Pe termen lung, China are la fel de puţină nevoie de euro cât are de dolari. Din două motive: 1 – pentru că având excedent comercial faţă de zonele respective nu poate cumpăra nimic direct şi 2 – pentru că deficitele atât în SUA cât şi în zona euro sunt atât de mari încât tot la tiparniţă se va ajunge.

China vrea ruble, dolari australieni sau reali brazilieni, monedele unor ţări bogate în resurse, cel mult yeni – pentru că faţă de Japonia se află în deficit comercial. Nu poate să cumpere la rezervă prea mult din aceste monede, pentru că le-ar întări şi şi-ar înfrânge astfel propriul scop. Iar swap-urile valutare făcute recent cu Rusia şi Brazilia au o utilitate limitată. Pentru că niciuna dintre monedele celor trei ţări nu este suficient de lichidă încât să poată fi folosită în altă parte. Într-un astfel de swap, inevitabil una din părţi va acumula rezerve inutile din valuta partenerului. Practic, exact situaţia în care se află acum China faţă de SUA.

China este prinsă între ciocan şi nicovală. Pe de-o parte, euro şi dolarul se devalorizează, spulberând rezervele valutare şi făcând economia chineză mai puţin competitivă la export. Pe de altă parte, monedele ţărilor bogate în resurse au tendinţa să se aprecieze, mărind astfel costurile pentru economia chineză. Ideal ar fi ca europenii şi americanii să plătească importurile chinezeşti cu dolari australieni – imposibil – sau măcar cu yuani – iar imposibil. Citeşte mai mult pe standard.ro