În 2013, când am văzut spectacolul „Yentl” la Teatrul Evreiesc de Stat, nu-i cunoșteam decât numele de pe afiș. M-am bucurat atunci când la Gala Premiilor UNITER i-am deslușit și chipul. Ani mai târziu l-am cunoscut alături de familia sa frumoasă, cu fiicele sale mici, pe care le ținea în brațe. Timpul a trecut și acum copilele abia dacă îi mai încap în îmbrățișare, iar regizorul Erwin Șimșensohn este Directorul General al Teatrului de Stat Constanța, instituție care, în mandatul său, a devenit un adevărat magnet cultural. Am vorbit pe îndelete în acest interviu despre începuturile sale artistice, despre căutări, regăsiri și deveniri, despre perioada în care a fost Secretar de Stat în Ministerul Culturii și despre valorile care l-au clădit în tot acest timp pe Erwin Șimșensohn, unul dintre cei mai implicați manageri culturali din România.
– De-a lungul timpului ai oferit foarte multe interviuri despre parcursul tău profesional, însă publicul nu știe foarte multe detalii din viața ta de dincolo de scenă. Te-ai născut la Piatra Neamț… Cum era familia din care provii?
Vin dintr-o familie cu profesii tehnice, dar cu apetit foarte mare către artă și cultură. Părinții mei, ambii, au fost ingineri. Tata – absolvent de Politehnica București, inginer electrotehnist. Mama – inginer electroenergetician, absolventă de Politehnica Iași. Amândoi au lucrat în Industrie. Tata a lucrat la Combinatul de Îngrășăminte Chimice de la Săvinești, de lângă Piatra Neamț. După repartiție, mama a lucrat câțiva ani la fabrica de cherestea din Roznov, Județul Neamț, iar după puțin timp a trecut în Învățământ și s-a mutat la Liceul Forestier din Piatra Neamț. Și-a luat toate gradele didactice și a devenit directorul liceului care și-a schimbat denumirea între timp și a devenit Colegiul Tehnic – Piatra Neamț. Ea preda tot felul de materii de ordin tehnic… tot felul de materii ale căror nume nu am reușit niciodată să le rețin. Automatizări… motoare… De la materiile pe care le preda, mi-au rămas în cap cuvinte.
– Mai ai frați?
Da, mai am încă un frate, mai mic decât mine. Nu e în lumea teatrului, dar are același apetit pentru artă al părinților mei! Părinții mei erau pasionați de lecturi, de muzică, de teatru. În perioada facultății, tata fusese un pasionat spectator de teatru. Îmi povestește și acum exact cine a jucat la Bulandra în 1976 într-un anumit spectacol… și cum la Național a văzut de șapte ori un anumit spectacol… și îmi spune și distribuția. Tata e o mică enciclopedie teatrală, e foarte pasionat de teatru.
„Primul meu rol, în clasa a VIII-a, a fost în regia Gianinei Cărbunariu care era în clasa a XI-a. Am fost colegi de liceu!”
– Vorbești la trecut…
Pe mama am pierdut-o acum o lună. Tata trăiește și este la fel de pasionat de artă și de cultură. Și fratele meu, Albert și-a păstrat pasiunea. Am făcut teatru împreună, în liceu. Jucam în aceeași trupă de liceeni. În Colegiul Național „Petru Rareș” din Piatra Neamț a fost o mică pepinieră… Primul meu rol, în clasa a VIII-a, a fost în regia Gianinei Cărbunariu care era în clasa a XI-a, am fost colegi de liceu.
– Dar chiar mai înainte de momentul acesta… Te jucai „de-a regizorul”?
„De-a regizorul”, nu, am început să mă joc „de-a actorul”. Și m-am jucat destul de mult. De fapt, cred că m-am jucat și „de-a regizorul”, în clasă, când eram mai mic. Țin minte că lucram cu colegii – făceam schițe de Caragiale, făceam „Un pedagog de școală nouă”, făceam mici spectacole cu colegii mei, încă din clasa a V-a. Atunci a fost un prim moment de „regie”. După care, în clasele a VII-a și a VIII-a am început să joc în două trupe. Eram în trupa de la Casa de Cultură din Piatra Neamț, condusă de Gheorghe Hibovski și ulterior în trupa liceului, condusă de Gianina Cărbunariu. Aceasta din urmă era o trupă în care se făceau spectacole în română și în franceză. Apăruse moda festivalurilor de liceeni în limba engleză. Așa că eu am înființat o trupă, TeenAct, în Colegiul Național „Petru Rareș”. Trupa aceasta devenit foarte repede destul de cunoscută la nivel național și a și dat nume în peisajul teatral de mai târziu: Alex Pavel, Alina Grigore, Bobi Pricop, Ștefan Ruxanda, Bogdan Matei, Cristina Giurgea, Alina Petrică și mulți alții
– Dar ce era acolo, în pământul acela de la Piatra Neamț, în aer, de a dat atât de mulți oameni talentați în generația din care faci parte?
Aerul de munte de la Piatra Neamț e un aer foarte bun… (N.R.: Râde!) Dincolo de aerul acela, era un tip de creativitate… Era un pământ fertil pentru că Teatrul Tineretului din Piatra Neamț fusese, încă din anii ’70 o pepinieră de mari actori. Era locul cel mai cool și fresh din acei ani, în care toată lumea bună care termina IATC-ul își dorea să ajungă. Era punctul de pe harta teatrală unde debutau cei mai buni actori. Iar mai apoi.. Festivalul Internațional de Teatru din oraș era probabil cel mai tare eveniment teatral din întreaga țară. Era ușor să te îndrăgostești de teatru, să iei repede „microbul” ăsta..
– Când ai decis că nu o să ai o carieră… sigură, așa cum poate voiau părinții tăi – ceva tehnic, iar toată pasiunea ta artistică asta să rămână: pasiune…
Destul de târziu am decis, dar nu a fost niciun moment în care părinții mei și-ar fi dorit un alt fel de carieră. Nu am avut niciun fel de presiune din partea familiei, niciodată. Adică am avut libertate totală în alegerea profesiei, mai ales că părinții mei erau chiar pasionați de domeniu.
– Tu ai fost singurul din familie care a mers până la capăt în dragostea aceasta pentru scenă!
Da. A fost acel moment în clasa a XII-a… Un moment chiar foarte târziu… Eram pasionat și de Chimie și Anatomie, ceea ce mă atrăgea mult spre Medicină… Pe de altă parte, îmi plăcea și Economia… Academia de Studii Economice era o opțiune. Dar în clasa a XII-a am făcut un spectacol cu trupa pe care o înființasem, am fost cu el la Timișoara la prima ediție a T4T, un festival foarte important de teatru pentru adolescenți în limba engleză, festival care încă există. Acolo am luat foarte multe premii. Dar dincolo de premiile obșinute cu spectacolul acela, țin minte un articol care apăruse în presa timișoreană despre „spectacolul liceenilor din Piatra Neamț, un spectacol care se ridică mult peste nivelul spectacolelor profesioniste văzute în ultima vreme…” Țin minte și acum aceste cuvinte care mi-au dat încredere. La 18 ani, elev de liceu… am prins încredere. Și mi-am spus „asta trebuie să fac”.
– Și așa ai ales facultatea.
Am făcut pregătire o lună-două. Că nu știam deloc în ce constă Admiterea… Țin minte că am ajuns să mă întâlnesc cu Valeriu Moisescu, prin Harry Eliad care era Directorul Teatrului Evreiesc. Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, că nu mai sunt… Apoi am avut întâlniri cu Liudmila Szekely Anton – câteva ore de meditații în care să înțeleg, de fapt, în ce constă totul… Am dat Admiterea, am intrat… Am fost binecuvântat de faptul că am reușit să prind ultima generație a Cătălinei Buzoianu. Am fost la clasa profesor Cătălina Buzoianu, asistent – Felix Alexa. Am fost ultima generație care a făcut cinci ani la Regie și ultima generație a Cătălinei Buzoianu și eram cel mai tânăr din clasă. Mai mult de test – nu mă așteptam să și intru – când am terminat anul I am dat admitere la Regie de film, la Universitatea Media. Era cea a PRO TV-ului. Știam că este foarte scumpă taxa – era peste o mie de dolari pe an… Nu ne permiteam… Eu nu am spus nimănui că mă duc să dau admiterea, a fost o ambiție personală. Aș fi fost coleg cu Radu Jude, am și fost cu Jude, cu Silișteanu, cu Sitaru… A fost amuzant că la începutul anului universitar m-au sunat de la Universitatea Media să mă întrebe de ce nu depun actele. Și le-am spus că nu este cazul, că am vrut doar să văd dacă sunt admis și că nu o să mă înscriu pentru că taxa este prea scumpă. Și mi-au spus că primii cinci admiși au bursă, iar eu eram al patrulea. „Atunci, vin!” Și m-am dus! Supriza neplăcută de care nu știam când am dat admitere a fost că toate cursurile se țineau la Buftea. Toate! Și cele teoretice, și cele practice. Trebuia să pleci dimineața cu un autocar de la sediul din București și te întorceai seara târziu. Am făcut un semestru astfel, dar semestrul acela a fost un timp în care am ignorat foarte mult regia de teatru.
– Simțeai că te îndepărtează de regia de teatru? De scopul tău?
Da, simțeam că mă îndepărtează de regia de teatru. Nu de „scop” pentru că nu aveam un scop anume. Era o perioadă de căutări. În semestrul acela cred că am avut cel mai slab examen al meu la UNATC, din toată facultatea. Țin minte o piesă care îmi plăcea foarte mult – făcusem Slawomir Mroźek, „Casa de pe graniță” și a fost un examen extrem de nereușit, care m-a frustrat foarte tare. Și din semestrul următor mi-am spus că nu mai fac naveta la Buftea. Îmi propusesem să merg la examene, dar îndepărtându-mă mi-au scăzut notele, am pierdut poziția în clasament și, deci, și bursa. Și atunci am renunțat la Universitatea Media. Adică am făcut doar un an de Regie film, dar a fost o experiență foarte bună. Când am terminat anul al treilea la UNATC, am dat admitere și la ASE, pentru că am simțit că mai vreau să fac și altceva. Și așa am făcut și ASE-ul, Relații Economice Internaționale. Ultimii doi ani de la Regie s-au suprapus cu primii doi de la ASE. În 2003 am terminat Regia, în 2005 am terminat și REI. Asta a fost!
„Cred că aș fi fost un medic foarte bun. Am o doză foarte mare de empatie”
– Întâlnirile din facultate, din UNATC, cu profesorii… cu profesia, au fost așa cum ți-ai imaginat?
Nu e niciodată așa cum îți imaginezi. În primul rând, nu cred că am avut așteptări. La Regie erau foarte mulți colegi care veneau după ani de experiențe, unii erau la a doua facultate, alții după câțiva ani de teatru… Eu m-am dus la Regie la 18 ani. Și în clasa a XII-a, până în luna mai credeam că o să fac altceva. Nu m-am gândit mult înainte de Regie, am decis târziu.
– Dar ai fi fost un medic bun?
Sunt convins că da. Cred că aș fi fost un medic foarte bun. Am o doză foarte mare de empatie. Și am de cele mai multe ori o grijă obsesivă pentru binele celor de lângă mine.
– Ai grijă și de personajele tale, ca regizor?
În totalitate! Le iubesc foarte mult, inclusiv pe cele negative. Deci în facultate, apropo de întâlniri, nu știam la ce să mă aștept. Întâlnirile au fost surprinzătoare și foarte importante, din toate punctele de vedere. Unele dintre ele mi-au rămas foarte bine întipărite. Dincolo de minunatele întâlniri cu Cătălina Buzoianu, îmi aduc aminte cu foarte mare bucurie de întâlnirile cu Adina Nanu, de cursul său de istorie a stilurilor în decor și costum – un curs absolut senzațional, care m-a marcat. Cursurile de Scenografie cu Mihai Mădescu, cursul de Dramaturgie cu Dumitru Solomon… M-au marcat momentele când asistam la orele de Actorie ale clasei lui Dem Rădulescu – primii doi ani am apucat, apoi s-a dus, Dumnezeu să-l ierte! Clasa a fost preluată de George Ivașcu, am asistat la cursurile de actorie cu foarte mare bucurie, în continuare.
„Asta mi-a plăcut cel mai mult la regia de teatru: lucrul cu oamenii!”
– Ce ai aflat despre tine, în anii aceia?
Am conștientizat poate mai bine faptul că am anumite abilități de socializare, că interacționez foarte bine cu oamenii și că aceste interacțiuni îmi creează un tip de bucurie. De fapt, asta mi-a plăcut cel mai mult la regia de teatru: lucrul cu oamenii! Lucrul direct, capacitatea de a psihologiza extrem de uman fiecare acțiune, fiecare gest, fiecare situație, de a analiza și hipernaliza parcursul fiecăruia dintre noi, dintr-o perspectivă foarte personală. Am avut prietenii extrem de puternice legate în perioada facultății. De fapt, nu cred că neapărat am aflat ceva nou despre mine, ci a fost ceva ce am reconștientizat, pentru că tipul acesta de relații le aveam și cu colegii din liceu.
– Opțiunea pentru ASE a venit și din grija acelor ani? Poate că arta nu se arăta ca un domeniu de bunăstare în România… Care nu avea aceleași perspective pe care le are astăzi…
Cine spune că astăzi perspectivele sunt mai bune?! Nu, sincer! Mie mi se pare mai rău acum, decât atunci. Eu cred că atunci erau mai multe perspective decât acum.
– Cele financiare par a fi mai multe astăzi…
Nu cred. Sincer, nu cred. Mie mi se pare mult mai greu de răzbătut acum. Să nu uităm că vorbim despre o perioadă – atunci – în care erau 5-6 absolvenți la Regie, nu 20. Terminau 15 la Actorie, nu 60-70.
– Dar acum platformele de streaming „înghit” orice producție, oricine poate plăti chiria unei săli de spectacol poate face acolo o reprezentație… E greu pentru public să-și dea seama când și unde se joacă un spectacol care merită… Toată lumea poate face artă acum…
Că poți face artă e una, dar să și trăiești din asta…
– De ce te-ai dus la ASE?
A fost o combinație de motive. Unul, într-adevăr pentru că voiam să am mereu și o alternativă, în cazul în care nu ar funcționa povestea cu teatrul. Apoi, aveam în continuare o doză de pragmatism. Făcusem opt ani de matematică-fizică intensiv… Eu, când am terminat clasa a IV-a am dat admitere ca să intru la cea mai bună clasă de matematică din județ. Orele intensive de matematică, participarea la olimpiade… au rămas în mintea mea. Am o gândire structurată, analitică…
– După facultate, ai dispărut 10 ani din zona culturală… „Unde” ai fost?
E o întrebare foarte bună! (N.R.: Râde!) Nici eu nu reușesc să-mi aduc aminte unde am fost și ce am făcut exact în toți acei ani…
– Ai plecat către Publicitate…
O scurtă perioadă am fost în Publicitate. În acea scurtă perioadă am tatonat diverse aspecte, de la PR, Client Service, Creație…
– Dar de ce nu teatru? De ce te-ai îndepărtat?
Sincer-sincer, eu îmi aduc aminte! În anii aceia – și nu voi da nume, acum, au fost la rând spectacole făcute de diverși colegi de generație, nu neapărat din același an, mă refer ca vârstă.. spectacole care mie nu îmi plăceau absolut deloc. Dar absolut deloc! Erau considerate niște mari reușite, mari valori, erau premiate, selectate în festivaluri. Și efectiv a fost un moment în care eu mi-am dat seama că nu mă potrivesc. Mi-am spus că eu sunt cel cu probleme, adică nu m-am gândit că o fi greșit ce fac ceilalți. M-am gândit că eu sunt mai bătrân decât scrie în buletin. Era un tip de noutate estetică pe care eu nu o gustam, dar care era foarte apreciată în acea perioadă. Și mi-am spus „ok, dacă asta este ceea ce se caută de la generația mea și se așteaptă, eu nu pot să fac asta și nici nu vreau”. Nu era genul de teatru pe care eu să îl gust, nici ca spectator, nici în calitate de creator.
– Te-ai gândit că despărțirea avea să fie definitivă?
Nu. Publicitatea a fost ceva de conjunctură – aveam nevoie de un job. Nu a fost ceva căutat. La momentul acela am spus că nu îmi mai bat capul, că nu mai caut să montez, să mă agit să îmi fac intrarea. Apoi s-au tot deschis alte uși, s-au întâmplat alte lucruri. La un moment dat, am lucrat o scurtă perioadă în PRO TV, am făcut regie la câteva episoade dintr-un serial. Apoi am fost o perioadă la Sibiu și am făcut pentru puțin timp un fel de asistență pentru Silviu Purcărete la „Faust”. De fapt, întâi am fost la Sibiu… La un moment dat, proiectul cu „Faust” de la Sibiu s-a întrerupt. Eu am lucrat acolo în perioada când distribuția era cu Ștefan Iordache – Faust și Coca Bloos – Mefisto. Prima fusese parcă o variantă cu Dinică, apoi a venit Ștefan Iordache, apoi la un moment dat ceva nu a funcționat, s-au oprit repetițiile urmând să se reia după câteva luni. Când s-au reluat repetițiile, deja primisem invitația de a lucra în PRO TV. Și banii de la PRO erau foarte buni pentru perioada aceea în care nu aveam altă sursă de venit. Am zis că nu mă mai întorc la Sibiu. Și regret această decizie pentru că mi se pare că ceea ce a făcut Silviu Purcărete cu acest „Faust” este ceva absolut fabulos. Mi se pare că va rămâne în istoria Teatrului românesc, ca unul dintre punctele de referință. Și mi se pare că am ratat șansa de a face parte dintr-o echipă care a creat ceva cu totul ieșit din comun, dincolo de ce aș fi putut învăța, de ce aș fi putut trăi ca experiență. Mi se pare că am ratat ceva! Asta este… Întotdeauna în viață – le spun și fetelor – trebuie să iei decizii. Bune sau rele – afli mai târziu. Nu știi niciodată dacă ai luat decizia bună, uneori trebuie să decizi, pur și simplu.
„O perioadă destul de importantă în viață mi-am dedicat-o Comunității Evreiești”
– Decizia de a te întoarce la Teatru și la „scândură” – cum se spune, cum a venit? Am avut o șansă, pur și simplu. Eu, o perioadă destul de importantă în viață mi-am dedicat-o Comunității Evreiești. Am fost implicat ca project manager pe zona de dezvoltare a JCC, care era în faza de planificare – Jewish Community Center, Centrul Comunitar Evreiesc. Ulterior am devenit membru în boardul de conducere al Federației Comunităților Evreiești din România și în 2009 am fost ales Președinte al Comunității Evreilor din București. Acesta a fost un full-time job, de fapt, timp de patru ani. Deci din acei zece la care faci referire, în patru știu exact ce am făcut. A fost perioada 2009-2013.
– Simțeai că te îndepărtezi și mai mult de regie?
A, categoric! Eram deja complet depărtat. Adică în 2007-2008 deja nu mai eram în niciun fel legat de lumea teatrului. În 2012, în contextul în care eram Președinte al Comunității Evreilor din București am avut șansa întâlnirii cu doamna Maia Morgenstern. Bine, o știam de când eram copil și ea era actriță la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, la debutul ei. Dar apoi, când ne-am reîntâlnit din punct de vedere profesional, ea fiind manager la Teatrul Evreiesc de Stat m-a provocat, m-a întrebat dacă aș vrea să montez și să revin. A fost amuzant pentru că unul dintre primele lucruri pe care i le-am spus a fost că am avut o perioadă foarte lungă de pauză și că mă tem să încep cu ceva foarte mare și aș prefera un text scurt, cu puține personaje. Ea mi-a spus „da, da, da, sigur, sigur”. Era o vacanță de iarnă și mi-a spus „îți las textul la poartă, să te uiți peste el” Era într-un plic, l-am luat cu mine fără să-l desfac și am plecat la socrii mei, la Bârlad. Când am ajuns acolo am desfăcut plicul și era „Yentl” și pe prima pagină se vedeau cele 27 de personaje. Am avut senzația că e ca o glumă! Era un text de peste o sută de pagini, cu 27 de personaje.
– Și ai și fost premiat de UNITER…
Nu premiat, nominalizat. L-am făcut după 10 ani de la terminarea facultății și m-am încadrat în criteriul nominalizării la Premiul pentru Debut, deși nu mai eram la prima tinerețe. Trebuia să fie „primul spectacol făcut după Licență”. Nu era primul spectacol făcut într-un teatru profesionist, mai făcusem unul în anul patru la Piatra Neamț, la Teatrul Tineretului. Dar acela fusese înainte de Licență. Am făcut „Francesca a fost răpită” de Dario Fo în 2002. În 2003, la licență am făcut „Născut vinovat” de Ari Roth, care s-a jucat la Green Hours. Și acela a fost un spectacol cu destul de mult succes – a mers în festivaluri, a luat premii, chiar a fost un spectacol foarte apreciat. În 2013, fix la zece ani distanță, am făcut „Yentl”. Atunci am fost nominalizat la Premiul pentru Debut. Eu nu am luat premiu, în schimb Alexandra Fasolă, care juca rolul principal, a luat Premiul pentru Cea mai bună Actriță în Rol Principal.
– Apartenența ta la Comunitatea Evreiască pe care o ajuți și astăzi prin prisma vizibilității tale, te-a ajutat? Simți că ți-a netezit drumul, că te-a plasat în context favorabile?
Nu cred că m-a plasat în context favorabile și nici nu mi-a creat niște scurtături. În schimb, apartenența la această comunitate și implicarea în viața comunității mi-au creat posibilitatea de a înțelege mai bine cât de importante sunt valorile unor tradiții și obiceiuri, cât de mult înseamnă grija pentru cei de lângă tine, valori primordiale precum Tikun Olam -Making a better world. În același timp, prin prisma funcției pe care am avut-o am avut și șansa de a participa la tot felul de evenimente, cursuri de public speaking, fundraising, networking, organizational management, PR and Advocacy… Toate aceste cursuri și evenimente internaționale la care am participat mi-au dezvoltat anumite skill-uri care astăzi îmi sunt extrem de utile. Pe lângă toate astea, am avut șansa să cunosc îndeaproape oameni extraordinari, să fiu în dese rânduri în preajma unor personalități din lumea culturală, somități care aparțin aceleiași comunități, precum Andrei Oișteanu, Magdalena Boiangiu, Zigu Ornea, Radu F. Alexandru, Radu Cosașu, Alexander Hausvater și mulți alții.. nu îmi aduc aminte în clipa asta toate numele…
„Eu nu plec de la personaje. Nu personajele sunt cheia, ci povestea lor”
– Pentru că nu ești „doar” regizor și pentru că ai această deschidere în atât de multe domenii, spui altfel povestea personajelor… Spectacolele tale au această calitate, pe care publicul o regăsește, de fiecare dată. Cum îți creionezi personajele? Cât de mult te bântuie o piesă până când ea devine spectacol? Ai nopți nedormite? Analizezi mult sau decizi imediat?
De obicei decid foarte repede dacă îmi place sau nu îmi place o piesă. Dar eu nu plec de la personaje. Nu personajele sunt cheia, ci povestea lor. Pe mine cel mai mult mă atrage povestea. Dacă povestea este importantă, transformatoare, relevantă pentru mine, ca om, atunci mă atașsez de personaje. Degeaba sunt niște personaje bine scrise, dacă povestea este absolut banală și nu mă schimbă cu nimic.
– Unde cauți acum piesele?
Citesc, sunt atent la ce se montează în străinătate, încerc să mai recitesc din piesele clasice pe care le-am citit în facultate și le-am uitat. Și citesc cât de mult se poate din ce se montează din dramaturgia contemporană, fie românească, fie străină. Mă uit la ce se montează în Anglia, în Germania… Fratele meu este pasionat de teatru și locuiește în Londra. El urmărește tot ce se montează și îmi trimite mereu texte…
– M-a uimit o declarație de-a ta, de când erai Secretar de Stat în Ministerul Culturii. Ai spus „am venit în această funcție știind că nu pot face minuni”. Acest lucru se întâmplă cam de fiecare dată cu demnitarii care au la dispoziție prea puțin timp pentru a produce schimbări puternice. Care a fost principalul tău obiectiv pe care l-ai avut când ai deținut acea funcție?
Este o întrebare foarte complicată pentru că atunci când am ajuns Secretar de Stat a fost efectiv o conjunctură în care… știam că nu pot să fac minuni. Spun asta pentru că țin minte și acum discuția pe care am avut-o cu Corina Șuteu, Ministrul Culturii la acea vreme. M-a invitat și mi-a propus să mă alătur echipei de la Ministerul Culturii și mi-a spus „trebuie să fii conștient că alegerile sunt peste două luni și foarte probabil se va schimba Guvernul și noi nu vom mai fi aici. Deci este o invitație de a te alătura, dar pentru două luni. Am nevoie de un secretar de stat care să aibă în coordonare instituțiile de spectacole și concerte, care să înțeleagă cum funcționează…”. Noi în acele două luni mare lucru nu puteam face…
– Dar de ce ai acceptat?
Pentru că mi s-a cerut ajutorul și pentru că mi s-a părut extrem de onorant să pot să ajut din asemenea poziție. Știam că în acele două-trei luni nu vom putea schimba legislația existentă și nici nu o să putem iniția legislație nouă.
– Nu ți-ai asumat o culoare politică.
Nu. Niciun moment.
– Ți-a plăcut zona aceasa semipolitică?
O să îți spun de ce nu – în acel moment: pentru că nu aveam putere reală. Dacă aș fi fost numit într-un guvern politic, atunci ar fi fost altceva. Aș fi putut chiar să am inițiative legislative. Dar a fost frustrant faptul că mi-am dat seama că un guvern tehnocrat avea șanse foarte mici să performeze. A fost o soluție temporară pentru România, dar fără un sprijin în Parlament era disfuncțional complet. Adică nu existau șanse reale de a modifica în mod pragmatic lucruri în bine. Dar aceasta a fost o perioadă scurtă. Îmi aduc aminte că am apucat să fac parcă mai multe lucruri în timpul guvernării care a urmat, deși nu eram practic membru al acelui executiv.
– Un mare compliment. Dar dacă ți s-ar mai propune acum funcția de Secretar de Stat sau de Ministru al Culturii, ai accepta? Nu acum-acum, acum-vreodată…
Poate, doar dacă aș avea convingerea că pot face cu adevărat ceva. Dacă aș fi convins că aș avea susținerea politică astfel încât să pot contribui în mod real la îmbunătățirea mediului cultural… poate că da. Dar să am demnități de dragul demnităților și al CV-ului și să stau pe un post exclusiv decorativ… nu.
– Ești unul dintre cei mai apreciați oameni din Constanța, acum. Ai reușit să faci Teatrul de Stat Constanța foarte vizibil…
Era un teatru care, din păcate, nu avea vizibilitate și poate de aceea nu a fost foarte greu să fac să se audă, să se afle de noi. Am făcut ceea ce cred că trebuia făcut am regândit structura trupei, am adus actori tineri de elită, am chemat regizori buni, am ales texte foarte diferite, am căutat să atragem public nou, am făcut tot posibilul să fim prezenți în festivalurile importante, am organizat evenimente cât mai atractive. Am și avut alături de mine colegi inimoși, singur nu aș fi putut face nimic.
– Cum a venit propunerea pentru Constanța?
Pur și simplu am primit un telefon, la un moment dat. Era Președintele Consiliului Județean de la acea vreme. Am fost acolo la o întâlnire și mi s-a propus să vin interimar. Am fost puțin speriat pentru că nu știam cât de … „politică” e invitația. Constanța fusese atât de marcată de probleme politice în trecut!… Țin minte că de prima dată am spus că nu voi face politică și că vin cu condiția de a nu mi se cere să mă înscriu în niciun partid. Mi-au spus că nu există nicio cerință de genul ăsta. Următoarea mea condiție a fost să am sprijin real, adică să găsim variante pentru suplimentare de posturi. Aveam nevoie să aduc actori tineri, pentru că cei mai tineri actori de la teatru aveau aproape 40 de ani. Și am mai cerut niște fonduri suplimentare, să pot să schimb câte ceva, să pot îmbunătăți câteva lucruri, să facem ceva producții mai serioase, să cumpărăm echipamente pentru sunet și lumini… Când am primit garanțiile că lucrurile acestea se vor întâmpla, am acceptat.
– Constanța e aproape de București, dar… simți drumul. Cum te împarți între cele două orașe?
Au trecut patru ani. A fost un mandat foarte straniu. Doi ani și ceva au fost marcați de pandemie – sălile au fost închise, a trebuit să găsim soluții pentru online. Au fost perioadele de vară destul de lungi în care noi am avut activitate, dar familia mea a putut să vină la Constanța. Nu a fost foarte greu…
– Cum te-a primit Teatrul? Știi că se spune că atunci când vine un manager nou deja se pornesc tot soiul de alte discuții ca să îl dea jos…
Discuțiile existau, dar nu erau legate de mine. Acolo a fost o problemă – când am venit, unul dintre cele mai grele lucruri era să temperez niște conflicte preexistente. Am încercat să gestionez aceste lucruri și cred că am făcut asta destul de bine. Într-un teatru, oamenii au nevoie să fie puși în valoare, să aibă întâlniri importante, noi și să fie puși în contexte creative. Când am început să fac asta și oamenii au început să joace, să cunoască regizori noi, să meargă în festivaluri, lucrurile au început să se tempereze și să funcționeze. Și atunci mi-am dat seama că acolo nu era vorba de „găști” sau de „grupuri”, ci de câteva cazuri foarte izolate de persoane conflictuale, oameni care sunt întotdeauna nemulțumiți și care, în cele din urmă se autoizolează prin ceea ce fac și cum se comportă, în special față de colegii lor.
– Și în Stagiunea Estivală a Artelor Spectacolului din vara aceasta am văzut că ești foarte implicat. De la discuțiile cu presa, la detaliile tehnice, de la întâlnirile cu actorii, cu regizorii, la faptul că ești prezent la ușa autocarului atunci când vin companiile invitate… Vocea ta e pe semnalul dedicate spectatorilor, la începutul spectacolelor… Ești foarte mult, în fiecare departament.
Nu știu dacă este neapărat bine. Lucrul acesta poate fi văzut extrem de ușor ca un mare minus.
– S-a văzut frumos pe scena Galei UNITER.
E adevărat, s-a văzut frumos, dar dacă te uiți la teoriile de management… poate fi interpretat ca un micromanagement care de cele mai multe ori nu este benefic.
„Îndoielile te fac să devii mai bun”
– Ai îndoieli?
Legat de mine, întotdeauna! A, păi dacă nu aș avea, ar fi groaznic. Îndoielile te fac să devii mai bun și să schimbi. Dacă n-aș avea îndoieli, ar fi foarte plictisitor! Cine nu are îndoieli, se plafonează foarte repede.
– La Gala Premiilor UNITER de anul acesta, ai avut îndoieli?
Adică?
– Cum că nu ați primi premiul?
Evident. Până în ultima clipă. În primul rând, eu m-am bucurat în fiecare an de orice nominalizare. Mi se pare mult mai importantă nominalizarea decât premiul. Deși prestigiul îl are premiul, gândirea mea matematică spune că sunt trei nominalizări din câteva sute de opțiuni. Să fii în primii trei din câteva sute e mult mai greu decât să fii primul din trei. Odată ce ești printre primii trei, probabilitatea să câștigi e destul de mare. Mai greu e să fii nominalizat! Matematic vorbind, nominalizarea este mult mai greu de obținut.
– Simți că ai fost invidiat pentru acest premiu de alți manageri din zona culturală? Categoric. Dar și eu îi invidiez de fiecare dată pe cei care iau în alți ani!
– Dar tu ai un soi frumos de invidie…
Categoric. Admirativă! Îi invidiez dar mă și bucur foarte sincer pentru ei.. oricum cei mai mulți manageri de teatre îmi sunt buni prieteni… cel puțin așa îmi place mie să cred
– Mai mult decât atât, am apreciat întotdeauna discreția ta și firescul din atitudini… fără protocol pompos.
Nu, eu nu am nevoie de protocol! Mă bucur enorm să văd spectacole bune. Mai ales spectacole bune făcute de prieteni dragi! Când văd un spectacol bun, mă bucur enorm și caut să îl văd și a doua oară. Nu am niciodată niciun fel de satisfacție să văd un spectacol prost, indiferent de cine e făcut. Dar, revenind la întrebarea legată de premii, nu cred că ai cum să nu fi invidios pentru că este un tip de recunoaștere pe care oricine și-o dorește. Inclusiv cei care spun că nu și-o doresc. Eu nu cred. Nu cred asta! Și mi se pare o ipocrizie din partea celor care spun mereu „pentru noi nu contează, sunt irelevante, nu vrem premii”. Nu cred! E relevantă pentru oricine, în momentul când o are.
– Cum faci să nu decolezi de la normalitatea aceasta frumoasă și surprinzătoare?
Singurul lucru pe care îl am permanent în minte este că absolut totul e trecător – azi sunt manager, mâine nu mai sunt. Azi sunt regizor… Mă rog… Regizor rămân, asta nu mi-o ia nimeni! Sunt perfect conștient că tot ceea ce facem este trecător și că relevant este doar cee ace lăsăm în urmă. De fapt, de când am ajuns la Constanța mă obsedează ce se va întâmpla când plec, ce las în urmă. Singura mea frică este să plec și să spună oamenii „ah, ce bine că a plecat!”… Eu vreau să plec și lumea să spună „ce păcat că a plecat, că uite ce a făcut!” Nu doar acum, în general, în orice funcție aș fi… Vreau să las ceva în urmă la Constanța: o sală nouă de teatru, poate chiar o clădire nouă, de ce nu, un repertoriu fresh, o nouă mentalitate, o trupă de elită, o instituție performantă.
– Poți să fii și manager și regizor?
Că se poate… au demonstrat-o atâția manageri! Chiar sunt modele de succes în țară. S=au construit teatre ultraperformante cu manageri care au făcut regie la cel mai înalt nivel. Tompa Gábor la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj… A reușit să construiască o instituție fabuloasă, cu o trupă extraordinară și un repertoriu nemaipomenit, el făcând în continuare regie și montând în toată lumea. Mă gândesc și la Mihai Măniuțiu, la Ada Hausvater, la Bocsardi… Eu încă nu am reușit să montez foarte mult de când sunt director de teatru, poate cumva din obsesia mea de a ține foarte bine lucrurile sub control. Acesta este unul dintre lucrurile pe care mi le reproșez: încă nu am reușit să creez o infrastructură și un mecanism care să funcționeze foarte bine și în lipsa mea. Sau poate funcționează, dar mă tem eu și încă sunt obsedat de control. Am plecat acum la București – ieri am venit, pentru că mâine încep repetițiile la Nottara. Trebuie să termin spectacolul, la sfârșitul lunii. Le-am spus colegilor că luna asta voi controla mai puțin tot ce se întâmplă – dar îmi este imposibil. Nu reușesc! Mă uit nonstop pe mesajele de pe grupuri, reacționez în timp real, dar în continuare direcțiile de acțiune și.. nu pot sta deoparte
– Mai au toți ceilalți un motiv de invidie – familia atât de frumoasă pe care o ai! Când și cum ai găsit-o pe soția ta?
Ne cunoșteam de mult timp. Am cunoscut-o la niște evenimente ale comunității evreiești. Ne întâlneam în tot felul de tabere de adolescenți. Deci ne știam de mult dar am devenit un cuplu mult mai târziu, în 2010, când ea era studentă la Medicină.
– Iată sub ce formă frumoasă s-a întors Medicina în viața ta…
În 2012 a apărut prima dintre fetițele noastre și la scurtă distanță cea de-a doua.
– Cum ai știut că Eliza e aleasa?
Țin minte și acum că era un context cu mulți tineri. Cred că în Timișoara ne aflam. Mă rog, mie îmi plăcea foarte mult și, la un moment dat, i-am furat un sărut. Mai târziu ea mi-a spus „Am crezut că m-ai sărutat din greșeală”. Apoi ea a plecat în iarna aceea la Bârlad, la părinții ei. A început între noi un flirt romantic prin mesaje pe telefon. Apoi m-am hotărât să fac un gest cu adevărat romantic, și am plecat la Bârlad. I-am luat un buchet mare de flori și am rugat o prietenă de-a mea să o sune să îi spună că o așteaptă un curier. Și, când a coborât, a avut surpriza să constate că eu eram „curierul”. Am „furat-o” de acasă, am plecat la Iași…
– Foarte tineri amândoi pentru ideea serioasă de a întemeia o familie…
Eu… nu chiar.. aveam 30, ea da, avea 21.
– Cum e cu trei prințese acasă? Eliza și cele două fetițe?
Minunat! Când ne-am căsătorit și au apărut copiii, eu aveam 32 și ea 23. I-am oferit atunci un buchet de 55 de trandafiri. A fost superb! M-am dus la Piața Coșbuc să cumpăr flori și era o doamnă acolo și i-am spus „le vreau pe toate!” Mi le-a ambalat, dar nu le-am numărat. Le-a numărat Eiza și a spus „Wow, 55! Dar de ce 55?” Și am avut eu o sclipire și i-am spus „eu 32 de ani și tu 23”. A fost o coincidență foarte frumoasă despre care ea va afla în acest interviu că a fost … o coincidență. Când am cerut-o în căsătorie am vrut să fac ceva foarte romantic – să merg să o cer la facultate, în timpul cursului în amfiteatru, cu peste două sute de studenți. Am făcut toate pregătirile necesare, toată… regia. Făcusem un banner, ca la meci: „Eliza, nu uita, ai promis că-ai să spui DA!” Și când colo, Eliza a anunțat-o pe o prietenă că nu ajunge la acel curs, așa că cererea mea s-a mutat în timpul unui seminar. Dar tot a fost frumos, plângeau toate colegele, plângea profesoara…
„Familia este cel mai frumos lucru din viața mea. Avem o relație foarte puternică. Eu mor de dorul lor, ele de dorul meu”
– Ce înveți zi de zi de la copiii tăi? Ești unul dintre puținii domni asumați care postează fotografii cu familia… E frumoasă această transparență!
Ce „transparență”?! Familia este cel mai frumos lucru din viața mea. Avem o relație foarte puternică. Eu mor de dorul lor, ele de dorul meu. (N.R.: Soția și cele două fetițe) Ne auzim zilnic dacă sunt plecat, cele mici au o poezică pe care o primesc înainte de culcare – este secretul nostru. Eu le-o spun în fiecare seară înainte de culcare și când nu sunt lângă ele – o spun la telefon.
– Ce te faci când n-o să-ți mai încapă în brațe?
Găsesc eu o variantă! M-așez pe nisip… Mă vor lua ele în brațe… Poza aia tot o facem, orice ar fi!
– Părinții tăi s-au bucurat împreună de povestea succesului tău. Cum s-au raportat la tine, la succesul tău?
Nu s-au bucurat doar de succesul meu, ci și de cel al fratelui meu, Albert. Albert are o carieră de foarte mare succes! Sunt foarte mândru de el! Râdeam cu el că parcă e într-un serviciu de spionaj… Niciodată nu știu unde e. El a făcut un MBA în Franța, la INSEAD, lângă Paris. A lucrat în consultanță și apoi în comerț online în companii la cel mai înalt nivel. Singapore, Lisabona, New York, Londra… Acum, de vreo 5 ani, lucrează la Facebook. Este ceva important pe acolo… cred că funcția se cheamă Global Director for Comerce Partnerships.
– Probabil fără niciun gând de a reveni în România.
Nu… Este căsătorit în Londra dar vine des în țară. Părinții noștri ne-au susținut în totalitate, în orice am făcut. Au fost extrem de mândri și bucuroși. S-au bucurat în fiecare moment de succesele noastre. Au fost triști când am avut câte un eșec. Mama se revolta și pe comentariile nedrepte de pe Facebook. „Vrei să sun eu?”, mă întreba și îi spuneam mereu „Nu, mama, nu suna”… Era foarte protectoare.
– Dacă managerul cultural care ești astăzi, regizorul cu experiență, l-ar întâlni pe cel care ai fost în anii în care ai plecat de lângă regia de teatru, ce ți-ai spune?! Astăzi… când ai și premii, ai și spectacole…
Mi-aș spune „ai mai multă încredere în tine! Mergi mai departe, nu te lăsa influențat de lucruri la fel de trecătoare ca oricare altele. Mergi mai departe, nu te schimba!” De fapt, tocmai, nu m-am schimbat… Eu nu regret perioada aceea, pentru că am învățat foarte multe atunci. Am făcut lucruri foarte diverse…
– Toate au avut sens pentru punctul acesta din cariera ta…
Fiecare experiență ne construiește. Orice succes, orice eșec.. e o cărămidă la baza personalității. Și ce fac acum, va avea sens pentru ce voi face în următoarele etape din viața mea.
– Tu poți oricând să înțelegi fenomentul de marketing, poți oricând să manageriezi și altceva, nu doar un teatru… De aceea îmi plac aceste valențe ale tale și mi se par importante.
Dincolo de marketing, mă pasionează foarte mult tehnicile manageriale, mai ales în domeniul culturii. Dar ma fascinează și politicile culturale, gândirea strategică pe termen lung, mecanismele și sistemele de finanțare, construcția și reconstrucția sistemelor culturale, legislația în domeniu… Da, vreau să fiu mereu la curent cu tot ce ține de legislație – atât cea specifică, cât și cea generală care este totuși incidentă domeniului.
– Cum ți-ar plăcea să fie peisajul cultural când fetele tale vor avea, să spunem, 20 de ani? Sunt multe trenduri sociale care se regăsesc și în filme și în spectacolele de teatru… nuditate, droguri, violență, căutarea identității… Încotro se duc spectacolele… frumoase?
Nu cred că ele dispar, cred că revin în permanență. Există curente, trenduri… Trenduri au existat întotdeauna. Dar, în cele din urmă, lucrurile care rămân sunt cele solide, cele valoroase, cele care povesc despre poveștile puternice, importante, despre valorile universale. Trebuie să acceptăm, să înțelegem că se schimbă modalitățile de expresie… estetica… apar mereu estetici noi, forme de expresie noi… Eu nu am niciodată o problemă cu formele noi, dacă povestea și emoția sunt cele care prevalează în cele din urmă. Îi admir chiar pe cei care inovează, care riscă, dar o fac cu respectul pentru percepția spectatorului..
– Vara venim la mare, oricum. Dar de ce ar trebui să venim la mare – nu doar vara – pentru teatru?
Anul ăsta în octombrie-decembrie renovăm și Sala Studio, nu doar Sala Mare va fi în renovare. Din fericire jucăm mult în festivaluri – la Brăila, la Piatra Neamț, la Chișinău, la Iași, la București, la Buzău… Deci categoric nu o să stăm degeaba! Din ianuarie revenim în sală cu repetițiile lui Andrei Șerban care va scoate un spectacol la sfârșitul lunii februarie. Acum avem o premieră cu Elena Morar și Gabi Sandu… Va urma un an foarte bogat: cu Andrei Serban, Diana Mititelu, Iris Kovacs, Alex Mâzgăreanu, din nou, Radu Afrim și poate și alte proiecte dacă… și sper ca până vara viitoare să avem gata și Sala Mare. Astfel, în vara viitoare SEAS va fi cel mai lung festival din România și va avea două spații indoor și două outdoor. Și poate vom reuși să mergem și în alte stațiuni de pe litoral… Voi avea discuții cu primăriile, pentru a încerca să punem la punct teatrele de vară măcar atât cât să devină funcționale pentru spectacole din SEAS. O să avem a doua ediție a SEAStreet – Festivalul de Teatru de Stradă care anul acesta a fost la debut… Deja am siguranța că facem asta și anul viitor! Din fericire, am un sprijin important în autoritățile locale… am făcut și vom face lucruri foarte tari la Constanța!