de Pavel Lucescu
Anticomunismul, ca trigger de mobilizare la vot a murit acum vreo 25 de ani, după ce prima guvernare de ”dreapta” a dat-o cu oiștea-n gard. Aia dintre 1996-2000, cu președinte Emil Constantinescu și diverși premieri țărăniști pe care i-am cam uitat.
La alegerile din 2000 a câștigat Jos mafia, sus patria!, sloganul cu care a intrat Vadim Tudor în turul doi împotriva lui Iliescu pentru Palatul Cotroceni. Atunci a murit anti-comunismul și s-a născut anti-corupția, al doilea mare trigger electoral. Și tot atunci s-a născut și teoria ”răului mai mic”. N-a câștigat Vadim cu anti-corupția, pentru că în final a prevalat ”răul-mai-mic”, dar după doar patru ani, în 2004, avea să câștige cu ea Traian Băsescu. Atunci ”poporul” a avut de ales între doi ”foști comuniști” și a ales anti-corupția.
Dar și asta, anti-corupția și-a cam dat duhul. Unii zic că a ucis-o regimul Băsescu, eu cred că acesta doar i-a grăbit sfârșitul. Pentru că nu poate un regim de unul singur, oricât de apăsat i-ar fi pasul prin istorie, decât dacă vorbim de unul totalitar, că decidă direcția majoră în care o ia spiritul public, care uneori e mai alunecos decât argintul viu.
Într-adevăr, regimul Băsescu s-a dovedit cel puțin la fel de corupt ca cel pe cadavrul căruia s-a ridicat la putere, dar ceea ce avea să decidă în final decesul anti-corupției a fost faptul că, de la un moment dat, românii au ajuns la concluzia că justiția nu ține de foame, ba, mai rău, se pare că chiar o aduce.
La alegerile parlamentare din 2014 a câștigat masiv (peste două treimi din voturi) alianța dintre PSD și PNL, botezată USL. A fost primul semn că diviziunea stânga-dreapta cu cele două linii de demarcație tradiționale comunism-anticomunism, respectiv corupție-anticorupție, devenea tot mai irelevantă. Românii erau deja oboșiți de ”politică”, tot ce-și mai doreau era ”să fie pace, să se facă pâine”. Așa s-a născut atunci și contra-sloganul ”a furat, dar a și făcut”, unul dintre cei mai puternici markeri ai spiritului public post-Băsescu, Și care e la fel de puternic și azi, dar, cum voi argumenta mai jos, nu și cel mai important. Pentru că s-a mai întâmplat ceva între timp.
La doi ani după succesul electoral uriaș al alianței PSD-PNL (prima, pentru că azi suntem deja la a doua, chiar dacă mai puțin formalizată), au fost alegerile prezidențiale câștigate de Iohannis. Dar victoria surprinzătoare a lui Iohannis a fost posibilă atunci doar pentru că Ponta a fost prea sigur că nu are cum să piardă. Aroganța puterii l-a pierdut pe Ponta, asta a scos la vot acel surplus de oameni care a făcut diferența în turul doi al prezidențialelor din 2014.
A părut apoi că ne-am întors la vechea linie de fractură corupție-anticorupție, pentru că guvernarea lui Ponta, care a mai continuat un an după victoria lui Iohannis, s-a frânt după o serie de scandaluri asociate cu corupția din sistem, ultimul și cel mai dramatic fiind cel de la Colectiv. Atunci a apărut de altfel și sloganul #Corupția ucide, de unde, cum spuneam, și aparența că ne-am întors cumva în timp. A fost însă doar o răbufnire, ca explozia unui mic vulcan, care însă avea să anunțe timid altceva mult mai important, un alt punct de inflexiune care va marca nașterea unui nou spirit public.
Dovada că nu anticorupția a mobilizat votul care l-a adus la Cotroceni pe Iohannis, e că după doar doi ani, în 2016, adversarul de-atunci, ”coruptul” PSD, a revenit în forță, câștigând parlamentarele cu un scor mai mult decât confortabil.
Eram, așadar, încă în epoca lui ”a furat, dar a și făcut”, pe care primul mandat al lui Iohannis n-a clintit-o cu nimic. A urmat regimul Dragnea, scurta epocă ce avea să grăbească apariția următoarei mari rupturi și mai apoi declanșarea următorului și ultimului trigger electoral, despre care va fi vorba la alegerile ce vin.
Dar, din nou aparent, sub regimul Dragnea am fi revenit la anticorupție, că doar așa pare-se că s-a ridicat USR-ul, revelația celor ani. Înșelător însă. Pentru că sub aparența luptei cu corupția, ceea ce a scos lumea la vot în 2019 la euro-parlamentare, apoi la prezidențiale, a fost de fapt prima manifestare dură și consistentă în plan politic a unei noi generații, a fost prima marcare de teritoriu și primul ei strigăt de luptă. Și s-a auzit mai întâi dinspre partea ei mai activă, mai implicată, mai interesată, mai dornică de afirmare. Partea care a votat cu USR.
Iar la numai un an distanță, a ”urlat” și cealaltă parte a noii generații, cea care în general nu prea dă doi bani pe politică pentru că e prea ocupată să nu moară de foame. Și așa a scos capul în lume AUR. Și am ajuns, iată, la ultimul motiv real care va scoate lumea la vot în 2024, mai exact acea parte din lume care va face diferența, care ne va da titlurile de presă după exit-poll-uri. Sau, cum spun specialiștii, ultimul trigger. Care, în limbaj neacademic, se va traduce printr-un vârtos Fck u!