De o săptămână, m-am tot gândit la premiera spectacolului „Frumoasa și Bestia” de la Teatrul Țăndărică. Am tot urmărit în social-media postările Oanei Micu – scenografa spectacolului și ale lui Bobi Pricop – regizorul, cu diferite momente din realizarea spectacolului și toată creativitatea și munca lor pentru acest proiect mi s-au părut extraordinare! Iar marionetele – nemaivăzute! Am avut foarte mari așteptări de la spectacolul acesta. Nu mari, foarte mari! Și au fost depășite!!!
Pare de neînțeles nerăbdarea mea de adult pentru un titlu de spectacol pentru copii la un teatru de marionete (deci, clar, pentru copii). Dar am intuit că nu este „doar” un spectacol, va fi un fenomen! „Frumoasa și Bestia” de la Teatrul Țăndărică, da, este un spectacol pentru copii! Dar nu doar pentru ei! Este un spectacol pentru toate vârstele, cu „indicii” pentru fiecare, presărate prin nuanțele replicilor și în cotloanele decorurilor. Cred că, foarte curând, adulții (cu sau fără copii) se vor înghesui să prindă locuri și sala va deveni neîncăpătoare. Și mai cred că prezentul ne arată că „teatrul de păpuși” nu e doar pentru copii, misiunea sa trece într-o altă dimensiune. Și asta este extraordinar! Spectacolul acesta „cu păpuși” depășește (cu mult) foarte multe spectacole „cu oameni” pe care le-am văzut în ultimul timp!
Marele câștig pe care ți-l aduce acest spectacol este fascinația. Uitasem că există pe lume fascinație pură – nu romantică, nu contemplativă asupra vreunei filosofii, ci fascinație pură, privită cu mirare de copil (și cu gura căscată!). În fiecare clipă, timp de o oră și vreo zece minute, pe scenă se întâmplă ceva! Turnanta folosită în spectacol devine portal spre alte lumi, întrucât ai impresia că se rotește la nesfârșit și că decorul se schimbă neîncetat, fără să revină vreodată ca să-ți amintești că ești, totuși, la teatru.
„Păpușile” nu au naivitatea celor cioplite prin teatre în copilăria generației mele – singurele despre care ne mai amintim că erau duioase… „Păpușile” sunt, de fapt, marionete printate 3D. Sunt aproape umane, dar nu le lipsește acea stălucire nepământeană care dă farmec poveștii. Păpușile Oanei Micu sunt impresionante, iar expresivitatea lor îți oprește privirea când pe trăsăturile fețelor, când pe falangele degetelor – care parcă niciodată nu au stârnit emoție ca acum.
Povestea e caldă, începe cu „a fost odată” și e istorisită ca de un bunic. Doar că „bunicul” e uriașul Victor Rebengiuc. Căldura glasului său e emoționantă, iar faptul că s-a alăturat acestui proiect e, din start, o garanție a calității. Despre poveste… ai spune că nu mai sunt prea multe de brodat împrejuru-i, de vreme ce a fost „spusă” artistic în felurite forme… de la cărți ilustrate care mai de care mai frumos, la desene animate, filme… Adaptarea lui Andrei Dósa nu știrbește cu nimic din noblețea și duioșia poveștii clasice, dar o presară cu elemente de contemporaneitate atât de cursive și de firești încât nu par deloc „adăugate”, ci ai impresia că așa știai și tu povestea… că e parte din realitatea ta… Iar părinții copiilor nu vor „răbda” acest timp la teatru, refugiindu-se în e-mailuri pe telefon, ci vor savura fiecare minut. Încă mă gândesc la cum poate fi un spectacol delicat pentru copii și deloc pueril pentru adulți, duios și amuzant, gingaș și romantic, totodată!
Spectacolul are dinamica unui film în care regizorul se joacă cu „zoom-ul”, conducându-ne astfel privirea spre unghiul potrivit pe care să-l avem ca să trăim povestea. Când avem răgaz să petrecem timp cu marionetele în scenele în care acțiunea se dezvoltă, dimensiunea „păpușilor” pare aproape de statura unui om. Când personajele rătăcesc prin pădurea magică, acestea apar mici, de parcă le-am privi de departe! Dar noi am rămas pe aceleași locuri din sală, doar s-au jucat scenografa Oana Micu și regizorul Bobi Pricop cu percepția noastră!
Frumoasa e frumoasă în sensul curat și clasic al termenului de care îmi era dor. Surorile ei seamănă cu fetele populare din școlile de fițe. Tatăl e cald și simplu. Măgărușul cu apucături de cățel s-o fi molipsit de la faptul că, din câte știu, creatorii spectacolului iubesc cățeii speciali. Maimuțe poznașe, moderne și obiecte fermecate (și utile – precum manualul de micro și macroeconomie), decor plin, bogat în materiale, detalii… Toate acestea spun o poveste de neuitat și dau fiecărui personaj șansa să evolueze – nu doar poveștii de dragoste.
Bestia nu e un monstru păros, așa cum am tot fost obinuiți, ci seamănă mai degrabă cu un balaur, dinozaur… pterodactil… Bestia e… oribilă! Într-atât încât parcă simți textura pielii sale, rece și umedă… Cu toate acestea, prin felul în care evoluează spectacolul, ajunge personajul îndrăgit de toți. E nobilă explicația pentru palatul fermecat – fiecare cameră, fiecare obiect, fiecare frumusețe și bogăție e izvorâtă de frumusețea sufletească a Bestiei, de vreme ce aflăm răspicat din replici că el e una cu zidurile și cu obiectele dimprejuru-i. E o metaforă foarte frumoasă pentru felul în care se poate „mobila” un om. Și oferă toate motivele – înțelese și de copii, tânjite și de adulți, pentru a deveni dragostea Aceea a cuiva! Întâi Bestia, apoi Frumoasa, își doresc să fie, unul pentru celălalt „prieteni și chiar mai mult decât atât”. Toată sala a zâmbit la această replică. Toată! E felul în care toți am înțeles Dragostea. Dacă vreți să le vorbiți copiilor despre Dragoste, duceți-i la spectacolul acesta! Nu va fi nevoie de alte cuvinte, veți înțelege toți, tot, exact atât cât trebuie! Îmi întărește convingerea faptul că, după o astfel de replică, s-a auzit glasul unui băiețel din sală: „Pupă-l!” A fost reacția perfectă!
Noi, „Frumoasele”, ne îndrăgostim mereu de prinți care, deseori, se transformă în bestii… Spectacolul acesta ne sfătuiește, duios, să dăm altfel de șanse Iubirii. Cu alte cuvinte, Frumoaselor, căutați-vă Bestiile! Bestiile care să se transforme în prinți.
Mi-a plăcut că Frumoasa e… Frumoasa. Nu Belle. Mi-a plăcut că am ascultat, din nou, cuvinte pline – genul acela de vocabular de care are nevoie imaginația unui copil, pentru a înflori. Mi-a plăcut tot! A… și mi-au plăcut actorii!
Citiți la sfârșit despre ei, pentru că acum, când scriu, am impresia că v-am povestit deja despre actori, prin emoția pe care am descris-o. Când colo, eu v-am scris „doar” despre marionete. Dar acesta mi se pare cel mai frumos compliment! Faptul că poți să uiți că păpușile nu prind viață. Adică la aplauze, te pomenești gândindu-te: „Ia uite, domnule, marionetele acestea au fost mânuite, tot timpul, de actori talentați!” Teatrul de marionete e la alt nivel! Nu e deloc o agitație pe ton bebelușesc „ca să nu mai plângă ăia micii”, e o contopire a omului cu materiale și găselnițe ale tehnologiei. Și, să poți să umpli cu umanitate niște actori-obiecte… e remarcabil! Mai ales acum, când dăm omenirii inteligență artificială, actorii aceștia talentați dau emoție umană unor rezultate ale tehnologiei… Las aici numele tuturor celor din echipă și îi mai aplaud, în gând:
Regia: Bobi Pricop
Adaptarea: Andrei Dósa
Scenografia: Oana Micu
Asistent regie: Octavian Szalad
Asistent scenografie: Bogdan Dobre
Asistent costume: Lucian Rusu
Marionete: Oana Micu și Claudiu Ionescu
Muzica originală: Eduard Gabia
Lighting design: Costi Baciu
Cu: Mona Toncu, Simina Constantin, Ruxandra Ștefănescu, Gabriel Apostol, Florin Mititelu, George Simian
Vocea povestitorului: Victor Rebengiuc
De fapt, doi artiști pe care îi admir foarte mult – Oana Micu și Bobi Pricop s-au jucat cu păpușile. Și le-a ieșit o capodoperă! De azi, Teatrul Țăndărică are o comoară în repertoriu – spectacolul „Frumoasa și Bestia”!