Scenograful Dragoș Buhagiar, Președintele UNITER, a oferit money.ro primul interviu amplu de la numirea sa în această poziție-cheie a lumii culturale. Dincolo de informațiile pe care le-a oferit în exclusivitate despre spectacolele pentru care a semnat scenografia, Dragoș Buhagiar a făcut mărturisiri emoționante și despre parcursul său personal.
Cum e decorul de acasă? Dacă îl luăm de mână pe puștiul Dragoș, ce vede în jurul său?
Decorul de acasă… Erau, de fapt, două decoruri, la poli opuși. Erau mediile din care veneau părinții mei. Un mediu era ortodox și foarte liber. La bunicii din partea mamei lucrurile erau ca în cartierul Șanț al lui Panait Istrati. Chiar se și confundă zona în care am locuit în Chercea, cu vestitul cartier Șanț. Era o poieniță foarte mare cu lăcrămioare, erau la toate ușile perdele de tifon care filtrau foarte frumos lumina, erau muște. Lumina filtrată era ca un cloisonné și mâncam afară prin vie. Era extrem de poetic, la bunica. Erau animale printre picioarele noastre. Acolo făceam o mulțime de lucruri, acolo mi-am dezvoltat foarte mult manualitatea. Azi, de exemplu, hotăram că facem zmeie. Și făceam zmeie. Și am făcut zmeie până am învățat să fac bine zmeie și am vândut zmeie.
– Ceea ce astăzi se cheamă „crafting”.
Crafting, da. Și făceam zmeie cu clei de oase. Mă învățase bunicul cum să prepar clei de oase, luam speteze de zmeu din gardul de la găini și găseam soluții.
– Și ce îți cumpărai din banii de pe zmeie?
Bomboane de mentă.
– Dar de ce zmeie și nu mașinuțe? Aveai o treabă cu Cerul?
Nu știu, m-au atras. De fapt, înălțatul zmeielor era un sport al străzii. Era tradiție pe strada aia. Și, la un moment dat, am perfecționat foarte bine activitatea asta.
– Cât timp ai vândut zmeie, în copilărie?
Câțiva ani. Dar când am început să vând… deja cumpăram coli de la librăria din cartier. Cumpăram coli albastre sau albe. Dar mai ales albastre! Erau de un albastru foarte ciudat, patinat, coli cu care ne înveleam coperțile de la caietele de școală. Primele zmeie le făcusem din niște tipizate de la CFR. Bunicul meu lucrase la CFR la trasport… la bagaje, cum ar veni. Și probabil că hârtiile din care făceam eu zmeie erau niște registre de înregistrat colete, mărișoare. Dar, în copilărie, faptul că mă hotăram să fac ceva și mă uitam prin curte să găsesc soluții…, adică zis și făcut… Fără listă de cumpărături sau magazine de unde să iau sfoară, clei, coală, foarfecă. Nu… Pur și simplu hotărârea era adhoc și o puneam în practică. Acum, pentru un spectacol la Luxemburg (n.r. „Scaunele”), regizorul Gabor Tompa mi-a cerut să mă gândesc în alt fel pentru al treilea personaj – Oratorul. Mi-a spus că nu ar mai folosi un actor, că i-ar plăcea să fie o entitate din viitor, un robot. Eram la limita de sus a bugetului și cu sprijinul celor care au construit decorul, l-am facut. Le-am spus „am nevoie de o jumătate de oră, să mă plimb în atelierele voastre. Eu strâng niște lucruri și voi îmi spuneți dacă le pot folosi. Dar nu mă opriți. Întâi lăsați-mă să le strâng”.
