Sunt angajaţii care nu pun la îndoială valorile şi principiile firmei la care lucrează, cred neclintit în ele, le îmbrăţişează şi performează pentru că au convingerea compatibilităţii lor cu profilul angajatorului. Angajaţii loiali „până la sacrificiu” mizează totul pe job, îşi mobilizează toată energia pentru a face performanţă la muncă şi cel mai adesea o fac. Se implică emoţional în munca lor şi îşi asumă fiecare nereuşită ca pe o înfrângere personală, pentru care se autoflagelează. Cred că “succesul” firmei e strâns legat de performanţa lor. Şi că o nereuşită punctuală explică de ce “nu merge înainte” compania.

Când compania vinde o ideologie care propovăduieşte fericirea.

Angajatul loial e dependent de munca şi de firma la care lucrează, deşi e greu de spus care e sursa reală a dependenţei sale. Vede în companie un “salvator” care deţine toate soluţiile de care va avea nevoie, la un moment dat: de la asigurare medicală şi de viaţă, vacanţe, şcoli şi grădiniţe pentru copii săi, la soluţii de creditare avantajoase.

“Sunt mari giganţi, multinaţionale care investesc enorm în brandul lor, atât extern cât şi intern. Prin programe de fidelizare internă, prin beneficiile pe care le oferă (maşină, asigurare de viaţă şi medicală, suport legal în diverse chestiuni, acces facil la creditare, gradiniţe, etc) angajatul îşi întâlneşte brandul aproape peste tot, inclusiv în viaţa personală, astfel încât aceste companii practic invadează întreg universul angajatului”, a spus pentru MONEY.ro Sorin Faur, director consultanţă Resurse Umane şi coordonator regional la BDO Balkans, (poziţie din care coordonează activităţile de resurse umane ale firmei de audit şi consultanţă din şapte ţări).

George Butunoiu, managing partner al firmei George Butunoiu Executive Search, e de părere că angajatul care îşi idolatrizează compania preferă mai degrabă acest tip de protecţie din partea firmei, decât un salariu mai mare, pentru că nu îşi poate gestiona singur viaţa, (“delegând” această responsabilitate firmei).
Sunt aceeaşi angajaţi care merg în team-building-uri pentru o întâlnire cu “familia”, în care investesc emoţional foarte mult, mai spune George Butunoiu.

“În primul rând, sunt cei care nu au un sistem axiologic, pentru care nu mai există nimic altceva semnificativ în lume, care nu sunt în stare să-şi ia propria viaţă în mâini şi care sunt bucuroşi că firma şi-a luat această sarcină. Cu cât sunt oameni mai slabi, cu atât dependenţa de companie devine mai mare”, explică George Butunoiu.

În afară de angajaţii loiali „până la sacrificiu” în companii mai performează şi salariaţi cu “doze sănătoase” de loialitate. Nu sunt oameni slabi şi au un sistem de valori articulat. Vorbim de cei care s-au angajat de tineri la compania căreia îi sunt loiali, nu au termen de comparaţie sau au unul defavorabil şi au avut un parcurs ascendent constant, explică Sorin Faur. Companiile renunţă însă la angajaţii din ambele tabere, dacă afacerile merg în jos.

“Protecţia” din partea firmei e ca darul de la greci: nu ştii ce te aşteaptă după ce îl primeşti.

Beneficiile oferite de firmă sunt gândite, dincolo de discursul declarativ al angajatorilor, într-o logică simplă, cu finalitate economică: “îţi pun la dispoziţie toate pârghiile de care ai nevoie, tu trebuie doar să performezi”. Deşi marşează pe legătura emoţională pe care o cultivă cu salariaţii săi, companiile investesc în angajaţi (prin aceste programe de fidelizare) tocmai pentru că vor un singur lucru: performanţă! Şi e deja o practică obişnuită să recurgă la componenta emoţională a relaţiei lor cu angajaţii, pentru a-şi atinge acest obiectiv.

Dar în aceeaşi logică, dacă firma te “premiază” nu înseamnă că nu te va concedia.

Un angajat e valoros pentru companie câtă vreme menţinerea lui în firmă e profitabilă. În momentul în care încetează să mai fie rentabilă pentru angajator (în principal din cauza crizei), compania va renunţa la el, sau, într-un scenariu mai optimist, va tăia din “protecţia” oferită angajatului. Loialitatea e un contract în alb în criză: salariatul îşi asumă angajamentul, compania nu.

„De regulă, nu se iau astfel de decizii decât în cazuri extreme – de exemplu o scădere dramatică a vânzărilor şi deci a profitului, care aduce cu sine restructurări. Companiile serioase nu iau astfel de decizii decât atunci când sunt cu spatele la zid. De angajaţii loiali companiile se despart, sau ar trebui să se despartă, cel mai greu”, a spus pentru MONEY.ro Florin Ochiana, HR Operations Manager la Lugera & Makler.

Companiile renunţă chiar şi la angajaţii loiali dacă cifrele anunţă afaceri în scădere

„Dacă se ajunge la momentul în care doar cifrele contează, fără a se mai vedea ce este în spatele lor, atunci compania este într-un moment de cumpănă ca viziune şi strategie. Desigur, nimeni nu le neagă importanţa, fiindcă vorbim despre o afacere şi nu despre o organizaţie de caritate”, adaugă Florin Ochiana.

După ce află că firma vrea să renunţe la ei, iubirea se tranformă în ură. Literalmente!

Angajaţii care îşi idolatrizează compania percep concedierea ca pe o trădare din partea firmei, iar „ataşamentul faţă de firmă” se transformă rapid în ură şi răzbunare.
“Nu e nicio diferenţă de fond între dragostea de firmă şi ura, e exact acelaşi sentiment (când cu “plus”, când cu “minus”)”, mai spune George Butunoiu.

Care ar fi o atitudine sănătoasă faţă de compania la care lucrezi?

“De regulă, lucrurile previzibile şi predictibile sunt cele mai de dorit într-un business: si reacţiile angajaţilor şi cele ale angajatorului şi relaţiile dintre angajat şi angajator, cele dintre angajaţi. Cu cât sunt mai multe sentimente în joc, cu atât mai greu de gestionat devin relaţiile şi situaţiile. Sigur, câteodată astea pot duce şi la rezultate pozitive spectaculoase, însă mai toţi marii manageri consideră că nu merită asumat riscul”, conchide George Butunoiu.

Citeşte şi Nu eşti de neînlocuit! Dacă ai fi, compania la care lucrezi ar da faliment.