„Ceea ce azi arată oribil s-ar putea ca mâine să arate şi mai groaznic“: Perioada de pericol maxim pentru investitorii în obligaţiuni urmează să vină

0
„Ceea ce azi arată oribil s-ar putea ca mâine să arate şi mai groaznic“: Perioada de pericol maxim pentru investitorii în obligaţiuni urmează să vină

Financial Times scrie că perioada de pericol maxim pentru investitorii în obligaţiuni va fi când creşterea eco nomiei europene se va întări, iar inflaţia din SUA va accelera. Fondurile de pensii sunt unii dintre principalii investitori în obligaţiuni, scrie ZF

 

Să se confrunte oare Rezerva Federală ame ricană (Fed) cu o pro blemă de credibilitate? Fostul preşedinte al Fed Minneapolis Narayana Kocherlakota este con vins că da, scrie FT. Economistul spune că investitorii şi-au pierdut încrederea în capacitatea băncii centrale americane de a-şi atinge ţinta de inflaţie de 2% şi că a venit timpul pentru inversarea cursului şi pentru relaxarea politicii.

 

Alţi critici atrag atenţia asupra reputaţiei proaste a prognozelor Fed privind economia şi inflaţia de când a început marea criză financiară. Între timp, pieţele contractelor futures refuză cu încăpăţânare să ia în considerare majorările de dobândă promise de banca centrală a SUA. Acestea sunt veşti rele deoarece înseamnă că firmele, consumatorii şi investitorii trebuie să ia decizii pe baza unor semnale neclare sau care produc confuzie în legătură cu intenţiile instituţiei.

 

Însă înainte de a condamna Fed, este important de recunoscut că aceasta bancă centrală nu e singura în această situaţie. Un exemplu, unul extrem, este Banca Japoniei sub guvernarea lui Haruhiko Kuroda, care a anunţat în aprilie 2013 că se aşteaptă să atingă ţinta de inflaţie de 2% în circa doi ani. Banca este încă foarte departe de obiectivul său.

 

De fapt, despre nicio mare bancă cen trală nu se poate spune că nu a avut probleme pe acest front. De asemenea, nu se poate spune că cineva ştie cu siguranţă cum funcţionează economia reală în siajul crizei. Dovadă este influenţa mare pe care o au acum datele macro şi micro economice în luarea deciziilor de politică monetară. În afară de această ceaţă a ignoranţei provocată de criză, dificultăţile se manifestă la mai multe niveluri. În primul rând, divergenţa dintre economia americană pe de o parte şI cele ale zonei euro şi Japoniei pe de cealaltă parte nu ajută, mai ales acum când lumea preferă să econo misească în loc să investească.

 

Cu Banca Centrală Europeană şi cu Banca Japoniei prinse într-o politică de relaxare extremă, orice indiciu că Fed va majora dobânzile aduce  în SUA capital din teritoriile cu dobânzi negative. Titlurile americane de Trezorerie oferă yielduri mai ridicate.

 

Urmarea este că dolarul se întăreşte, afectând negativ veniturile companiilor şi provocând scăderea burselor de acţiuni. Astfel, condiţiile financiare se înăspresc, următoarea majorare de dobânzi este amânată, iar prognozele Fed capătă reputaţie şi mai proastă. Iar când Fed ridică în cele din urmă dobânzile, aşa cum a făcut-o în decembrie, impactul asupra titlurilor de Trezorerie este minim. În absenţa unei creşteri mai puternice în zona euro şi în Japonia, normalizarea politicii monetare în SUA este incertă.

 

Pentru investitori, circularitatea acestui proces înseamnă că au de ales între vânarea unor yield-uri mai mari sau fuga la adăpost. Însă ce mai este sigur când obligaţiuni guvernamentale de peste 10.000 de miliarde de dolari au randamente negative şi când yield-ul mediu al titlurilor germane a scăzut pentru prima dată sub zero? Baza de evaluare a pieţei obligaţiunilor arată oribil, însă o lecţie brutală a lumii post-criză este că ceea ce azi arată oribil s-ar putea ca mâine să arate şi mai groaznic.

 

Experienţa revenirilor anterioare din marile crize financiare este că după câţiva ani de reflaţie, în care atât preţurile acţiunilor cât şi cele ale obligaţiunilor cresc, randamentele pieţei obligaţiunilor se micşorează sau chiar dispar.

 

Potrivit lui Jonathan Wilmot de la Credit Suisse Asset Management, în urma crizei datoriilor din America de Sud din anii 1890 randamentele obligaţiunilor SUA au fost de circa -1% pe an în perioada 1900-1910. În cifre comparabile, între anii 1939 şi 1949 de după Marea Depresiune randamentele au fost de -2% pe an.

 

După aceste două episoade, pierderile pentru investitorii în obligaţiuni americane s-au situat la 50% pentru perioada 1900-1920 şi la 65% pentru 1941-1981. În ceea ce priveşte datoriile britanice, pierderile sunt şi mai mari.

 

Având în vedere nivelul ridicat al datoriei din sectorul public din prezent şi înrăutăţirea condiţiile demografice, este logic ca guvernele să recurgă la forme uşoare de default, inclusiv la inflaţie, pentru a scăpa de cămaşa de forţă bugetară.

 

Aceasta este o lume în care bătrânii care pun bani deoparte vor fi condamnaţi la ai finanţa mai mult timp pe cei cu datorii. Perioada de pericol maxim pentru investitorii în obligaţiuni va fi când Europa se întâreşte, iar politica Fed devine mai puternică şi poate chiar mai credibilă.