DAN PASCARIU: „Pentru mine a fost foarte important să transform provocările în oportunități”

0

Dan Pascariu este o Voce în Economie. O prezență rafinată și discretă, un om influent și cultivat, un Domn. A deschis drumuri în Banking atunci când liderii de astăzi nici nu reușiseră încă să traducă termenii. Povestea parcursului său profesional este fascinantă și la fel de prețios îi este și prezentul. Dan Pascariu și Gilda Lazăr sunt perechea cea mai admirată la evenimentele culturale acolo unde stârnesc admirație dar și invidii. Zâmbesc amintind aici de o concluzie admirativă a culiselor, după un eveniment la care au apărut împreună: ca să meriți „un Dan Pascariu” trebuie să fii „o Gilda Lazăr” și ca să meriți „o Gilda Lazăr” trebuie să fii „un Dan Pascariu”. Vă invit să citiți primul interviu amplu pe care Dan Pascariu îl oferă despre istoria personală și experiențele care l-au clădit.

– Sunteți o personalitate atât de importantă în zona economică, financiară…
Am fost. Am fost…

– Eu aleg să folosesc prezentul. Și sunt curioasă de poveste, chiar de începutul ei. În copilărie, aveați puşculiţă? Care era raportarea dumneavoastră la Economie, la bani, la tot ce are valoare și preț?
Nu aveam puşculiţă. Eu m-am născut în 1950. E vorba despre o copilărie în anii ˈ50, în plin comunism. Sau, oarecum, chiar la începuturile comunismului. Era perioada de comunism în care banii, valoarea nu aveau nicio noimă. Nu mă preocupau deloc. Nu aveam nicio relație, nici cu banii, nici cu valoarea, nici cu Economia, mi-am trăit copilăria din plin.

– Ce vă pasiona atunci?
Mă jucam, alergam. Îmi plăcea să mă joc cu alți copii, mai ales când mă duceam la bunici la Târgu Neamţ unde aveam mulți verișori. Mă urcam în copaci, ne duceam la Ozana să înotăm… Chestiile acestea cu banii, valoarea şi Economia nu au avut nicio importanță pentru mine, la vremea aceea. Eu sunt născut la Baia Mare. Trăiam într-o curte cu mulți copii, vecini cu care îmi plăcea să mă joc. Ne urcam pe garduri, mergeam să culegem dude când era vremea lor… Asta a însemnat copilăria mea.

– Ce visați să deveniți? Când priveați spre viitor, cam care erau perspectivele?
La vremea respectivă nu aveam niciun fel de visuri referitoare la ce aș vrea să devin. Mult mai târziu au apărut.

– Erați bun la materiile umaniste sau la științele exacte?
Eram bun la toate…

– Primul din clasă?
Eram primul din clasă, da. Am fost premiantul clasei până în clasa a XII-a, cu excepția clasei a XI-a, cred, când am fost pe locul al doilea. Și am fost și președintele clasei. Eram bun la matematică, eram foarte bun. Am și participat la olimpiade. Eram bun la comunicare, eram bun la Limbi Străine, îmi plăcea istoria, îmi plăceau Științele Naturale. Nu îmi plăceau Fizica și Chimia pentru că mama era profesoară de fizică și chimie și în doi ani mi-a fost chiar profesoară. Probabil și din acest motiv, pur și simplu am urât aceste materii.

 

Când m-am dus la facultate, părinții mei mi-au dat doar bani pentru cămin și pentru cantină, dar eu nu am stat deloc în cămin pentru că aveam suficienți bani să locuiesc cu chirie”

 

– Tatăl ce profesie avea?
Tata era funcționar de bancă. În cazul meu, ce îmi doream, ce visam a început să se contureze la sfârșitul clasei a X-a. Eram bun la negociere, la aplanarea conflictelor. Iar în liceu mi se spunea „diplomatul”. La sfârșitul clasei a X-a, în urma unui examen, am devenit ghid turistic. Și, de la sfârșitul clasei a X-a până când am terminat facultatea – deci, șapte ani -, în fiecare vacanță am fost ghid. La mare am fost câțiva ani, am fost pe Dunăre, pe vapor, ghid de excursii, am fost cu turiști străini la vânătoare, am făcut de toate.

– Bucuria era să întâlniți oameni noi sau să primiți o sumă de bani pentru acest serviciu?
Bucuria era să întâlnesc oameni noi. Aveam expunere la oameni noi, din diverse culturi, de diverse naționalități, cu diverse inputuri. Pe mine totdeauna m-a fascinat acest lucru – și anume diversitatea culturală. Îmi plăcea să întâlnesc oameni proveniți din diverse culturi. Eu cred că acea perioadă când am fost ghid la o vârstă fragedă – aveam 17 ani când am început să lucrez – a fost ca o facultate. A fost o școală de viață. M-a expus la foarte multe lucruri diverse. Și am învățat să mă descurc în diverse împrejurări. Sigur că partea materială, financiară, a contat și ea pentru că mi-am câștigat independența față de părinți. Când m-am dus la facultate, părinții mei mi-au dat doar bani pentru cămin și pentru cantină, dar eu nu am stat deloc în cămin pentru că aveam suficienți bani să locuiesc cu chirie, într-un fel spre disperarea mamei. Ea și-ar fi dorit disciplina și austeritatea unui cămin studențesc.

– Erați privit altfel în generația Dvs.?
Nu. Nu eram privit diferit, erau mulți colegi de-ai mei care stăteau în gazdă. Eu am făcut Facultatea de Comerț Exterior. Fiind bun la matematică și având în vedere moda vremii, părinții și mai ales mama și-ar fi dorit să devin inginer. Am terminat liceul în 1969. În ultimul an am venit la București să fac niște cursuri de pregătire la matematică pentru intrarea la facultate, la Automatică. Aceste cursuri se făceau la Liceul „Sfântul Sava”. Sora tatălui meu o cunoștea foarte bine pe directoarea adjunctă de la Liceul „Sfântul Sava”, care era profesoară de matematică. Atunci am venit la București, în iarnă și în primăvară. Nu aveam nicio problemă cu matematica, îmi era foarte ușor și m-am simțit în largul meu. Numai că perioada în care am fost ghid și ceea ce simțeam eu că îmi place, că mi se potrivește și faptul că mă considerau colegii „diplomat” m-au condus la gândul că trebuie să devin diplomat. M-am gândit că îmi place și mi-e ușor să lucrez cu străinii, îmi plăcea diversitatea culturală, credeam că sunt bun la comunicare și limbi străine…

 

 

Un lider este cineva care arată calea

 

 

– Și aveați probabil dintotdeauna și acest rafinament care astăzi este special…
Probabil… nu-mi dau seama – dat și de experiența pe care o avusesem în anii anteriori, lucrând ca ghid. Atunci am învățat ce înseamnă dinamica grupului și cum să lucrezi cu un grup – nu e simplu! Și, mai ales când ești tânăr ghid. La urma urmei, ce înseamnă să fii un lider?! Un lider este cineva care arată calea. E un ghid. Ghidul trebuie să fie un lider. Atunci am învățat eu – empiric, fără să conceptualizez – ce înseamnă să fii lider. Cred că m-a ajutat foarte mult pentru că am înțeles ce înseamnă dinamica grupului. Ceea ce am învățat atunci am putut să pun în aplicare când am devenit cu adevărat lider. Voiam să devin diplomat pentru că mi se părea că mi se potrivește. Pe vremea aceea nu exista Facultate sau școală de diplomație. Cea mai apropiată era cea de Comerț Exterior. Și, când am venit în București, la sfârșit de iunie – început de iulie 1969, am venit să mă înscriu la facultate. Mama era convinsă că mă duc să-mi depun actele la Politehnică. Dar eu m-am dus la Comerț Exterior.

– Fără să spuneți.
Fără să-i spun – știam ce scandal va fi. Când a venit mama în București, în ultima zi de înscrieri și a aflat, a fost un scandal în toată regula, cu presiuni să mă duc să-mi iau dosarul de admitere și să mă mut. Am spus „nu” și așa a rămas. Am dat examen, mi-a fost ușor pentru că am dat la matematică și la franceză. Eu știam matematică la nivel de Politehnică, iar franceza… fusesem ghid – doi ani lucrasem doar cu francezi… Am intrat fluierând! Și am continuat să lucrez, în timpul facultății, ca ghid. Nu numai în vacanțe, ci și în timpul anului. Țin minte că eram în anul al treilea când m-a sunat șeful ghizilor să vin urgent să vorbim. Mi-a spus că are un grup de spanioli cu care trebuia să plec în Grecia chiar mai mult de o săptămână. I-am spus că eu nu vorbesc spaniola. „Nu mă interesează, nu am niciun ghid de spaniolă, te descurci!”, mi-a spus. Țin minte că m-am dus imediat pe Bulevardul Magheru, la Librăria Sadoveanu și mi-am cumpărat niște cărți de spaniolă. În noaptea aceea și a doua zi am învățat câteva expresii. M-am dus și am luat grupul de spanioli. Desigur, nu apucasem să învăț să susțin o conversație. Norocul meu a fost că era un grup mic. Am plecat cu un microbuz. Și, la un moment dat, după ce am spus câteva cuvinte, o doamnă din spatele meu, căreia grupul îi spunea „La Contessa”, se întoarce către mine și îmi spune, în spaniolă: „Tu nu vorbești spaniolă!”. I-am recunoscut și m-a întrebat ce limbi străine vorbesc. I-am spus că franceza și engleza, iar ea mi-a propus să vorbesc în franceză și să traducă ea în spaniolă pentru ceilalți. Din când în când, însă, citeam în spaniolă notițele pe care le aveam și toți mă aplaudau. De ce am povestit amintirea aceasta?! Pentru a arăta că în viață ești obligat să te descurci în tot felul de situații. Și trebuie să găsești soluții. Ești confruntat cu provocări. Și chiar dacă nu ești pregătit, trebuie să găsești într-un fel soluții și să folosești resursele. Pe mine asta m-a învățat acea perioadă.

– S-a dovedit potrivită alegerea facultății.
Da. S-a dovedit potrivită.

– Ce perspective reale deschidea de acum acest drum?
Î
n urma absolvirii facultății puteam să mă duc la o întreprindere de comerț exterior – unde s-a dus majoritatea colegilor mei sau la o bancă. Atunci erau cinci bănci, cred. Tata, care era funcționar de bancă, mi-a spus că dacă vreau să învăț Economie să mă duc la bancă. „Dacă îți place, rămâi. Dacă nu îți place, ce vei învăța acolo îți va folosi oriunde te vei duce” – și așa am ajuns la Banca Română de Comerț Exterior. A fost un noroc, pot să spun. „O întreprindere de comerț exterior” putea să fie oricare întreprindere de Comerț Exterior – vindeai sau cumpărai un alt tip de produs, altminteri, lucrurile erau cam la fel. Banking-ul mi-a dat o perspectivă mult mai largă a ceea ce înseamnă Economia. Și am și avut noroc că, după un tur de patru-cinci luni prin diverse departamente ale băncii, am fost repartizat la Direcția de Credite Externe. Și m-am ocupat de relațiile de corespondent cu băncile din Marea Britanie și Commonwealth. Norocul a fost în favoarea mea pentru că în acea perioadă – vorbim de anii ˈ70 – România era într-un proces larg de industrializare, care avea nevoie de finanțare. Creditele, în majoritatea lor, cele de valori mari, se luau prin băncile din Marea Britanie. Sau, să o luăm altfel – cel mai mare centru financiar era la Londra. Și atunci implicit eu, acoperind relațiile de corespondent cu băncile din Marea Britanie, mă ocupam de tot ceea ce însemna relații financiare, inclusiv de credite. Am avut noroc că am făcut muncă de pionierat: prima emisiune de obligațiuni de dupa război, primul credit sindicalizat… Erau la început toate aceste demersuri, nu era nimeni care să știe, să se priceapă pentru că nu existase un precedent, șefii mei nu vorbeau limba engleză… și atunci aveau nevoie de mine.

– Și nu v-ați temut?
Nu. Mie întotdeauna mi-au plăcut provocările. Întotdeauna mi-a plăcut să învăț ceva nou. Și, când am intrat în bancă, asta am făcut – am mers către nou. Deși am luat 10 la cursul de Relații Valutare Internaționale, când am intrat în bancă am avut impresia că se vorbește chineză în jurul meu. Aceasta a fost senzația. De ce?! Pentru că limbajul conceptual specific nu ai cum să-l înveți în afara mediului de lucru. Sunt multe acronime, sunt multe cuvinte împrumutate din limba engleză, e un slang al limbajului conceptual al fiecărei meserii, al fiecărei industrii. Mi-am dat seama că trebuie să învăț cât mai repede. Să stăpânesc situațiile în care aveam impresia că în jurul meu se vorbește limba chineză.

 

În afara experienței nemijlocite, singurul mod cu adevărat de învățare este să citești”

 

 

– Exact cum odinioară se vorbise limba spaniolă, iar Dvs. erați fluent în franceză… Iată încă o situație care aveați nevoie de soluție rapidă.
M-am apucat să citesc. În afara experienței nemijlocite, singurul mod cu adevărat de învățare este să citești. Nu ai cum, altfel. Eu am trecut prin niște etape foarte interesante. Din ˈ75-ˈ76 până în ˈ82-ˈ83 eram considerat un “acknowledged professional”. Pentru că citisem foarte mult, stăpâneam termenii, negociasem foarte multe credite. Și, deși aveam până în 30 de ani, lumea mă aprecia. Când am intrat în bancă și fiind avid de cunoaștere și de înțelegere îi tot băteam la cap pe șefii mei. Îi întrebam tot felul de lucruri și, pentru că nu aveau timp să răspundă, mă trimiteau să vorbesc cu un anume Dan Becker. Cine era Dan Becker?! Dan Becker fusese cu câțiva ani în urmă directorul adjunct al acelei direcții, era etnic german și pentru că sora lui rămăsese în Germania a fost trecut pe linie moartă. Era un tip extrem de inteligent, vorbea câteva limbi străine și știa foarte multe. „Trecut pe linie moartă” înseamnă că era în departamentul de documentare, care era considerat “cimitirul elefanților”. Și citea. Toată ziua citea. Își făcuse și el cererea să emigreze. Dar avea timp, în această veșnică așteptare a lui. M-am dus la el. Eu aveam 24-25 de ani, el avea peste 40. Îmi dădea să citesc exact ce aveam nevoie ca să aflu răspunsul la ce îl întrebam. Mă duceam o dată la câteva zile și el îmi dădea să citesc. Și tot așa am ținut-o vreo doi-trei ani. Și, într-o zi mă duc la el, la etajul patru, și îmi spune „Dane, îmi pare rău, nu pot să te mai ajut, mi-au venit pașapoartele și plec, dar îți dau o sugestie – vezi că la etajul doi vine Poșta, de la toate băncile corespondente. Du-te acolo de două ori pe săptămână și caută”. Mi-a spus exact ce să caut, de la ce bănci și, „din noianul acela de corespondență – în afară de acreditive, scrisori de garanție o să găsești niște booklets, informații pe anumite teme despre petrodolari, despre… despre… Le iei și le citești și o să înțelegi foarte multe”. E ceea ce am făcut în următorii ani. Mă duceam cu regularitate, dezvoltasem chiar o alergie la microorganismele din hârtii. Când am plecat în prima mea deplasare în Statele Unite, în 1976 – deci la trei ani după ce am terminat facultatea si am intrat in bancă -, am avut iar un episod important. Răspundeam de băncile din Commonwealth, deci și de băncile canadiene. Am plecat în Statele Unite și după aceea în Canada pentru a discuta despre finanțarea Centralei Nuclearo-electrice de la Cernavodă. Citisem, auzisem despre Manualul de Economics al lui Paul Samuelson – unul dintre laureații Premiului Nobel pentru Economie. Paul Samuelson a scris ceea ce și astăzi se consideră a fi cel mai bun manual de Economics din toate timpurile. Îl am și acum pe birou. L-am găsit la New York, într-un anticariat undeva la demisol pe Strada 34 – Ediția a X-a. Aceea a fost cartea mea de căpătâi în acea perioadă. Cititul m-a învățat să învăț, să înțeleg ce se întâmplă dincolo de economia centralizată, economia socialistă, comunistă și să mă descurc în discuțiile cu interlocutorii străini.
Apoi a venit anul 1980 – an în care România a intrat în încetare de plăți, deși datoria externă era relativ mică – zece miliarde de dolari. Când te gândești că astăzi este peste 50 de miliarde de euro… România a intrat în încetare de plăți din cauza unui mismanagement al datoriei, promovat de Ministerul Finanțelor împotriva sfatului Președintelui de atunci al Băncii Române de Comerț Exterior, Vasile Voloșeniuc care a și fost schimbat pentru că s-a opus principiilor Ministerului de Finanțe. O mare parte a datoriei externe a României la vremea respectivă – vorbim de sfârșitul anilor ‘70 – era administrată sub forma de depozite bancare pe perioade foarte scurte. Președintele Băncii Române de Comerț Exterior, Vasile Voloșeniuc, a zis într-o ședință cu Ceaușescu și cu adjunctul Ministrului Finanțelor – cel care răspundea de sistemul bancar, că nu este bine ce facem și a propus „să extindem scadențele prin transformarea depozitelor pe termen scurt in credite pe termen mediu. Argumentul principal fiind că a început criza datoriilor externe în țările în curs de dezvoltare: Argentina, Brazilia, Columbia – care intraseră în încetare de plăți. În vecini, Bulgaria, Polonia au intrat și ele în încetare de plăți. Din acest motiv, băncile vor deveni mai restrictive și nu ne vor mai prelungi depozitele. Haideți să transformăm aceste depozite în credite pe termen mediu și lung”. Ministrul adjunct al Finanțelor a spus: „greșit, tovarășul Ceaușescu! De ce să plătim marje mai mari?!” Și a venit criza – băncile străine nu au vrut să ne mai prelungească depozitele și nu am putut să le plătim, să le rambursăm. Și atunci, vorbim de 1980, am intrat în incapacitate de plăți. Ceaușescu l-a schimbat pe Voloșeniuc și până la sfârșitul anului 1981 n-a vrut să recunoască că avem o problemă de plăți a datoriei externe. De abia în ianuarie 1982 a început negocierea reeșalonării datoriei externe. Ceaușescu a rezistat foarte mult înainte să înceapă acest proces. Până la urmă, a acceptat… că n-avea cum altfel. Și eu am fost unul dintre principalii negociatori ai reeșalonării datoriei externe, cu Clubul de la Londra și cu Clubul de la Paris în anii 1982 și 1983. M-am uitat pe cifre și mi-am dat seama că, din circa zece miliarde de dolari cât era datoria externă, eu participasem la negocieri de credite de cel puțin 5 miliarde. Pe unele le semnasem chiar eu. A fost un proces extrem de interesant, profesional în primul rând, dar și uman. Atunci am învățat ceva ce mi-a rămas întipărit și de folos în viață și pe care îl tot repetam studenților mei: omologul meu în Clubul de la Londra era un britanic foarte versat, cu multă experiență și, într-o pauză, în contextul în care România nu și-a respectat obligațiile asumate, mi-a spus următorul lucru – „Dan, ține minte de la mine chestia asta! În viață poți să pierzi bani, dar nu poți să pierzi credit! You can lose money, but not credit! Money you can make again, credit it’s impossible”. De la „credit” vine și încrederea – din latinescul „credere”. Și, pentru mine, acest principiu a fost de căpătâi. Mai bine pierzi bani decât să pierzi încredere. Și am reeșalonat datoria externă cu bine. Umblasem peste tot. Cu membrii Clubului de la Londra ne întâlneam în fiecare lună în alt centru financiar de unde proveneau băncile creditoare.

 

M-am trezit prizonier în propria țară”

 

– Și nu vă amețea această dimensiune pe care o luase viața dumneavoastră?
Nu. Nu știu de ce mi se părea firească. Eu întotdeauna m-am aruncat în provocări. Știam că trebuia să fiu bine pregătit, să accept că sunt lucruri pe care încă nu le știam, să nu îmi fie rușine să întreb dacă nu știu sau nu înțeleg ceva – asta le spuneam mereu studenților mei: „dacă nu întrebați când nu știți sau nu înțelegeți ceva, amânați momentul cunoașterii și s-ar putea să nu se întoarcă”. Mie nu mi-a fost niciodată rușine să spun când nu știu ceva sau nu înțeleg ceva, chiar și ca Președinte de bancă. În octombrie 1983, a venit un moment de cotitură în viața mea. Când m-am întors de la Washinton de la reuniunea anuală a FMI și a Băncii Mondiale, m-am trezit că mi se ia pașaportul și că devin blacklisted de către Securitate. La început am crezut că e o glumă, o neînțelegere. Dar așa am fost până la Revoluție. La 33 de ani, când eram în plină dezvoltare, în plină capacitate, când demonstrasem deja… Într-o lume normală, o organizație ar fi făcut totul să mă crească și mai mult, să mă dezvolte, să mă exploateze. Eu m-am trezit prizonier în propria țară – acesta a fost sentimentul. La un moment dat, m-am gândit să cer să emigrez. M-am gândit foarte serios la acest lucru.

– Și unde v-ați fi dus?
La vremea respectivă, în Statele Unite. De altfel, avusesem oferte să rămân peste hotare. Probabil că de asta mi s-a tras: de când am fost în Canada și am negociat creditul pentru Centrala Nucleară de la Cernavodă. La sfârșitul negocierilor când s-a deschis șampania, vicepreședintele EDC – echivalentul EximBank din România – a trecut pe la fiecare. Când a ajuns la mine, a făcut o afirmație, cred nefericită pentru contextul meu: „Domnule Pascariu, dacă vreodată căutați de lucru, să știți că sunteți binevenit aici!” În delegație era și cineva de la Securitate care, când s-a întors, a făcut raport. Astfel, fără să vreau am devenit un risc de securitate. Nu am mai putut să călătoresc, nu mai aveam voie să mă întâlnesc cu străinii, mă ocupam doar de datoria externă. Mi-am dat seama că nu pot să mă gândesc, să am succes cu cererea de emigrare, pentru că lucram cu ceea ce pe vremea respectivă se numeau „date strict secrete de importanță națională”, care era datoria externă. Totdeauna pentru mine a fost foarte important să transform provocările în oportunități. M-am gândit: E clar că sunt prizonier în propria țară. Am avut totuși noroc că nu m-au dat afară din bancă, spre deosebire de cum se întâmplase cu ați colegi de-ai mei care au fost obligați să plece”. Am rămas acolo și sarcinile de serviciu le puteam face lucrând câte o jumătate de oră pe zi sau în două ore la sfâșitul săptămânii. Si atunci m-am gândit la ce ar face un prizonier ca să treacă timpul mai repede și anume să-și găsească ceva de făcut, un proiect. Pe cât posibil, un proiect care să-i folosească mai târziu. Eu, în sinea mea, mi-am zis că Ceaușescu e muritor, totuși și, la un moment dat, o să dispară, o să se întâmple ceva în țara asta, se vor schimba niște lucruri. Mi-am spus că trebuie să mă pregătesc pentru această schimbare.

– Simțeați și cam cât timp avea să treacă?
Nu… Nu aveam cum. Optimist fiind, speram să fie cât mai repede, dar nu aveam de unde să știu. De abia la începutul anului 1989 mi-am dat seama că nu o să dureze mai mult de un an, un an și jumătate. Proiectul pe care mi l-am propus a fost un dicționar de termeni financiar-bancari. Ca să înțeleg acei termeni, ca să le găsesc echivalent în limba română, trebuia să citesc cât mai mult. să înțeleg contextul. Și asta am făcut – aveam materialele luate de la etajul doi, aveam Manualul de Economie al lui Paul Samuelson, mai aveam niște dicționare de termeni financiar-bancari – francez, englez, german, spaniol, italian -, și mă abonasem – găsisem la etajul la care venea Poșta niște complimentary subscriptions – la două reviste: International Management și Institution Investor. Acolo erau tratate subiecte care mă interesau pe mine: management, leadership, finance, banking. În fiecare zi citeam douăzeci – treizeci de pagini ca să înțeleg un termen, un concept. Terminologia financiar bancară în limba română era extrem de limitată pentru că era cea dată de economia de tip comunist, socialist, economie centralizată. În Occident, evoluase. Din acest motiv, chiar și în limbajul nostru colocvial foloseam foarte multe anglicisme. Limbajul conceptual financiar de dinainte de Război – că și în România a existat economie de piață și au fost nu știu câte sute de bănci și a fost Bursă… nu numai că s-a pierdut dar, între timp, în Occident, el a evoluat, dar nu și în România. Am lucrat la acest dicționar aproape în fiecare zi, și până în decembrie 1989 făcusem cam 70 la sută din el. Meșteșugul acesta m-a învățat ce înseamnă economia de piață, ce înseamnă banking-ul în economia de piață.

– Lucrați la un dicționar care avea șansa să fie publicat vreodată?
Ar fi avut șansa să fie publicat, dar nu atunci…

– Deci tot pentru viitor lucrați.
Dar scopul nu era să-l public. Scopul era să învăț eu. În iunie 1989 am avut un incident cu Securitatea – m-au ținut o noapte la Rahova pentru că eu eram avid de informații și apăruse o complicație. Perioada aceea de restriște profesională a fost cea mai bună perioadă pentru fiica mea. Și acum își amintește că mergeam cu ea în parc, după ce veneam acasă de la serviciu, la ora 16.00. Stăteam de vorbă, ne jucam, am învățat-o engleză… Tatăl unui băiețel care era de aceeași vârstă cu fiica mea era inginer și intrasem în discuții cu el cât timp se jucau copiii în parc. Discuția era despre antenele de satelit. Până la urmă, i-am spus că vreau și eu să îmi facă o antenă de satelit. Antena prorpiu-zisă era ușor de procurat, dar îmi trebuia modulul de receptie și i-am dat niște bani unui coleg de-al meu care pleca prin Germania la Londra. Ideea era ca el să-i dea banii prietenului meu de la Londra, să-mi cumpere ce aveam nevoie. Și colegul ăsta al meu ajunge în Germania și cere să emigreze. Cere azil. După zece zile, se răzgândește. Se întoarce în România, la aeroport îl ia Securitatea îl duce la declarații și îl găsește cu 200 de dolari – sau lire, nu mai știu ce îi dădusem. L-au întrebat de unde are banii și a spus „mi i-a dat Pascariu” și a mai spus că trebuia să îi dea prietenului meu de la Londra să-mi cumpere acea piesă tehnică. Eu nu știam toate acestea și într-o zi, după amiază, mă ia securistul Băncii și mă duce în Rahova, la Securitate. Am fost întrebat dacă îl cunosc pe cel căruia îi dădusem banii, am recunoscut și motivul pentru care am dat banii. Când am fost întrebat de unde am banii am spus că din diurna de deplasări. Ultima deplasare fusese în 1983 și, deci, am fost întrebat de ce nu am depus valuta pentru că nu aveam voie să o păstrez în casă. M-au ținut toată noaptea și a doua zi am fost dus acasă cu doi securiști care au făcut percheziție să vadă ce altă valută mai am. Țin minte și acum că pe drum le-am spus „să știți că mai am 10 ruble, de când am fost la Moscova”. Ajungem acasă – s-au uitat, au început să caute în sertare și au făcut remarca: „Aveți cam multe cărți!” M-a frapat comentariul lor și îl țin minte. Când s-a terminat percheziția m-am întors la Bancă. În decembrie 1989 a venit Revoluția și îți dai seama că aveam ceea ce se cheamă a “personal vested interest” în Revoluție. Pe 22 decembrie dimineața m-am dus la Bancă și tocmai se anunțase că s-a sinucis, chipurile, Generalul Milea. Voiam să intrăm în Piața Palatului și toate căile de acces erau blocate de armată. Cum veneam pe Calea Victoriei spre Bancă – era în jur de 11.00-11.30, nu circula nimic – auzim din spate „a plecat Armata!”. Și ne-am întors – eram cu un coleg. Am ajuns relativ repede și eram destul de în față, la Comitetul Central. A apărut Ceaușescu în balcon, oamenii au început să arunce spre balcon cu tot ce aveau asupra lor. Ceaușescu s-a retras, au apărut două elicoptere care aruncau anunțuri-fluturași. Am luat și eu o hârtie și scria să nu ne lăsăm înșelați de agenturile străine etc. Apoi elicopterele au plecat. Cu unul a plecat și Ceaușescu. A venit apoi un camion care a mers cu spatele și am văzut tot ce s-a petrecut. În camion erau niște tipi care s-au apropiat, s-au urcat în balcon și, la un moment dat, am văzut cum pe fereastră erau aruncate tot felul de hârtii, de documente. Atunci i-am spus colegului meu să intrăm, că acești oameni distrugeau documente importante. Am intrat în Comitetul Central. Nu îți spun ce nebunie a fost în după amiaza aceea și în noaptea aceea! Am făcut parte din două guverne provizorii. La un moment dat, am ajuns într-o cameră unde erau Petre Roman, Brucan, Mazilu… Trebuiau pregătite niște acțiuni – inclusiv comunicatul. Eu m-am trezit să le spun acolo: „Fiți atenți, trebuie trimise resurse la Banca Națională unde e rezerva de aur”. Au apreciat ce am spus și mi-au mulțumit. Și, unde mi-am petrecut eu cea mai mare parte din timp?! La etajul al doilea – unde nu mai știu cum am ajuns, din dinamica evenimentelor, dar apar pe filmări – în Biroul 2, biroul Elenei Ceaușescu, între Generalul Gușă și Generalul Ioan Vlad și răspundeam la telefon. Dacă mă întrebi acum de ce, nu pot să-ți spun… pur și simplu așa s-a nimerit. A sunat Ambasada Ungariei, a sunat Ambasada Rusiei… A început să se tragă, de jur împrejur. Geamurile de la etajul unde eram eu erau bulletproof, deci se vedea că se trăgea dar nu se întâmpla nimic. Și veneau informații – „au fost prinși teroriști”. Am stat acolo toată noaptea.

– Cu familia de acasă ce se întâmpla? Copilul
Am reușit să dau telefon. Soția de atunci și fiica erau la socrii. Am reușit să dau un telefon la ora douăsprezece noaptea să le spun că sunt sănătos. În noaptea aceea am dat două interviuri unor corespondenți străini. Eram destul de anacronic – eram cel mai elegant îmbrăcat în toată acea mulțime.

– Erați un domn printre tovarăși…
Aveam un blazer bleumarin, cu pantaloni asortați și un pardesiu elegant. Și mai vorbeam și limbi străine. Am dat două interviuri în noaptea aceea, dintre care unul la BBC. După cinci ani, acea echipă de la BBC m-a căutat și m-a solicitat din nou pentru că făceau o anchetă jurnalistică în care arătau ce s-a întâmplat după cinci ani cu cei pe care îi intervievaseră în focul evenimentelor din Decembrie 1989. Deci am făcut parte din două guverne provizorii, am primit și legitimație de revoluționar – am legitimația cu numărul 14. Dimineață, pe la vreo nouă, mi-am dat seama că nu am niciun fel de apetență pentru politică. Pentru mine tot banking-ul era interesant. Mi-am spus că nu am ce să caut acolo și am plecat. Am ieșit pe unde era CC al UTC, pe Strada Câmpineanu. Am văzut cadavre pe hol… Mi-am dat seama că lucrurile erau mult mai complicate decât mi le imaginam eu răspunzând la telefoane. Am ieșit, m-am dus să-mi caut mașina. O lăsasem undeva prin spatele Muzeului de Istorie vizavi de CEC. La bancă nu era nimeni – mi-am spus că o să mă duc să organizez eu… Însă chiar atunci m-am dus spre casă – eram nemâncat și nedormit. Pe drum m-au oprit tot felul de bariere de revoluționari – noroc că aveam legitimația. Păream suspect îmbrăcat așa cum eram… Luni m-am dus la Bancă, am organizat cât de cât FSN-ul local, le-am spus ce cred eu că ar trebui făcut. Vine 24 sau 25 decembrie… Sigur, seara ne uitam la televizor. La un moment dat, țin minte și acum, fosta mea soacră – Dumnezeu să o ierte – îi spune fiicei mele: „Nu-i așa că tata e un erou?!”. Și atunci Sorana, care avea 7 ani, m-a dezvățat de orice pretenție de beneficiu de revoluționar răspunzând: „Eroi sunt doar cei care au murit!” Îți dai seama ce profundă a fost remarca ei?! Ei, acele cuvinte m-au determinat să nu mă duc să îmi cer certificatul de revoluționar care, probabil, m-ar fi făcut mai bogat cu 1-2 milioane de euro din scutire de impozite. După o săptămână, de Anul Nou era duminică. Duminică, 1 ianuarie 1990 pe la prânz primesc un apel telefonic de la fostul Președinte al Băncii Române de Comerț Exterior, Vasile Voloșeniuc. Păstrasem legătura pentru că locuiam în aceeași zonă, în Cotroceni. Ne-am urat cele care se spun la început de an și mi-a spus că tocmai fusese numit din nou de către Guvernul Provizoriu Președintele Băncii Române de Comerț Exterior și m-a întrebat dacă vreau să fiu Vicepreședinte. Se pare că am fost atât de buimăcit încât nu am reacționat imediat. Și, dându-și seama că nu am nicio reacție, a plusat: Prim-Vicepreședinte”. Bineînțeles că am acceptat dar i-am spus că nu avusesem niciodată funcție de manager, de conducere, nefiind nici membru de partid și fiind și pe lista neagră a Securității. Cea mai înaltă funcție pe care o avusesem era „economist principal, III. Voloșeniuc mi-a spus să nu îmi fac griji și a rămas că ne vedem Marți, pe 2 ianuarie, să mergem la Pățan, Ministrul Finanțelor, să mă cunoască și să redacteze ordinul de numire și apoi să mergem la Petre Roman să îl semneze. Pățan era ardelean ca și mine, el era din Dej – un om deosebit. Când am ajuns la Petre Roman, s-a uitat la mine spunându-mi că m-a văzut undeva, că ne-am cunoscut undeva… și și-a amintit că eu făcusem remarca despre Banca Națională. „Ah, ești dintre ai noștri” a răspuns și mi-a semnat ordinul de numire. A urmat o perioadă extraordinar de provocatoare, de tulbure, în care am învățat foarte mult. Am făcut și greșeli – nu mai condusesem niciodată oameni. Gândește-te că, dintr-o dată, am devenit șeful șefilor mei. Al tuturor – șef de birou, șef de serviciu, director adjunct, director. Și eu eram prim-vicepreședinte. Câteva săptămâni le-am vorbit cu „dumneavoastră” și ei îmi vorbeau cu „tu”. Până când, la un moment dat, unul dintre directori, Florin Ionescu, un bătrân evreu cu experiență și cu foarte mult bun simț, mi-a spus că e nepotrivită raportarea aceasta inegală și m-a făcut conștient de poziția mea. Am făcut multe greșeli, neavând experiență suficientă, dar am știut să le recunosc și să mă repliez. În decembrie, Voloșeniuc – care nu se înțelegea cu Vicepremierul responsabil pe Economie, Vătășescu, a trebuit să plece. Simțea că nu mai e dorit. Soția lui era bolnavă de cancer. Mi-a spus „Dane, uite ce e, nu mai am viață lungă cu ăștia, îți propun următorul lucru: rămâi tu Președinte în locul meu – o să îi propun asta lui Petre Roman – și mă trimiți Director General la Banca Franco-Română din Paris. Și o să pot să-i prelungesc viața Ștefaniei”. Exact așa s-a întâmplat. La Paris era abia numit prietenul meu Mihăiță Rădoi. L-am anunțat și el a acceptat să-l lase pe Voloșeniuc la Paris și el să meargă la Londra. Mihăiță avea aceeași relație aparte și înțelegea situația. El mai fusese la Londra câțiva ani, ca dealer. Și așa am devenit eu Președinte. Am început să reorganizez banca după ideile și principiile mele. Țin minte că nu puteam să dorm – aveam un carnețel pe noptieră și îmi notam idei, făceam liste cu prioritățile pentru a doua zi. Florin Ionescu, acest evreu inteligent care lucrase la Frankfurt mă întreba de unde știu atâtea lucruri și i-am reamintit de perioada mea de restriște profesională în care eu m-am apucat să citesc și să scriu. Acolo, în acea perioadă, m-am cultivat mult. Apropo de dicționar, n-am apucat să-l public pentru că atunci când s-a făcut mutarea, când devenisem vicepreședinte, s-au pierdut hârtiile. Tot ceea ce creasem, s-a pierdut. Le-au aruncat… nu mai contează, eu le aveam în minte. Am stat la BRCE până în februarie 1994. Am venit cu ideile mele de restructurare a Băncii, am creat Asociația Română a Băncilor. Eu am avut în mine totdeauna ceea ce se cheamă un microb al activismului și a ceea ce înseamnă și reforma instituțională și reforma legislative dar, mai ales, reforma comportamentală. Am înființat nu numai Asociația Română a Băncilor, ci și – împreună cu Banca Națională – Institutul Bancar Român unde am și fost profesor câțiva ani.

Cu Sorana, fiica sa

– 1995. Ce a urmat?
În 1994 am acceptat provocarea celor de la Alpha Bank din Grecia să creez Banca București. A fost prima bancă nouă internațională înființată în România. Am stat doi ani acolo.

De ce doar doi ani?
Pentru că am constatat că acționarii și cu mine aveam viziuni diferite în ceea ce privește strategia băncii. Ei erau foarte temători. Cred că dacă mă ascultau atunci, astăzi erau dacă nu prima bancă din Romania, în orice caz între primele trei. Atât corporatistă cât mai ales de retail – dar le-a fost teamă să deschidă sucursale. Și pe vremea aceea era mult mai sigur… Dar le-a fost teamă, pur și simplu. Și în 1996 am primit oferta să mă alătur Grupului austriac Creditanstalt ca Președinte al Băncii de Investiții care se ocupa de consultanță – fuziuni, achiziții, brokeraj. Ceea ce era un nou domeniu. Pentru mine era o nouă provocare. Pentru mine, lucrurile noi sunt entuziasmante. M-am dus acolo și am stat doi ani în care s-au întâmplat lucruri extraordinar de interesante, am participat la diverse privatizări și am fost consultantul financiar al canadienilor care au înființat Connex azi Vodafone. Apoi, în 1997, după alegeri, lucrurile s-au dus în jos. Piața de fuziuni și achiziții a murit și atunci am acceptat oferta celor de la Creditanstalt să înființez banca comerciala a grupului in România. Déjà vu: făcusem Banca București înainte. Acum era mult mai simplu, mai ales că Creditanstalt avea experiență – deschisese bănci comerciale în multe țări din Europa Centrală și de Est. Pentru greci – Banca București a fost prima bancă deschisă in afara Greciei, a fost pionierat și pentru mine a fost interesant. In perioada care a urmat am trecut printr-o serie de fuziuni și achiziții. De la Creditanstalt la Bank Austria, de la Bank Austria la HVB România, apoi Unicredit. Am trecut prin multe fuziuni și achiziții – aceasta a fost una dintre specializările mele alături de change management – managementul schimbării.

– Unicredit, ultimul brand din acest domeniu de care ați vrut să vă legați numele. De ce? Adică un temperament care acceptă provocările cu atât de mult entuziasm, un om vizionar… de ce s-a oprit acolo?
Foarte simplu: pentru că am fost 13 ani Președintele Consiliului de Supraveghere al Unicredit. Și înainte de asta mai fusesem încă 9 ani Președinte Executiv al Băncii care a devenit Unicredit… Deci, într-un fel sau altul am fost 22 de ani în acest grup. Înainte, cât am fost la Banca Română de Comerț Exterior – din 1973 până în 1994 – 21 de ani. Practic, eu am avut doar trei angajatori. Sigur, pentru oameni de vârsta mea era cât se poate de firesc. Am comparat cu succesorul meu, cu Răzvan Radu și când a devenit el Președintele Executiv al Unicredit cred că avea în jur de 40 de ani și era la al șaselea angajator. Diferență de generații… Ei, nu numai toate acestea însă banking-ul nu mai e ceea ce a fost. Nu mă mai atrage. Prea multe reguli, prea multe reglementări extrem de restrictive.

 

 

Banking-ul nu mai este la fel”

 

 

– Este o decizie de nemutat?
La 72 de ani… Ce să fac?! La ce altă bancă?… Ce pot eu să mai demonstrez în banking?!

Nu cred că este vorba despre demonstrații, ci despre pasiunea Dvs.
Nu… nu sunt legat de acest lucru, dimpotrivă. Pentru mine, ce a devenit banking-ul nu mai e la fel de atractiv ca banking-ul pe care îl știam. E rutinier. Ce mă atrage mai mult este ceea ce se numește fintech. Adică financial technology companies. Acestea folosesc dezvoltările din digitalizare. Pentru mine, acesta-i viitorul! Mă atrag mai mult aceste noutăți decât banking-ul. Și sunt implicat în două astfel de companii. Mai stau de vorbă cu vechii colegi și toți îmi spun același lucru, că banking-ul de acum nu mai este la fel. Eu am simțit asta când încă eram acolo – banking-ul nu mai e sexy.

 

– De asta ați renunțat la poziția de Președinte Executiv in 2007 dupa fuziunea dintre HVB România, Banca Țiriac și Unicredit România?
Nu neapărat. Au fost de fapt două motive. Unul a fost că îmi apăruse vitiligo, care e o boală de piele pe bază de stres. Mi-am dat seama că trebuie să înlătur sursa stresului. Al doilea motiv – voiam și altceva. Mă săturasem de programul de lucru de 12 ore pe zi și de luat în fiecare zi decizii executive. Aveam 57 de ani, nu mă simțeam bătrân, dar simțeam că vreau să intru într-o altă etapă a vieții.

– Una cu mai multe călătorii.
Și călătorii. Dar și cu expunere mai diversificată. Adică nu mai voiam să am programul de dimineață până searaprogram fix. Ca Președinte Executiv schimbam interlocutorul odată la 20-30 de minute. Voiam altceva.

– Dar ziua când ați plecat din birou a fost cu emoție?
Nu…

 

 

În România, probabil că am cea mai mare experiență de membru de Board

 

 

– Ați plecat, ați închis ușa pur și simplu?
Simbolic i-am predat cheia succesorului meu. Țin minte și acum că am plecat la Snagov și aproape trei luni nu am plecat de acolo. Am stat pe malul piscinei, înotam citeam, înotam, citeam. Mai veneam din când în când la București – mă împingea Gilda de la spate (n.r.: Gilda Lazăr, soția lui Dan Pascariu). Deci nu am avut niciun fel de emoție… A fost perioada aceea de decompensare. Dar pe la sfârșit de septembrie Gilda mi-a pus o întrebare grea: „Ce ai de gând să faci cu cea de a doua parte a vieții tale?” Profundă întrebare! Eram totuși… la 57 de ani poți să spui că ești un om tânăr. Și nu cred că am ezitat mult să-i răspund și, în afară de călătorii, i-am spus că vreau să dau ceva înapoi din mintea mea, din experiența și timpul meu. Și exact asta am făcut. Mi-am făcut un program și mă duceam la licee și la facultăți și le vorbeam tinerilor despre succesul în viață. Titlul generic era „Succesul nu e întâmplător” – dar eu le vorbeam despre Leadership. De asemenea, am început un program de mentorat în bancă și în circa 12 ani mi-au trecut prin mână peste o sută de mentees. Totodată am intrat în diverse Consilii de Administrație. Am făcut la un moment dat un calcul și am constatat că până în acest moment am fost membru în 27 de Consilii de Administrație. Pot să spun că în România probabil că am cea mai mare experiență de membru de Board. Fiecare Consiliu de Administrație din fiecare industrie nouă însemna o nouă provocare, trebuia să învăț ceva nou. Deci nu aveam cum să mă plictisesc. Și, uitându-mă în spate, nu am niciun fel de regret că am renunțat la poziția de Președinte Executiv. La un moment dat, m-a întrebat cineva „Dar te mai cunoaște lumea, te mai recunoaște lumea?Am răspuns că nu am absolut nicio problemă.

– Numărul apelurilor telefonice a scăzut?
Ei, categoric că a scăzut! Pentru că inainte suna telefonul…ca la balamuc. Oamenii aveau nevoie de credite, de una de alta… Sigur că a scăzut.

– Și numărul prietenilor a scăzut?
Nu. Prietenii pe care i-am considerat prieteni au rămas aceiași. Probabil că a scăzut numărul dușmanilor, pentru că nu mai aveau miză.

– Împreună, Gilda Lazăr și Dan Pascariu stârniți admirație și pentru succesul pe care îl aveți fiecare, și pentru perechea pe care o formați împreună. Cum v-ați cunoscut?
Ne-am cunoscut la începutul anilor ˈ90.

– Amândoi voci curajoase în vremurile de atunci…
Da. Ne-am cunoscut când amândoi eram persoane publice. Țin minte că în 1993 Gilda chiar a venit acasă și mi-a luat un interviu. Dar cum am intrat în relație – asta a fost mult mai târziu.

– Deci, cum v-ați cunoscut, am înțeles. Cum v-ați îndrăgostit?
S-a întâmplat în 2002, când ne despărțiserăm fiecare de partenerul de viață. Fiul ei please la școală în America, fiica mea era la Facultate în Anglia… Încet-încet ne-am apropiat. Dacă suntem acum aici, în casa aceasta, este pentru că în 2007, după ce m-a întrebat Gilda ce vreau să fac cu a doua parte a vieții mele, ea a fost îngrijorată că, ieșind într-un fel la pensie, nu mai am activitate zi de zi și că o să rămân la Snagov și nu o să mai ies din casă și că încetul cu încetul o să îmbătrânesc. Și a insistat să ne căutăm ceva în București, să ne mutăm. Și în 2009 am cumpărat casa în care locuim acum, în mijlocul orașului. Tot atunci ne-am descoperit pasiunea pentru călătorii. Și chiar la începutul poveștii noastre, cred că exact în 2002, am fost în Turcia, în zona Capadoccia împreună. Într-o dimineață așteptam să se umfle balonul în acest loc faimos, împreună cu alte două cupluri. Printre noi, un cuplu de americani de peste 75 și de ani care arătau foarte bine și păreau intr-o formă foarte bună. Și am intrat în vorbă. Ne-au povestit că sunt din Florida, că au un business de care se ocupă copiii lor, iar ei călătoresc și sunt în a 104-a țară. Când am venit acasă, am început și noi să numărăm și am ajuns la 70. Ne gândeam de câți ani avem noi nevoie să ajungem la 104. Ei bine, la începutul pandemiei ajunsesem la 167 de țări. Ne-am oprit în timpul pandemiei. Totuși, anul acesta, la sfârșit, sper să mergem în a 168-a țară.

– Vă întâlneați între meridiane. Micul dejun într-o țară, prânzul în alta și cina în a treia. Cât de importantă este compatibilitatea cu omul de alături pentru a putea spune, iată în această a doua parte a vieții, a doua tinerețe că e Marea Dragoste?
Compatibilitatea este cea mai importantă fiindcă intri într-o relație cu cineva pe bază de atracție, dar rămâi cu cineva pe bază de compatibilitate. Dacă nu există compatibilitate, atracția la un moment dat se estompează. Ca să rămâi trebuie să existe compatibilitate. Noi suntem compatibili.

– Colecționați măști. De ce măști?
Pentru că am fost totdeauna atras de culturi diferite. Măștile exprimă cultura, normele, civilizația respectivă. Într-un fel, prin măști am adus acasă ceva din locurile pe care le-am vizitat.

– Ce valoare are colecția?
Valoare în termeni monetari nu știu, dar este foarte importantă pentru mine. Am adunat în timp colecția aceasta. Foarte multe măști erau puse într-un pod, în casa de la Snagov. Și, la începutul pandemiei am deschis aceste cutii cu măști și artefacte. Gilda s-a ocupat să le aranjeze și, cu ocazia aceasta am putut să le și număr. Sunt peste 160. Eu cred că e o colecție reprezentativă. Valoroasă… mi-e greu să spun. Dar sunt unele obiecte valoroase. Cu greu găsești măști din Africa sau din Asia mai vechi de 80-100 de ani. Foarte greu. Sunt extrem de rare pentru că nu s-au păstrat în timp. Sunt doar în câteva muzee și colecții particulare.

În Peru

– Ce muzică ascultați?
Muzică clasică. Noi ascultăm multă muzică clasică acasă și în mașină. Mergem des la concerte. Aș putea spune că aproape toate genurile de muzică clasică – preclasica îmi place cel mai mult dar merg foarte ușor până la mijlocul secolului XX. Nu și muzica modernă, mai ales cea dodecafonică. Nu… dacă n-are armonie… Dar sunt și formații care îmi plac. Pentru mine. Beatles a rămas muzică de căpătâi. Au niște construcții muzicale cu totul și cu totul aparte. Queen, Genesis, Santana… I-am văzut pe Santana și la Chicago, i-am văzut și la București.

– Dacă ați avea o mașină a timpului și ați avea o singură călătorie, ați schimba poate momentul în care v-a fost luat pașaportul? Sau poate să fi fost în Statele Unite în perioada în care lucrați la dicționar… V-ar trebui o astfel de „mașinuță” eficientă în vreo decizie?
Nu. Nu aș fi rămas în Statele Unite. Și în niciun caz în perioada aceasta. Nu. Și în niciun caz acum, după ce am văzut atâtea țări, când există atâta ușurință în a călători – sigur, cu excepția pandemiei. Mă pot duce în orice țară vreau. Întrebarea e „unde” m-aș duce? Unde m-aș duce oricând?!

– Unde v-ați duce oricând în trecutul Dvs.?
În trecut… nu. Nu pot să spun că m-aș duce undeva. Eu sunt obișnuit să mă uit în viitor. Însă unde m-aș duce absolut oricând ar fi Italia. Oricând. Dacă mă trezești la două noaptea și îmi spui „hai să mergem!” – în Italia mă duc! Am fost de 50 de ori în America. Nu mă mai atrage, s-a schimbat atât de mult peisajul cultural, social, încât nu mai e ceea ce era în anii în care mă duceam eu, anii ˈ70, sau anii ˈ90. Mă atrag țări noi, în care nu am fost. Vreau să văd niște culturi noi. M-aș mai duce, de exemplu, în China în alte locuri. În India în alte locuri în care nu am fost. Vreau să mă duc în Asia Centrală. Sunt țări în Africa pe care nu le-am văzut. Și, sigur, m-aș întoarce în țări din America Latină care mi-au plăcut foarte mult și în care am fost cu mulți ani în urmă și aș vrea să repet anumite experiențe. Aș vedea cu alți ochi

– Dar vă imaginați o următoare parte a vieții, undeva în Italia cu și mai puține probleme și mai mult soare și bucurie?
Da, sigur că da, de ce nu. La urma urmei, va veni un moment în care cronologia își va spune cuvântul. Faptul că la 72 de ani încă activez în niște Consilii de Administrație, pot să dau niște sfaturi, sunt oameni care mai au nevoie sau apreciază ce pot eu să aduc – înțelepciune practică… Eu nu cred că la vârsta asta… În orice caz nu mi-aș mai dori să fiu Președinte Executiv. E nevoie de oameni cu mai multă energie, de oameni tineri, oameni care vin cu experiențe și cunoștințe mai proaspete. Și atunci un om ca mine ce poate să ofere?! Înțelepciune practică. Atâta timp cât e nevoie de așa ceva, sunt aici. Dar va veni, la un moment dat, vremea în care se va spune „are o vârstă”. Eu sunt conștient de acest lucru și nu am absolut niciun fel de problemă cu asta și mă pregătesc și pentru altă etapă a vieții mele.

– Și atunci ar putea fi Italia o soluție?
Da, sigur că da. Ar putea fi singura soluție pentru perioade lungi din an.

În Italia