Contagiunea e o realitate în zona euro. Criza datoriilor suverane a început să se vadă cu adevărat începând cu Grecia în primăvara anului trecut şi înghiţind apoi Irlanda în toamnă şi Portugalia în primăvara acesui an. Între timp, nici celelalte ţări sudice nu s-a simţit prea bine. Dobânzile Spaniei pentru împrumuturile guvernamentale au crescut constant şi cele ale Italiei au explodat în doar câteva zile.
Există diverse teorii care pun aceste evoluţii în seama speculatorilor şi a agenţiilor de rating, care au dat calificative maxime pentru pachetele de ipoteci subprime, în timp ce acum sunt nemiloase cu ţările europene. Marţi, Moody’s a tăiat ratingul Irlandei la junk, deşi recunoştea că măsurile de austeritate luate de guvern au fost corect implementate şi în datele macro sunt în ţintele acordului de finanţare cu Troika UE/FMI/BCE, spre deosebire de Grecia care nu a reuşit să îndeplinească aproape niciun criteriu din cele impuse. A motivat că nu există premise de creştere economică, plus că mai e nevoie de un nou bailout. Cu ceva zile înainte, aceeaşi agenţie de rating a retrogradat şi Portugalia la junk. Joi, Fitch a atribuit Greciei ratingul CCC, cel mai mic din lume la ora actuală.
Moneda unică europeană a pierdut teren în faţa celorlalte valute importante şi dobânzile la obligaţiuni au mai luat încă o rundă de recorduri.
Dacă acum agenţiile de rating par foarte grăbite să lovească guvernele angajate în măsuri de austeritate, situaţia ar putea fi privită şi invers. Multe dintre problemele structurale ale ţărilor puse pe tapet în media sunt vechi. În unele cazuri, mai vechi decât criza. Poate că agenţiile de rating ar fi trebuit să le retrogradeze încă de atunci.
Ani de-a rândul unele dintre aceste ţări au mers pe deficite bugetare imense, au acumulat datorii publice uriaşe, ori au înregistrat creşteri spectaculoase şi nesănătoase a sistemelor bancare. Criza din 2008, urmarea firească a anilor de politici monetare ultralaxe şi de expansiune a creditului, nu a făcut decât să arate întregii lumi magnitudinea problemelor. Intervenţia pentru salvarea sectorului financiar – nu uitaţi că cea mai mare parte a situaţiei actuale a Irlandei este urmarea bailoutului băncilor – a mai pus nişte procente la deficit şi a umflat şi mai mult datoria publică. Cu toată opoziţia Comisiei Europene şi a ţărilor PIIGS, care vorbesc despre o vendetă împotriva euro, problemele economice şi fiscale sunt reale şi sunt semnalate ca atare. Lumea nu mai are încredere în moneda euro pentru că a mai rămas doar Germania să ţină în viaţă tot sistemul.
Încă de la startul zonei euro în 1999 câteva ţări au pornit foarte îndatorate: Italia (118% din PIB) şi Belgia (117,5% din PIB). Grecia avea o datorie publică de 103,4% din PIB în momentul în care a intrat în Eurozonă în 2001, asta potrivit datelor oficiale, care au fost măsluite în mai multe rânduri.
Au urmat apoi ani de bunăstare pentru unele ţări, după cum se poate observa din graficul de mai jos.
Euro urma să asigure convergenţa pentru ţările care o utilizează, însă doar câteva au profitat de pe urma monedei, pentru că politicile monetare nu au putut să ajute la fel de bine pe toată lumea, cum nici valoarea monedei nu a fost benefică tuturor. Economia Portugaliei, spre exemplu, a încetinit considerabil în anii de la adoptarea euro în 1999. Ţara şi-a pierdut competivitatea, iar o parte din această problemă derivă din fixarea cursului de schimb. Şi Italia a înregistrat rate de creştere a PIB slabe începând cu 1999 şi este de aşteptat ca economia să evolueze prost şi în continuare.
Grecia, Irlanda şi, într-o oarecare măsură, Spania au crescut puternic, fiecare din motive diferite. În Spania a fost sectorul construcţiilor cu bula imobiliară/ipotecară aferentă, în Grecia au fost investiţiile de la bugetul de stat în proiecte de infrastructură şi creşterea puternică a consumului, iar în Irlanda au fost bula imobiliară/ipotecară şi investiţiile străine a marilor corporaţii. Toate cheltuielile/investiţiile au fost finanţate la dobânzi foarte mici, graţie asocierii monedei euro cu Germania. Asta a permis unor guverne să ruleze deficite bugetare substanţiale, după cum se poate obseva şi din tabelul de mai jos.
Acum, când s-a ajuns la bailouturi repetate şi stabilitatea finanţelor italiene este pusă în discuţie, mulţi se întreabă dacă proiectul european, în forma actuală, este viabil.
Primii care se întreabă sunt nemţii. O mare parte a populaţiei este indignată de faptul că trebuie să suporte excesele colegilor de Uniune din sud, după principiul “neamţul strânge cureaua şi grecul leneveşte”. Însă Germania ar avea imens de pierdut dacă experimentul monedei unice ar ajunge la sfârşit. Datele Eurostat arată că Germania avea un excedent comercial de 40,3 miliarde de euro în 1999 cu ţările UE. În 2007, excedentul a ajuns la 126,5 miliarde euro, înainte să scadă la 109 miliarde ăn 2008 pe fondul încetinirii economiei mondiale. Doar Olanda depăşeşte Germania în acest clasament, cu 152 miliarde de euro excedent în 2008, însă ţara are un oarecare statut de paradis fiscal.
De asemenea, în cazul în care Germania se întoarce la marcă, întreaga economie ar trece printr-o convulsie majoră. Moneda s-ar aprecia rapid şi puternic, datoria publică exprimată în euro va fi mult mai ieftin de plătit în noua monedă, şi creditorii internaţionali ar suferi pierderi uriaşe. Cei care au bani în fonduri de pensii, spre exemplu, care la rândul lor au banii investiţi în toată Europa, vor fi plătiţi în euro (dacă moneda va mai exista) ori în alte monede, substanţial mai slabe decât marca şi vor înregistra pierderi semnificative. Cei care sunt aproape de vârsta pensionării nu ar mai avea timp să îşi refacă averea. Pe de altă parte, cei care aveau datorii în euro contractate în afara ţării vor plăti mult mai puţin cu ajutorul mărcilor puternice. În acelaşi timp, ţara va înregistra o pierdere puternică a competitivităţii pe plan internaţional sub noua monedă, în timp ce ţările periferice, care trec printr-o devalorizare puternică, vor avea de câştigat din acest punct de vedere.
Scenariul poate evolua în mai multe feluri, însă destrămarea zonei euro nu poate fi una paşnică. Pe de altă parte, nici situaţia de acum nu este una sustenabilă. Datoriile uriaşe a ţărilor PIIGS probabil că nu vor fi plătite prea curând (a se citi niciodată). Grecia se îndreaptă cu siguranţă spre default, şi ar putea trage şi alte ţări după ea.
După 13 ani în care politica monetară s-a făcut la Frankfurt şi cea fiscală a fost făcută de fiecare capitală în parte s-a ajuns inevitabil la situaţia dramatică de acum.
Germania vrea să aibă politici nemţeşti în toate ţările euro. Aşa că o soluţie ar fi ca această uniune monetară să fie şi una fiscală, după cum spune preşedintele Băncii Centrale Europene Jean-Claude Trichet. Un minister de finanţe european. Adică centralizare puternică şi bugete controlate de puternica Germanie. Adică reducerea substanţială a suveranităţii statelor Eurozonei.
Altă soluţie ar fi ca datoria ţărilor cu probleme să fie naţionalizată în întregime de către nemţi, olandezi şi (poate) francezi. Cam cum se întâmplă cu Grecia acum. Pentru a pune cele 1.300 miliarde euro necesare finanţării ţărilor PIIGS în următorii trei ani, BCE trebuie să pornească tiparniţa în stilul Fed. Dar asta nu e cu adevărat o soluţie.
