Adriean Videanu este de părere, în acest moment, că impozitul minim a fost o greşeală. Pentru concluzia respectivă, a fost nevoie, probabil, de creşterea de zece ori a numărului companiilor care şi-au suspendat activitatea.
Partidul Social Democrat, coleg de guvernare şi competitor serios în întrecerea “Cine dă mai bine în faţa electoratului, până la toamnă”, a luat recesiunea pe cont propiru şi a venit cu un alt plan anticriză. Este adevărat, cu ceva mai puţine măsuri – doar 24, faţă de cele 32 ale Cabinetului. Nu este, oare, evident că nu are cum să funcţioneze? Dincolo de măsurile concrete (parte dintre ele, complet fără fundamentare economică), cine este naivul care îşi poate închipui că un Guvern condus de PDL va aplica un plan al PSD, cu patru luni înainte de alegeri? România se află deja în campanie, iar aceasta nu este o veste bună. În zona economiei reale, în industrie, productivitatea muncii este neschimbată, producţia a scăzut cu 20%, comenzile au scăzut cu un sfert, iar preţurile au crescut. În afara unei minuni, concedierile nu sunt, nici pe departe, la final.
Bugetul de stat şi celelalte bugete au în faţă companii cu profituri în scădere, o prăbuşire a consumului (nu în ultimul rând, din considerente psihologice), o creştere a şomajului (deci, o scădere a contribuţiilor) şi venituri mai mici. Presiunea pe reducerea administraţiei şi a costurilor de întreţinere a unui sistem de stat supradimensionat va creşte. Dar este puţin probabil că a doua parte a anului va aduce o rezolvare în această zonă. Este mai probabil că investiţiile vor fi amânate, iar deficitul va fi greu de ţinut în limitele stabilite. De ce este Guvernul dispus să înfrunte procedura de deficit excesiv a Comisiei Europene, dar nu a fost dispus să-şi asume capitalizarea CEC în faţa aceleiaşi Comisii – aceasta este o întrebare interesantă. Studiile arată că, în vremuri de recesiune, creşte probabilitatea de fraudă. Economia neagră a câştigat deja zece procente faţă de anul trecut, iar bugetul va trebui să contabilizeze la pierderi şi incapacitatea de a gestiona creşterea fenomenului. Toate cele de mai sus sunt oarecum abstracte.
Dar ce-ar fi dacă ne-am gândi că fiecare dintre noi va pierde anul acesta cam 1.000 de euro, prin scăderea Produsului Intern Brut, şi că, din punctul de vedere al veniturilor din salarii, pe medie, fiecare angajat câştigă, în mod real, cam cu 14 euro mai puţin decât anul trecut? Dar dacă am spune că de două ori mai mulţi români nu-şi mai pot plăti datoriile la bănci sau că, din aprilie anul trecut, cinci români dintr-o sută şi-au pierdut locurile de muncă?
Faptul că ne aflăm într-un an electoral nu ajută cu nimic. Cum fiecare dintre partidele aflate la guvernare va avea un candidat la postul de preşedinte, este de aşteptat ca opiniile contrare să devină mai tranşante, iar neînţelegerile de la Palatul Victoria să se transforme într-o piedică în calea oricărei măsuri radicale.
Mulţi vor argumenta că pesimismul nu este o cale de urmat. Dar aşteptările pozitive lipsite de acţiune ne-au adus aici, în faţa unui trimestru al III-lea care acumulează o “moştenire” grea din sfârşitul anului trecut şi din primele luni din 2009. Normal că nu este vina nimănui, conjunctura a fost dură şi oamenii au fost ocupaţi să-şi apere poziţiile şi să dea bine în faţa publicului. Nu este o noutate faptul că puţină responsabilitate ar fi un pas decisiv.