de Octavian Bădescu
Peste tot auzim vaicareli: “nu mai are cine sa munceasca”, “am comenzi si nu mai am cu cine sa lucrez”, “sunt nevoit sa import muncitori” samd.
Problema este – in opinia mea – gresit pusa.
In primul rand, nu stiu de ce atata vaiete, cumva “accesul la forta de munca” e vreun “drept al omului”?
Vrei sa faci ceva – fa tu! Vrei sa faci mai mult decat poti singuri, ia-ti asociati. Nu ai angajati, ofera mai mult! Nu poti, angajeaza-te sau nu!
Munca este o resursa, timpul oamenilor, abilitatile si cunostintele lor – toate sunt “resurse” si atunci cand proprietarul lor le ofera cuiva, vrea o contraprestatie in schimb, treaba lui ce si cat.
Problemele din piata fortei de munca exista, sunt reale, insa sunt altele si au cauze si solutii specifice. Mai intai insa, trebuie corect si cu obiectivitate identificate cauzele ”dezechilibrului dintre cerere si oferta de munca”, apoi purces la identificarea si implementarea de solutii.
Am afirmat deja ca nimeni nu e dator sa munceasca pentru cineva sau pentru el insusi, alocarea timpului individual catre anumite activitati este un drept si o optiune personala.
Desigur ca, in lumea de azi, oamenii au cam ajuns obligati sa faca ceva pentru cineva doar in schimbul unei recompense financiare, pentru a-si putea obtine apoi – in schimbul banilor – resursele vitale necesare. Si desigur ca daca unii au acumulat, economisind, suficient pentru a nu mai dori sa-si vanda resursele altora la orice pret in timp ce pe piata se continua pomparea de bani fara acoperire, distorsionand cererea, apar probleme.
Probleme apar si daca unora li se acorda din taxele platite de altii aceasta resursa financiara si fara sa munceasca, ei putand sa-si procure cele necesara in conditii mai avantajoasre decat altii – asta este si o nedreptate.
Ca nu lungim prea mult analiza, ma limitez la a puncta faptul ca instrumentul de schimb (banul) nu ar trebui sa fie conditionat de munca, ci ar trebui sa se genereze si sa se distribuie in prima instanta (doar) in mod echitabil tuturor oamenilor, pe parcursul vietii lor. Abia apoi, posesorii instrumentului de schimb (banul) il pot aloca catre consum, economisire sau investitii si in functie de asta se va genera si arhitectura cererea de munca. Iar cei ce vor dori vor deveni intreprinzatori, rentieri sau salariati. Munca doar va redistribui banul intre actorii economici.
Iata cum, introducerea in ecuatia economica, intr-o forma complementara constructiilor monetare si bancare existente, si a unui asa-numit “venit universal neconditionat”, corect arhitecturat din perspectiva economica, care sa formeze masa monetara (a unei monede distincte) in integralitatea ei, devine un pilon esential in corectarea multiplelor dezechilibre existente in societate, putand contribui si la rezolvarea problematicilor din sistemul de pensii, a decorelarilor la nivelul fortei de munca dintre mediul de stat si cel privat si nu numai.
Avand la dispozitie o resursa monetara complementara echitabil formata si distribuita, eventual impreuna cu o fiscalitate proprie si specifica, precum si cu un minim sistem reglementativ adaptat, oamenii se vor putea angaja liber si echitabil in schimburi de resurse, care vor ajuta la corectarea dezechilibrelor dintre cerere si oferta, pe multiple piete.