În momentul în care apare genericul de final al filmului unguresc Iarnă eternă (Eternal Winter; Örök tél), nu te afli deloc într-o stare confortabilă. E un soi de happy-end, dar nu. O șvăboaică din Ungaria, împreună cu alte multe surate, este dusă să muncească la minele de cărbuni sovietice, la sfârșitul lui ’44, pentru că așa a poruncit tovarășul Stalin. Adică acolo unde nu ai voie să speri, să te rogi sau să visezi, ci doar să uiți. Învățăturile Bibliei nu îți sunt de folos, dar foile cărții da. Din ele îți confecționezi țigările, moneda prin care îți cumperi norma de muncă (mâncarea mizerabilă), un pat mai bun în așa zisul spital, și eventual tăcerea unui sovietic sălbatic. 

Filmul este bazat pe 250.000 de cazuri reale, adică a etnicilor nemți deportați în URSS să muncească în contul distrugerilor războiului. O soartă similară celor care au fost duși în lagărele de concentrare naziste… Mulți nu s-au întors. Iar cei care au supraviețuit au ajuns în state dominate de agenții Moscovei. 

Mama șvăboaică revine în satul natal după ani de zile de prizonierat. Îi găsește pe părinți în viață, pe soțul militar înrămat în doliu și pe copilă….. îmbrăcată în pionier! Pionierul statului comunist! Doare rău iarna asta eternă…. 

După Saul fia de acum câțiva ani, despre exterminarea din lagărele naziste, ungurii aduc pe piață și varianta ei sovietică, Gulagul…