de Pavel Lucescu
Firea a fost cândva o tipă ok. Poate unii dintre voi n-au prins vremurile sau au uitat pur și simplu, dar mulți ani din viață, Gabriela Firea a fost jurnalistă, iar prima ei licență e în filologie.
Îmi povestea odată un vechi prieten din Bacău cum a cunoscut-o pe Firea în adolescență. Era o fată isteață, îi plăcea literatura, aveam discuții interesante cu ea, îmi spunea el, un tip realmente valoros, fost reporter de top național în anii 2000. S-au cunoscut la niște meditații pe care le făceau împreună cu un renumit profesor de limba română din Bacău, orașul natal. Mai târziu avea să publice și ceva poezie, mediocră, spun criticii, dar e clar că nu i-a lipsit o anumită sensibilitate artistică.
Ca jurnalist, primii ei zece ani de carieră pot fi trecuți lejer în zona decentă. A pornit în 1990 ca reporter la un săptămânal local, pentru ca în 1993 să intre la TVR unde avea să ajungă cunoscută și apreciată până la poziția de prezentator la principalul jurnal de știri al postului public. E o perioadă pe care mi-o amintesc destul de bine, suntem cam de-același leat și eram și eu în presă pe-atunci.
În 2000, an electoral extrem de complicat cu un Vadim Tudor pe cai mari (ajunsese în finala prezidențială cu Iliescu), Gabi Firea era încă de partea să-i zicem bună a istoriei. A intrat ca purtător de cuvânt în guvernul Isărescu, un guvern de sacrificiu menit să mai salveze ceva din dezastrul pe care-l lăsase guvernarea CDR (”dreapta bună”, aia care ne-a tot bușit speranțele de-atunci) și să stopeze ascensiunea extremismului naționalist. N-a reușit, dar asta e altă poveste.
Cert e că Firea era acolo, la vârful echipei lui Isărescu, căruia i-a coordonat de altfel și campania prezidențială. Așa am cunoscut-o și eu în persoană și mi-a făcut și mie o impresie bună. Era spirt, știa să comunice, își ținea bine firea, avea o anumită naturalețe în exercițiul public, o calitate destul de rară în mediul politic și jurnalistic al acelor ani. Pe scurt, Firea de-atunci era în mod evident un personaj frecventabil, ca să nu zic mai mult.
E important acel an, 2000, pentru că, retrospectiv, pare să fi fost anul ei de cotitură.
Imediat după episodul Isărescu, Firea a intrat în siajul lui Dan Voiculescu (știu din surse apropiate că ”Varanul” o aprecia în cel mai înalt grad) și timp de 12 ani, până a intrat în politică, a slujit exclusiv în trustul acestuia. Și nu oricum, ci de pe poziții de putere și influență reală: editor și prezentator la Observatorul Antenei 1, principalul jurnal de știri a trustului, în paralel făcea și o emisiune financiară (avea și o specializare pe ceva gen finanțe-bănci), coordona și toate publicațiile de profil economic ale trustului Intact, dar și o revistă pentru femei, Felicia, pentru ca în ultimii doi ani ai perioadei, între 2011-2012, să atingă consacrarea cu o emisiune de prime-time care-i purta numele, ”Știrea Zilei cu Gabriela Vrânceanu Firea”, la Antena 3.
Am înșirat toatea astea pentru că e vorba de perioada care, cel mai probabil, i-a marcat cel mai mult, poate chiar decisiv, caracterul. Chiar dacă alte mărturii de la cunoscuți care au lucrat cu ea direct în acea perioadă spun că Firea era și pe atunci ”o șefă de treabă”, acela e intervalul de timp când Firea pare să se fi întrupat în ceea ce vedem azi în ea. Atunci a descoperit Firea dulceața puterii și ”virtuțile” lăcomiei, în acei ani de proximitate cu toxicul Dan Voiculescu, funcționând în chiar inima ecosistemului politico-mediatic creat de fostul mare turnător.
N-am aproape nicio îndoială că, deja la vârsta de mijloc când mulți dintre noi încep să-și îngroape idealurile tinereții, instalându-se pe terenul mult mai stabil al cinismului, Firea a decis atunci, în acei ani, că e predestinată gloriei și puterii absolute. A intrat imediat în politică, a ajuns senator pe listele lu Felix și apoi, imediat, primar al Bucureștiului. Restul e deja actualitate.
Nu știu dacă Gabi Firea a fost cândva altfel decât o știm azi, acest amestec de fariseism, pioșenie de paradă, spirit de castă lacomă și avidă de putere. Dar, cu siguranță, măcar o vreme a încercat să fie sau să pară altfel, până ceva sau cineva i-a luat mințile și i le-a repus acolo de unde-și luaseră zborul în ceața tinereții.