scene virtuale, actori-avatar, texte generate de programe de inteligență artificială, captarea mișcării performerilor pe bază de senzori care le transformă în animație etc. Dar, până la urmă, indiferent de evoluția mijloacelor pe care le folosim pentru a face teatru, scopul lui va rămâne, inevitabil, cel enunțat de Peter Brook. Un om traversează un spațiu și un alt om îl privește. Dacă spațiul ăsta va fi real sau virtual, putem discuta oricât, important e să știm de ce suntem aici.
– La un moment dat, în teatru, și din rațiuni economice se folosea „minimalismul” în orice context. Adică decor…. ieftin și accent pe talentul actoricesc. Pare că s-a schimbat acest lucru. Au vrut regizorii sau publicul a impus această schimbare, având în vedere că trăim într-o lume tot mai tehnologizată?
Nu știu, cred că există și au existat întotdeauna spectacole mai complexe sau cu decoruri mai complicate și spectacole mai austere. Doar că de multe ori senzația asta de „simplitate” e legată de austeritate, nu de minimalism. Minimalismul înseamnă o esențializare, nu o simplificare, nu o economie sau economisire de resurse sau mijloace de expresie. Cred că cel mai important este să exploatezi cât mai deștept resursele pe care le ai, oricât sunt ele de reduse, nu să pui un strat e poleială, sperând că nimeni n-o să observe.
– Te împarți mai ales între Craiova și București. E creativă această „navetă”?
Nu resimt ideea de „navetă“, cel puțin nu în sensul ăsta. Regizorii de teatru sunt mereu într-un fel de „navetă” – lucrăm proiecte în diferite orașe, pe perioade destul de lungi de timp. Dar de Craiova mă leagă o poveste specială – acolo sunt angajat ca regizor artistic de aproape zece ani, coordonez un festival care s-a dezvoltat extraordinar în ultimii ani și a devenit un reper pentru tânăra generație de creatori, o platformă pentru absolvenții de la regie teatru – Theater Networking Talents. Plus că Teatrul Național din Craiova are o trupă senzațională de actori și o echipă minunată de la birouri până la tehicul de scenă. E un loc unde m-am simțit bine-primit încă de la început și e o mare bucurie să lucrez acolo, de fiecare dată, au fost întâlniri foarte importante.
„Nu cred că publicul iubește atât regizorii, cât mai degrabă actorii, spectacolele”
– Iei în seamă criticii? Cât mai contează cronicile apărute pe bloguri de profil, când e clar că publicul te iubește, oricum?
Nu știu cât de clar e că „publicul mă iubește oricum”. Nu cred că publicul iubește atât regizorii cât mai degrabă actorii, spectacolele. Evident că citesc toate cronicile care apar, dar ce mi se pare cel mai important să aducem criticii cât mai aproape de procesul artistic, să înțeleagă tot procesul din interior. Să existe un fel de colaborare mult mai strânsă între partea asta artistică și cea teoretică, de cercetare. Cred că ne-ar fi util și unora și altora.
– Ce faci, când nu faci spectacole?
Cam de fiecare dată pregătesc următoarele spectacole, caut texte, mă întâlnesc cu oameni și fac lucruri absolut firești – citesc, călătoresc, văd filme, mă plimb cu cățelul meu – Benji, care mă însoțește la toate proiectele și uneori asistă și la repetiții.
– Povestește-ne o informație care te-ar descoperi într-o altă lumină.
Pentru mine a fost primul an de profesorat – i-am coordonat pe studenții masteranzi la Actorie și Regie ai Facultății de Teatru a Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca, care în cadrul unei rezidențe la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova au făcut un spectacol senzațional „gen,snowflake” de care sunt foarte mândru și care a fost invitat la festivaluri din Iași, Sibiu, Timișoara. E ceva nou pentru mine, am tot amânat asta, gândindu-mă că e o responsabilitate mare, dar acum îmi dau seama că e important să ne întoarcem către colegii mai tineri și să împărtășim lucrurile pe care le-am învățat, fără să avem pretenția că sunt niște informații absolute sau definitive despre meserie. Cred că e important să să ne aplecăm către ei și să-i ajutăm să crească. Asta îmi place cel mai mult la rolul meu, în sistemul ăsta universitar, că nu le predau neapărat, ci coordonez un modul de practică în care lucrez împreună cu ei, iar rezultatul final este un spectacol pe care ei singuri îl construiesc.