Sentimentele mele pentru China au evoluat în tinereţe de la un ataşament mistic – doar era, într-un fel, ţara lui Moş Crăciun, de unde îmi veneau guma de şters parfumată, stiloul cu ştaif, trenuleţul cu baterii şi mitraliera cu beculeţe roşii – până la spaima că planeta va fi cândva cotropită de prea numeroşii extrem orientali.
Între timp, planeta a fost deja cotropită şi grijile mele au fost preluate de alţii. Am străbătut recent, timp de o lună, Vestul mai puţin dezvoltat al Chinei, coleg de călătorie fiindu-mi un poliţist american pensionat, şi zi de zi am auzit avertismente de genul: “O să plângeţi după noi când o să ne ia China locul”.
Visând la banii lor
De când trăiesc în Asia, sunt atent la ştirile şi comentariile despre China în presa internaţională şi constat un real sentiment de respingere, de cele mai mult ori ascuns între rânduri. La fel, cunoscuţii mei, de la ministeriabili la simpli cetăţeni, urăsc cu toţii China, cu observaţia că primii visează totuşi la banii chinezilor.
Citiţi mai mult pe EVZ.ro
