Povestea ei a început printre fulgi mari, într-o iarnă a României Comuniste. De aici, numele… Fulga Dinu avea 18 ani și jumătate când a plecat peste Ocean să-și urmeze visul de a studia la New York. Când s-a întors în România, deja era o femeie cu o carieră umitoare, în poziția de a alege. A urcat profesional cu viteza impusă de ambiția și sclipirea minții sale. La nici 30 de ani era deja Country Manager. Nu s-a oprit. Criza financiară din 2008 i-a dat răgazul de a-și descoperi Marea Dragoste și a împlinit-o ca mamă. De atunci, zăpezile sunt colorate în râsetele familiei, pe pârtia de schi. Poartă tocuri și adaptează stilul office firii ei extrovertite. A făcut un italian să trăiască în România, din dragoste pentru tot ceea ce este ea: femeie, mamă, soție, lider… Fulga Dinu este mai mult decât un exemplu de determinare, este… o Poveste!  

– Pe internet, toate interviurile pe care le-ai oferit pornesc de la „momentul New York” – perioada în care ai studiat în Statele Unite. Cum ai ajuns în America?
Am fost crescută în comunism. Toată copilăria mea auzeam acasă „trebuie să pice Ceaușescu, să fugim în America”. Poate de aceea am plecat, peste timp, la New York… În copilăria mea, America se trasa ca un vis. Deci… trebuia să plec. Deja nu mai era o ambiție, crescând cu această mentalitate. Și mi-am hotărât acest scop – să plec în America! Eu îmi doream foarte mult să fac Arhitectura. Sunt talentată la desen, dar probabil că nu atât de talentată pe cât ar trebui. Nici nu m-a încurajat nimeni în această direcție… Dar, plăcându-mi foarte mult Matematica, am intrat printre primii la Liceul „Sfântul Sava”, în București. Prin clasa a X-a, m-am gândit că… dacă Arhitectură – nu, s-a decis că voi urma Dreptul.

– Ce înseamnă „s-a decis”?
Mama a decis. Mama e avocat, tata e matematician. M-am mutat la Filologie – nu prea am fost încântată. Îmi plac limbile străine, dar atunci se făcea foarte multă latină… Nu prea mi se potrivea, iar Matematica îmi lipsea foarte mult. Am dat la Drept, am și urmat facultatea un an și jumătate, la o universitate privată. Nu mi-a plăcut. Și în paralel, fără știrea părinților, am cumpărat dolari pe pașaport. Erau anii ’90, ani cu foarte multă libertate. Se cumpărau dolari pe pașaport – nu aveai voie să cumperi decât un număr limitat. Păstrez și acum pașaportul cu acele ștampile… Îmi cumpăram dolari, de câte ori reușeam să strâng bani. Munceam în perioada aceea – se înființau firme, ajutam în tot felul de proiecte. Cu acei dolari m-am înscris și am dat testele pentru facultatea în State. M-am înscris, le-am susținut în România și am început să aplic la facultăți în America.

– Cum ai aflat de procesul de selecție? Vorbim despre o perioadă în care nu te puteai informa de pe internet…
Aveam prieteni acolo. Totul era prin scrisori. Aveam un prieten român, care locuia acolo.

– Era cu adevărat o relație?
Da, da, m-am și măritat cu el, ulterior.

– Și de ce a plecat în America singur?
Pentru studii. Eram foarte tineri… Eu aveam puțin peste 18 ani – la 19 eram deja măritată. El avea 20 și puțin… Povestea a început mai devreme. Când eu eram în clasa a XI-a, mama mi-a cumpărat o excursie în America. O excursie organizată, cu liceul. Și am plecat cu fratele meu și cu un grup din liceu. Atunci m-am reîntâlnit cu acest amic, s-a înfiripat o iubire… Apoi, el acolo, eu la București – nu erau avioane… Și, după anii aceia de liceu – care au fost vreo doi, dar care la vârsta aceea par cu mult mai mulți – mi-a spus să merg în America. „Nu mă lasă ai mei să mă mut” – i-am spus. „Ne căsătorim, a spus el, și ești și majoră”… Mi s-a părut un plan foarte bun.

„De ce să pierd eu America?! Mă mărit, gata!”

– Cererea în căsătorie n-a fost, deci, un episod romantic, siropos, ci un plan… aproape de business.
N-a fost nimic siropos, ba chiar țin minte că cererea în căsătorie a fost: „Deci, te hotărăști, te măriți cu mine, că dacă nu o iau pe…” – mai avea o variantă. Și mi-am spus „De ce să pierd eu America?! Mă mărit, gata!” Și m-am dus acasă cu acest plan, care cuprindea trei aspecte foarte importante la 18 ani și jumătate cât aveam eu: mă las de școală, mă mut în America și mă mărit. Cred că nu există cuvinte să descrie fețele părinților mei. Nu le-a venit să creadă! S-au dumirit și au spus: „Nici gând!” Planul meu căzuse, eram destul de tristă că nu mi-a ieșit din prima, pentru că mie mi se părea că dacă îți pui ceva în cap, îți iese. Atunci m-am hotărât să aplic la facultăți. Cum ți-am spus, am susținut testele cu dolarii cumpărați pe pașaport. Am luat foarte bine, deși eu nu făcusem engleză – în liceu învățasem doar germană și franceză. Când eram mică de tot îmi pusese mama meditator de engleză… Am luat note foarte bune la testele de admitere, pentru că eram foarte bună la Matematică. La Matematică am excelat și la engleză m-am descurcat, pentru că făcând testele dificile pentru americani, aveau tot felul de referințe la cuvinte cu origine latină, deci pentru mine a fost bine. Cu germana… eu am fost olimpică la limba germană, deci m-am ajutat de toate cunoștințele acumulate. Am început să scriu eseuri, m-am dus la foștii profesori de la liceu și mi-au dat recomandări… Mi-am făcut tot dosarul care îmi trebuia și l-am trimis prin poștă. Prietenul meu din America mi-a spus că sunt majoră, îmi cumpără el bilet și pe părinții mei urma să îi anunț pur și simplu că plec. Mi s-a părut un plan bun… Pentru că am crescut foarte apropiată de bunicii mei – care au locuit în București, dar s-au mutat când eram copil la Băile Govora – m-am dus să-mi iau la revedere de la ei. Eu am crescut cu ei, am avut o copilărie de vis! Bunicul meu nu mai e acum… Când m-am dus atunci să-mi iau la revedere, deci prin ’96, am văzut-o pe bunica – o femeie de 62 de ani, super în forță de obicei – că abia mai făcea câțiva pași, spuncând că-i e rău, că are vreo astenie de primăvară… Bunicii au fost întotdeauna prietenii mei, cu ei am discutat tot. Le-am spus că eu plec… de fapt, fug de acasă… Dar am luat-o pe bunica la București, pentru că mi se părea că ceva nu era în regulă. La București, mama a dus-o la spital: cancer foarte urât, foarte avansat. E o altă poveste – mama a plecat cu ea din țară, a operat-o… Eu n-am mai plecat în America, dată fiind situația… Mama a stat foarte multe luni plecată cu bunica… Și, la capătul acestor luni, bunica și-a revenit. Trăiește și astăzi, pe 14 februarie împlinește 90 de ani.

– E bunica motivul pentru care îți folosești Timpul – această resursă limitată și prețioasă pentru că nu poate fi multiplicată – pentru Hospice?
Nu. Nici nu m-am gândit astfel. Bunica mea e un caz fericit. Nici nu am făcut legătura… Sunt în Hospice pentru că eu cred că trebuie să dai. Chiar trebuie să dai! Îmi place foarte mult de Mirela Nemțanu CEO Hospice Casa Speranței – eu nu am văzut un om mai dedicat și mai pozitiv în situația în care e! Bunica mea revenindu-și, mama s-a întors cu ea în România și mi-a spus: „Tu ai salvat-o! Ce-ai spus înainte să vii cu bunica? Că vrei să te măriți și să pleci?! Eu îți fac nunta! Tu mi-ai salvat mama, eu îți fac nunta! Pleacă, du-te, dacă ăsta ți-e destinul!” Și uite așa s-a întâmplat. Fix așa a fost. Și mi-a făcut și nuntă.

– Unde?
În România, aici. Apoi am plecat. Eu am intrat la câteva facultăți foarte bune. Am plecat vara, până am început facultatea am stat vreo două luni… Locuiam în Queens.

– O chirie greu de dus?
Era destul de scump, dar nu cum a fost mai târziu când ne-am mutat în Manhatan. El terminase studiile, lucra în IT, câștiga bine. M-a ajutat foarte mult și pe mine. E adevărat că eu am luat și bursă. Decanul facultății încă îmi scrie și am fost 4.000 în an. Am mesaje în care îmi spune că n-a întâlnit o persoană ca mine – după 22 de ani!… I-am și spus că i-au trecut prin mâini atâtea generații și îmi spune „sunteți câțiva care m-ați marcat”…

„În primele două luni am fost cu bagajul la ușă, în fiecare seară”

– Ambiție, adaptabilitate? Ce aveai?
În primele două luni am fost cu bagajul la ușă, în fiecare seară. Pentru că nu înțelegeam nimic. Nu înțelegeam engleza, nu înțelegeam accentul, nu înțelegeam despre ce vorbesc – când râdea toată lumea, râdeam și eu, când se întrista toată lumea, mă întristam și eu. Eram… ca în filme, efectiv! În plus, în primul an, am studiat Shakespeare în varianta originală – adică un fel de Grigore Ureche, pentru cineva care învață astăzi limba română. Asta țin minte că mi-a pus capac – „Visul unei nopți de vară”.

– Exact ce studiai în America?
Eu m-am dus pentru Finanțe-Bănci, dar în primii doi ani faci de toate – te specializezi în ultimii doi. În primii doi ani am făcut și Psihologie, și Muzică, și Engleză și Literatură, Poezie, faci eseuri, te învață să scrii… Sunt cursuri pentru cum să-ți faci CV-ul. Eu am un CV cum nu am văzut la nimeni în România, doar pentru că America m-a învățat să extrag esența, să nu-l plictisesc pe cel care citește scriindu-i povestea vieții mele pentru un job. În primii doi ani, deci, am studiat de toate. De ce fac ei lucrul acesta?! Pentru că, de exemplu, am avut un coleg care a venit, ca și mine, să facă Finanțe-Investiții. În anul al doilea și-a dat seama că este mult mai bun la Psihologie și a virat cârma. Acolo vor să vadă și ce aptitudini ai. E foarte interesant, nu ca la noi – ai intrat și… aia e! Foarte frumos a fost! Aș mai face facultatea la New York de o mie de ori! E cu totul altceva!

„Și astăzi sunt fascinată de New York”

– Erai fascinată de oraș pentru că erai îndrăgostită?
Nu, eram fascinată de oraș, pur și simplu! Și astăzi sunt fascinată de New York. Este un oraș superb! Mă simt ca peștele în apă, de câte ori ajung acolo. Orașul în sine are un parfum… Și chiar dacă atunci când locuiești acolo nu este la fel cum e atunci când ești turist… Nici măcar atunci când ești student nu este la fel ca atunci când lucrezi… Sunt trei situații complet diferite. Eu acolo mi-am dorit mult Investment Banking. Se intra foarte greu în Investment Banking. De la noi din facultate au primit patru candidați la interviu. Patru ne-am dus la interviu, patru am primit jobul. Ei iau din toată America – la JPMorgan am fost. Interviurile – au un sistem care mi s-a părut foarte eficient. Interviurile sunt programate ca la armată – este o zi de interviuri, nu programează doar un singur interviu. Înainte de această zi de interviuri în care se intervievează sute de candidați prin care își creează o echipă, organizează o cină. Acea cină este prima treaptă de selecție – care a băut prea mult… care a vorbit prostii… care nu știa să mănânce… care și-a pus sare în mâncare înainte să o guste… nu au mai fost a doua zi. Pe-asta cu sarea am ținut-o minte de atunci!

– Și tu de unde ai știut să fii bine?
N-am știut… Probabil că așa sunt… Eu mai sărez uneori mâncarea fără să o gust, dar atunci când știu cum o preferă cel care o gătește. La restaurant nu sărez înainte. Dar celelalte criterii… sunt și de bun simț – era vorba despre cum te prezinți la un interviu. Țin minte că un tip, la sfârșitul serii nici nu mai știa pentru ce companie venise să aplice… Ce pretenții să mai ai?! A doua zi – interviurile. De la 9.00 la 18.00, cred. Au fost patru cei în fața cărora am susținut interviurile. Am început cu funcția cea mai de jos din organigrama lor. Aceia sunt cei mai răi! Au energie, sunt overachiever… M-a întrebat cum aș proceda într-un anumit caz. Au fost foarte multe business case-uri, nimic personal. Matematică, cifre… După două ore, următorul intervievator – același lucru! M-am gândit că aceasta e metoda lor. I-am explicat și lui încă vreo două ore, apoi a venit al treilea și am luat-o de la capăt. Mi-am spus că la al patrulea nu mai rezist… Al patrulea, managing director, s-a mirat că sunt din România, m-a întrebat despre Europa – nimic de business. El mi-a spus că voi fi contactată de către companie. Țin minte că m-am dus acasă și nu eram prea încrezătoare. Și când a venit răspunsul… Îți dai seama cum e la 20 și puțin de ani, când am ieșit de pe băncile facultății să primesc scrisoarea – pe care o păstez și astăzi – că am fost admisă cu un bonus de instalare de zeci de mii de dolari. Bonusul acesta era doar pentru că mă duceam la ei… Nu îmi venea să cred!

– Cu doar puțin timp înainte cumpărai, în România, dolari pe pașaport…
Altfel judecam lucrurile atunci – „Sunt pe banii mei, gata, pot să mă întrețin!” Și am câștigat foarte bine acolo. Dar era o viață cruntă. Nu cred că am ajuns acasă vreodată înainte de 23.00. Sâmbete… nu cred că au fost trei libere într-un an. Se muncea!…

– Ce-ți doreai? Să ajungi cineva în New York?
Nu, nu mi-am mai dorit când am văzut ce înseamnă. Pur și simplu nu mi-am mai dorit acest lucru, îmi doream foarte mult să am work-life balance armonios. Nu îmi doream program de la 9.00-17.00 – pentru că niciodată nu am avut acest fel de program… Adică eu stau oricât, muncesc oricând, muncesc în weekend, sunt tot timpul atentă la e-mailuri. Pentru mine nu există să mă ții la program… Dacă pe mine mă ții de… face-time așa, să stau degeaba doar ca să bifez niște ore, m-ai omorât! Dacă am treabă fac, oricâtă e nevoie, dacă nu am – fac altceva… Îmi place să îmi organizez eu timpul.

– Totuși erai o tânără cu o căsnicie…
Divorțasem. Eram singură.

– În zilele acelea cu multe ore de lucru, cu ambiție, cu șanse pe care nu le puteai rata, cum îți planificai viața? Ce mai rămânea? Ce mai știai despre tine?
Nimic – nu mai rămânea nimic. Nici nu aveam timp să cheltui banii. Acum, când mă gândesc, e interesant să observ sistemul… Eu am lucrat și când eram studentă, aproape pe toată durata anilor de studiu. În facultate am fost meditator de franceză și de matematică. În ultimul an am lucrat la Merryl Lynch – m-am angajat în bancă, dar la o divizie de private equity. Eu voiam investment banking. Merryl Lynch mi-a făcut o ofertă, când am terminat facultatea – și ar fi fost altfel de viață, aveai de a face numai cu oameni foarte bogați cărora să le investești banii… Frumos!… Dar eu voiam investment banking. Și aici, la JPMorgan era greu. Greu! Nu din punct de vedere al operațiunilor, ci al acelor multe ore de program. A fost interesant, pentru că am participat la tranzacții interesante, mari. Nu le-am făcut eu – eu eram junior, dar am fost expusă la un nivel de profesionalism aparte. Și acum sunt așa – dacă nu văd o virgulă la locul ei, dacă textul nu e aranjat în pagină… sunt foarte atentă și la aceste detalii. Trecuseră vreo nouă luni, m-a sunat mama și mi-a spus că vine și fratele meu la New York, cu o bursă. M-am bucurat.

– În acest timp, părinții tăi au venit în America?
Da. Mama s-a înființat la ușă la New York la trei săptămâni după ce am plecat din România, disperată să se asigure că e totul în regulă. A stat atunci, am făcut niște excursii – apoi a mai fost de vreo două ori. Și fratele meu a fost…

– Oamenii care călătoreau cu relaxare încă din anii ’90 sunt oameni care aveau o disponibilitate financiară notabilă.
Era destul de scump…

– Te-ai format într-o familie cu putere financiară? Și poate tocmai lucrul acesta te-a făcut să te gândești la un job cu sume care pe alții îi amețesc?
Nu am dus-o rău… adică am crescut în Cotroceni, într-un mediu bun. Erau tot felul de oameni și acolo, în Cotroceni. Dar nu am dus-o rău! Tata câștiga foarte bine pe vremea aceea, făcea și meditații la matematică – se căutau, pentru că era interes mare pentru Politehnică… Bunica era în Armată… Noi nu am suferit de foame. Erau lipsuri, sufeream că nu aveam haine, de exemplu, dar nu ne-a fost greu. Aveam colegi care erau și mai și, pentru că părinții lor aveau posibilitatea să plece în străinătate și aveau blugi. Eu nu aveam blugi – asta a fost o mare suferință a mea, până la un anumit moment când am avut și eu.

– Cine ți-a cumpărat prima pereche de blugi?
În copilăria mea, părinții au plecat de trei ori în străinătate. Tata o dată la Viena, mama la Paris și parcă la Tel Aviv. Atunci probabil că au luat blugi. Și tata mi-a mai adus ceva de la Viena! Diurna – era nimic… le dădeau foarte puțini bani și ei nu beau, nu mâncau, ca să poată să cumpere câte ceva să aducă acasă. Și tata ne-a adus 4 iaurturi cu diverse fructe – pahare lipite, cum se găsesc astăzi în orice supermarket. Erau colorate… atunci noi aveam iaurt la borcan… – ceea ce acum pare premium, bio, fancy. Dar atunci nu apăruse nimic din plastic la noi. Și când le-am văzut! Am lins „chimicala” aia… Era atât de bună! Nu mai văzusem până atunci așa ceva. Apoi din acele pahare de iaurt mi-am făcut suport de creioane. Ani la rând am fost atât de mândră de acel suport care era, de fapt, o folie cu 4 pahare de iaurt. Le-am mâncat pe rând, nu le-am desprins și mi-am făcut din ele suporturi de creioane. Cred că asta lipsea, de fapt în acele timpuri – culoarea…

– Deci, în America, mama a apărut la ușă după trei săptămâni…
Da, s-a lămurit că sunt bine. Apoi am vrut eu, vreo două luni la rând să mă întorc în România, pentru că mi se părea că nu mă pot adapta. New York este un oraș superb, dar copleșitor. În primul rând, totul este mult mai mare: mașinile, străzile, clădirile, porțiile de mâncare, mentalitatea că totul se poate… Eu, când m-am întors în România am avut un șoc pentru că… nu se putea nimic. Totul începea cu „nu”. Acolo, în America, și dacă ceri un lucru nebunesc ți se explică faptul că poate nu se întâmplă chiar cum visezi tu, dar ceva-ceva e posibil. Așa se împachetează un „nu”. Eu acum, la birou, țin la acest lucru – să înlocuim „avem o problemă” cu „avem o situație”. „Problemă” e atunci când arde o clădire, sunt trei ambulanțe afară… Altfel… toate piedicile sunt… situații. Mă întorc – a venit fratele meu în America, la bursă.

– Atunci erai singură. Te și simțeai singură?    
Nu mă simțeam, pentru că aveam deja prieteni, munceam foarte mult. Trecuseră 5 ani de când locuiam la New York. Aveam un apartament foarte frumos, mă întrețineam singură… De-abia ajunsese fratele meu, eu eram la birou pe 11 septembrie 2001… În mod normal, nu ajungeam la birou la 9.00. De fapt, eu nu am ajuns niciodată la birou la 9.00, pentru că nu pot. Nu e o chestiune de fus orar, așa funcționez eu și am avut și noroc de joburi unde nu m-a întrebat nimeni niciodată la ce oră ajung dimineața, mai ales că stăteam până seara la birou. Nici când lucram în bancă, eu nu ajungeam la 9.00. Ei bine, în dimineața aceea am ajuns mai devreme. Aveam ecrane mari – noi urmăream piețele de capital. Era întreruptă transmisiunea pe Bloomberg și rulau imagini de la știri. Și vedem un avion care intră într-o clădire… Cu vreo câteva săptămâni înainte mai intrase un avion în Empire State Building – se mai întâmplau astfel de accidente. Atunci aveam un teelfon mobil pe care i-l dădusem fratelui meu care se plimba prin Neew York. Eu eram lângă telefoanele fixe fie acasă, fie la birou. Atunci nu erau mobile, moda lor era mai mult în Europa… în America lumea folosea mai degrabă pager. În scurt timp, am văzut al doilea avion… Și m-a sunat fratele meu, la birou – „E un atac terorist, am vorbit și în România”. A început nebunia! S-au oprit comunicațiile… S-au prăbușit Turnurile și s-a făcut un fum!… Eu nu eram foarte aproape atunci, eram la câțiva kilometri distanță. Fratele meu fusese să viziteze zona cu o zi înainte, pe 11 septembrie nu se afla în preajma Turnurilor Gemene. După ce s-au prăbușit a fost foarte mult praf, a fost ceață… s-a făcut „noapte”. Zburau hârtii… Ne-au spus de la birou că ne evacuează și ne-au sfătuit să plecăm pe jos – opriseră metroul… Eu eram operată la picior – avusesem un accident în România, în vară. Nu puteam să merg foarte bine, iar pe scările pe care se evacua acel zgârie-nor în care eram eu lumea se îmbulzea. Am așteptat să treacă aglomerația, iar apoi mi s-a făcut o frică!… Era întuneric, totul gol, fum împrejur… M-am târât până la stația de metrou. Patru ore mai târziu au dat drumul la metrou, care circula încet, de teamă că s-ar mai putea produce vreun eveniment – se zvonea că sunt bombe pe șine, toată lumea se îmbrățisa, era o atmosferă foarte ciudată. În mod normal, de la stația de unde luam eu metroul până acasă treceau 20-25 de minute. În ziua aceea drumul a durat trei ore. Când am ajuns la stația unde trebuia să cobor, fratele meu mă aștepta. Plânsese. Se uitase la fiecare călător să vadă dacă apar. Atunci am avut o discuție cu el – m-a întrebat dacă nu vreau să mă întorc în România: „Stai de nebună aici… ești și singură!…” Am ezitat, dar am ținut cont. Apoi întâmplarea a făcut că l-am întâlnit pe Dan Pascariu în America, la Boston. Inițial, m-a întrebat „Dar de ce să te întorci în România?!”…

– De ce v-ați întâlnit la Boston? Sopul vizitei?
Eu m-am dus la Boston să-l întâlnesc. El era acolo să o viziteze pe Sorana, pe fiica lui.

– Cum de vă cunoșteați?
Nu mă cunoștea. A vorbit cineva pentru mine, pentru că eu încercam să-mi dau seama ce aș putea face în România, dacă m-aș întoarce. Mi-a spus cineva că el avea să fie la Boston și m-am dus special. Mi-a spus atunci că nu are sens să mă întorc în România, că ar fi păcat dacă tot mi-am început cariera acolo. După 11 septembrie, lucrurile s-au schimbat în rău la New York. Adică atmosfera avea să fie îngrozitoare și înțeleg că a persistat. Eu am mai stat un an după atentate… Au plecat foarte mulți – trei sferturi dintre prietenii mei au plecat din oraș fie în țările de unde erau, fie în alte orașe din America. Erau weekend-uri întregi când 5^th Avenue era gol – și, în mod normal, ar fi fost foarte, foarte aglomerat… Nu mai erau turiști… Atunci mi-am zis că mă întorc în România, chiar dacă nu mă bazam, după acea discuție, pe ajutorul lui Dan Pascariu. I-am mai dat parcă, la un moment dat, un e-mail… i-am scris atunci că eu oricum mă întorc. Ce o fi zis?! El era Președinte la HVB atunci. Și, la un moment dat, mi-a zis că se gândește să facă o divizie de real estate, să finanțeze proiecte imobiliare. I-am spus că eu „habar nu am” să fac asta – eu făcusem sindicalizări de sute de milioane, miliarde de dolari cu bănci din toată lumea. „Învățăm”, mi-a spus. Și așa am făcut asta… Deci, „divizia” eram eu.

– Se poate spune că Dan Pascariu este o Mare Întâlnire în viața ta?
Da. Și e și mentorul meu! Pe cuvânt! Am învățat foarte multe de la el! Am învățat cum să fiu un manager ferm, fără să țip. Cât am lucrat acolo nu exista zi să nu treacă prin birou să vadă cum e fiecare, ce a făcut… Am învățat extraordinar de multe de la el!

– Dar ai avut senzația, întorcându-te în România, că faci un pas înapoi față de dimensiunea carierei care ți se contura în America?
Nu. Am avut senzația că e altă realitate. Odată eram la Piața Matache și niște precupeți dăduseră foc unor resturi, între mașini. Eu am sunat la 112 și toată lumea se mira de gestul meu. Oamenii îmi spuneau „resturile ard aici de ceva ani…” Mie mi se părea un pericol… eram obișnuită cu un alt fel de atitudine. Dar cel mai mare șoc a fost când auzeam constant „nu se poate”.

„Business gândesc în engleză”

– Trăind în America, ai ajuns să gândești în engleză?
Business gândesc în engleză – îmi este mai simplu. Îmi este mai simplu să scriu un e-mail de business în engleză. Soțul meu este italian, crescut în America și în casă vorbim engleză. Vorbim, de fapt, engleză-română-italiană… Uneori mă surpind și în călătorii că oamenilor le răspund în italiană… Dar gândesc și în română, și în engleză…

– Întâlnirea cu Dan Pascariu ți-a adus, deci, o altă provocare profesională. Ai acceptat-o dintr-un soi de disperare de „ce voi face în România”?     
Nu m-aș fi întors în România înainte de a avea ceva sigur. Întâi a fost poziția în companie și apoi am revenit. Da, de revenit aș fi revenit oricum, dar nu înainte de a găsi un job sigur.

– Un job la fel de bine plătit ca în America?
Raportat la România… nu era rău. Dar, nu, nu avea cum să fie ca dincolo, pentru că nici nivelul de viață în cele două țări nu se compara. Nu se compară nici acum… Prețurile…

– În anii în care ai trăit în New York, te-au vizitat bunicii?
Nu. E un regret foarte mare al meu acesta – că n-au venit.

– Ce au știut ei despre „America ta”?  
Oh… Bunicul mereu mă ruga să mă întorc. Știau că îmi plăcea mult, vedeau pozele, le trimiteam scrisori… Păstrez scrisorile dintre noi… precum apar cele din romanele interbelice. Păstrez și scrisorile de la prieteni – așa erau scrisori cu timbre… Când îi mai spun fetiței mele „ești lipită ca marca de scrisoare”, nu înțelege exemplul… pare din altă lume.

– Cât din ceea ce făceai în America le puteai traduce bunicilor? România era obișnuită cu altfel de joburi… de posturi, de ierarhii în companii. Nici nu avea termene echivalente pentru pozițiile din companiile de peste Ocean…
Nu cred că le-am povestit… Le-am povestit mai mult de la facultate. Am luat niște premii importante, niște burse care au contat. Chiar pe 12 septembrie 2001 am câștigat o bursă de la Wall Street Journal. A apărut numele meu în Wall Street Journal în acea ediție a ziarului, dar nu am găsit niciodată un exemplar pe care să-l cumpăr, pentru că pe 11 fusese atentatul terorist la New York. Lucrarea pentru care am fost premiată și de Ambasada Franței era despre bunicii mei…

– Ce ar trebui să faci ca Wall Street Journal să îți publice numele acum într-un articol?
Cred că ar trebui să locuiesc la New York sau să fac ceva notabil aici… Ceva și mai și!

– Numele oricum nu trece neobservat. Care este povestea numelui tău, „Fulga”?
Mama era o fire poetică și a citit foarte mult. A plecat să mă nască pe 31 decembrie și trebuia să fiu „Ștefana”, pentru că m-am născut în apropierea zilei de Sfântul Ștefan, dar pentru că a nins prima dată în ziua aceea s-a gândit să îmi spună „Fulga” – era și poezia „Dan, căpitan de plai” una dintre preferatele ei. Poezia, ninsoarea și copilul pe 31 decembrie… mi-a zis „Fulga”. Acum primesc foarte multe telefoane – unii mă și ceartă că nu vreau să îl dau pe domnul Fulga la telefon. Mulți cred că sunt asistenta „domnului Fulga”.

– „Dinu” este numele părinților? 
Numele… de familie. Al tatălui meu.

– Iar numele cu rezonanță italiană care este? Cel al soțului tău.
Peri.

– Îl porți în acte?
Nu. În Italia soția nu ia numele soțului, în acte. Mi-au explicat aici, în România, la Starea Civilă că dacă vreodată o să vrem să stăm în Italia o să fie o problemă, pentru că ei nu au această practică de a lua numele soțului. Nu am crezut. I-am spus soțului meu „Deci nu vrei să-mi dai numele!” și m-am dus la soacra mea și i-am cerut pașaportul. Și am văzut că o cheamă cu numele de fată în pașaport. În Italia doar te recomanzi cu numele soțului. Și era prea complicat să schimbăm toate actele.

– Revenind la poveste, te întorseseși în România, acceptaseși jobul, o nouă perspectivă…
Da. Au fost niște ani magnifici! M-am întors în 2002 și am stat la acel post până în 2006. A fost o experiență specială! Am avut o întâlnire acum, în septembrie, de 20 de ani de HVB. Am fost toți cei care eram atunci în echipă și părerea tuturor a fost că acea perioadă a rămas specială pentru noi. Eram foarte tineri. Dan Pascariu asta a încurajat: ne-a lăsat foarte multă libertate! Eram niște copii, dacă stai să te gândești. Și el avea încredere în noi! Eu aveam 26 de ani – în bancă media de vârstă cred că era 28 de ani… Nu făceam prostii, eram serioși! Tot respectul pentru treaba asta: nu ne-a frânt aripile. Și noi am făcut o „gașcă” – atunci a fost „Investment Banking”… petreceam atât de mult timp împreună!

– Ce s-a întâmplat după acei patru ani?
Am primit o ofertă foarte bună de la o bancă germană…

– Și cum se părăsește un lider bun?
…Pentru bani!… (N.R.: Râde!) L-am „părăsit” pentru bani. Germanii mi-au făcut o ofertă de nerefuzat. Am discutat cu Dan Pascariu, i-am spus despre ofertă și mi-a spus că nu are cum să mă păstreze cu ceva similar. Și atunci i-am spus că voi accepta noua ofertă pentru că trebuia să-mi văd de viața mea.

– Vorbiți și astăzi?
Da, sigur că da! Ne iubim în continuare! Ne-am întâlnit la reuniunea HVB, ne-am felicitat de Sărbători… Aprecierea mea nu s-a schimbat. Cât despre momentul de atunci… sunt anumite decizii pe care trebuie să le iei, pentru tine. Odată cu acea decizie a urmat o altă etapă frumoasă din viața mea. Deja aveam și mai multă libertate – eram Country Manager. Și am cunoscut alți oameni absolut deosebiți, următorii mentori.

– Ai devenit Country Manager la 30 de ani. La Eurohypo AG, parte a Commerzbank.
Nu aveam 30 de ani. 29…  

„Sunt și extrovertită, și bine școlită”

– Frumoasă dintotdeauna, bănuiesc… Din acest motiv, ți-a fost mai greu să demonstrezi că ești deșteaptă?
Dar eu nu am crezut niciodată că sunt frumoasă. Nu mi se pare că sunt… Nu am simțit că am luptat. Pentru a demonstra că sunt deșteaptă, nu am luptat. Poate că sunt și prea directă, după gustul unora. Dar sunt directă, cu argumente. Adică nu sunt absurdă, nu sunt agresivă…

– Felul acesta de a fi directă arată că ești extrovertită sau o introvertită „bine școlită”?
Nu sunt introvertită. Nu, nu. Sunt și extrovertită, și bine școlită! (N.R.: Râde!) Sunt oameni care spun „am verificat, sigur e așa”… Eu, dacă îți spun lucrul acesta, nu că am verificat o dată, am verificat de mii de ori! Pentru ca eu să fiu sigură de o decizie, verific și mă asigur de mii de ori. Cu atât mai mult verific atunci când știu că cineva se bazează pe cuvântul meu. De atâtea ori m-am întâlnit cu expresia aceasta „Mergi pe mâna mea!” – și am avut încredere și nu era ceva verificat… Adică eu nu spun lucruri de care nu sunt convinsă. Și acum, în relația cu noii angajatori – eu sunt foarte sinceră. Când spun cum aș proceda eu, vin cu argumente. Nu am nicio problemă să mă opun într-o discuție, dacă știu că mă bazez pe verificările mele și dacă informația pe care o aduc eu celor cu care lucrez știu că este importantă.

– La „nici 30 de ani” aveai o poziție de top într-o companie… În ce investeai? Aveai timp să cheltui banii? Ai risipit? Ai avut vreo perioadă în viața ta în care ai risipit?
Risipesc mereu! Îmi place să „risipesc”. Risipesc pe pantofi, pe genți, pe bijuterii. Da, îmi cumpăr pentru că îmi plac. Am călătorit.

– Ai și investit?
Da, în imobiliare.

„Pentru mine, banii au fost întotdeauna importanți”

– Ai câștigat atât de mult încât să și investești, să și risipești?
Da, am câștigat. Am câștigat bine și pentru mine banii au fost întotdeauna importanți. Nu ascund asta… Îmi plac banii. Îmi place să-i și fac, îmi place și să-i cheltui.

– La 30 de ani cât de bogată erai?
Comparativ cu…?!

– Cu o femeie… obișnuită din România, la 30 de ani.
Eram… Adică la 30 de ani aveam casa mea, mașina mea, o altă casă… Sau… mai multe case…

– Și în plan sentimental, ce se întâmpla?
În plan sentimental îmi trăiam tinerețea netrăită – pentru că plecasem la 19 ani.

– Acel bărbat care să reușească să-i atragă atenția unei femei care poate face totul singură trebuie să fie cu adevărat… supererou.
Ai să râzi – bărbații se speriau de mine. Dar nici nu am întâlnit vreun bărbat deosebit, până la soțul meu de astăzi, care este o persoană aparte! Nu am întâlnit pe cineva care să-mi atragă atenția cum mi-a atras-o el!

– Jobul de la 30 de ani l-ai părăsit pentru altul mai bun?
Nu l-am părăsit. Era o bancă minunată, am făcut niște supertranzacții – numai sute de milioane! Vuia toată România! Și a venit criza din 2008… Din cauza acestui fapt, banca a fost restructurată și, într-un final, închisă din nefericire. Banca avea prezență în toate țările din Europa și în America de Sud… Au închis… America, Elveția, Austria… și a rămas România! Atâta le-a plăcut de mine! Eu am stat vreo 3 ani – cât a durat criza cu un superjob. La un moment dat, l-am cunoscut pe soțul meu, căruia i-am și zis „Norocul tău că e criză și nu e multă treabă, pentru că eu nu m-aș fi oprit din muncit”.

– El, ce profesie are?
A urmat Dreptul, dar nu a profesat în domeniu. Eu l-am cunoscut la Roma. Are un business care implică o plantație de măslini în sudul Italiei. Și se ocupă și de portofoliul de investiții imobiliare, deci era legat de activitatea lui.

– L-ai cunoscut la Roma și l-ai adus în România?
Da. Prima dată a venit în România, pentru mine. Sunt foarte mândră de faptul că, de obicei, românii pleacă, eu am adus un Italian în țară. (N.R.: Râde!) Da! S-a mutat aici, pentru mine.

– Momentul când v-ați văzut prima dată a fost fulgerător?
Da. De când ne-am văzut prima dată, nu ne-am mai despărțit! A fost și este ceva special! E prietenul meu cel mai bun, este un om atât de blând, de bun, mă înțelege! Cred că ce mi-a plăcut cel mai mult a fost și este faptul că nu mi-a cerut niciodată să mă schimb. Eu cu el pot să fiu cum vreau. Și eu îl accept pe el așa cum este, dar nu e un efort. Și aceste aspecte sunt importante, alături de dragoste și de gândul că avem un copil absolut minunat.

– Câți ani aveai când l-ai întâlnit?
34.

„Soțul meu s-a mutat în România pentru mine”

– Dar rezonează ceva cu poezia din numele tău? Ești și romantică?
Da, sunt și romantică. E iubitul meu! Seb e… nu cred că ar fi făcut altcineva vreodată ce a făcut el – și-a lăsat familia, prietenii, viața pe care o avea acolo și s-a mutat în România pentru mine.

– Bine, asta făcusei tu la 19 ani cu America…
Dar am plecat la New York, din București. El a plecat din mijlocul Romei, la Corbeanca. Nu pot să-ți explic cât de mult glumeau prietenii mei, când ne întâlneam și îl întrebau ce îi place în România!!! Mie mi s-a părut un gest de mare iubire! Să lași totul… Și le-a lăsat… că nu se duce săptămânal la Roma. La început făcea naveta o dată la trei zile. Așa s-a întâmplat, luni de zile. Mama nu-și explica… „Cum să vii o dată la trei zile în România?!” Și eu îi spuneam „Îți dai seama, Mamă, ce îndrăgostit e?!” S-a pus problema să ne mutăm în Italia, dar el, văzându-mă pe mine, mi-a spus „Tu, dacă stai…” Pentru că da, limba o înveți – dar nu o înveți niciodată cât să faci business. Cum stăpânesc eu engleza în business… sau cum stăpânesc româna… Iar acest lucru este un mare dezavantaj, dacă vrei să faci business. A, că știi să ceri o cafea, să citești un contract de două pagini – m-aș descurca! Dar să ajung să construiesc și acolo…

– Și el ce „construiește” aici?
El își poate face treaba de aici. Se duce din când în când în Italia, nu trebuie să fie zi de zi acolo. Oricum, pandemia ne-a demonstrat că se pot face foarte multe lucruri fără prezență fizică. I-am spus că mie, dacă-mi ia jobul, cariera… intru în depresie. Mie îmi place foarte mult ce fac. Eu mă hrănesc, sincer.

– Ce apreciezi cel mai mult la bărbatul care îți este soț?
Dincolo de iubire, apreciez faptul că mă înțelege și că nu vrea să mă schimbe. Și mă respectă. Există acest respect între noi! Suntem împreună deja de 12 ani… nu cred că am ridicat vreodată tonul unul la altul. Cuvinte nepotrivite – nu există! Din momentul în care alunecă acele cuvinte nepotrivite, relația s-a și terminat, din punctul meu de vedere. Avem o relație specială! Eu sunt un butoi cu pulbere, iar el este cel mai calm om pe care l-ai putea întâlni într-o viață. Calm și tăcut.

– Și fetița?
Nu, nu, ea e agitată ca mine. Are o personalitate! Este de zece ori mai încăpățânată decât mine.

– Criza financiară ți-a permis să te îndrăgostești, să-l „vezi” pe bărbatul din viața ta.
Și să fac un copil. Că nu m-aș fi oprit!

– Pe de altă parte, criza a trecut, a venit alta… Crezi că ai avut și ai timp să fii mama-model? Sau ai gânduri și îndoieli în ceea ce privește relația cu fiica ta și cu timpul pe care îl petreceți împreună?
Mi-am făcut procesele acestea de conștiință când era mică. Eu am născut și apoi m-am apucat repede de treabă. Două sau trei săptămâni am stat, nu mai mult. Eu nu sunt modelul – nu aș fi putut să stau doi ani. Le recunosc meritele celor care pot, le apreciez. Am alăptat fetița, câteva luni, cum spun și la televizor… dar nu m-am rupt de carieră. Sunt apropiată de fetița mea, vorbim mult, facem o mulțime de activități împreună. Toate vacanțele au fost cu noi împreună… Acum e la școală, e măricică, ne vedem seara acasă… nu simte lipsa mea. În weekend suntem tot timpul împreună… Și dacă aș sta acasă, tot aș vedea-o la 19.00-20.00, când vine după școală și activități sportive. Cred că este mai important să fii prietenul copilului tău – așa cum sunt, chiar dacă mă vede mai puțin – decât să fii nonstop lângă el, fără să faci ca acel timp să conteze. Sunt și seri în care nu suntem împreună – eu am tot felul de evenimente. Dar ea înțelege. O responsabilizez, e foarte încântată.

– În viața unei femei de succes, când apare un copil apare și întrebarea dacă e bine să renunțe la o întâlnire de business pentru a merge mai devreme acasă? Te-a destabilizat…
Nu m-a destabilizat, datorită soțului meu. Am anulat, unele întâlniri, desigur… Dar el e foarte înțelegător și astfel pot și eu să am grijă de cariera mea.

– Este aceasta cea mai frumoasă declarație de dragoste?
Este! El e tot spijinul meu! Am fost la o gală recent și când am pășit pe scenă să ridic premiul am spus că deși se spune că în spatele fiecărui bărbat puternic este o femeie puternică, în spatele meu este un bărbat deosebit! Sincer, așa este! Eu stau fără nicio grijă!

– După ce ai rămas exact ca orchestra pe Titanic în banca germană, ce s-a întâmplat?
Am mai încercat tot felul de idei și, într-un final, m-am dus la Iulius – la Iulian Dascălu. Ne știam de mulți ani, fusese clientul meu la bancă și am făcut împreună niștre proiecte foarte frumoase.

– În business se spune astfel „m-am dus”, „ne știm”… De fapt, în procesul de „achiziție de lideri”, cine pe cine cheamă? De la care punct încolo nu ai mai avut nevoie de niciun CV, de nicio carte de vizită?
Ultimul interviu pe care l-am avut a fost pentru jobul de la Immofinanz. Se împlinesc 5 ani de atunci. În colaborarea cu Iulian Dascălu el m-a sunat să mă întrebe, nu a fost nevoie de altceva. Și pe el l-am lăsat! A fost următorul pe care l-am părăsit profesional.

– Tot „pentru bani”?  
Nu. Aici nu a fost „pentru bani”. A fost pentru poziție și pentru independență.

– „Poziție și independență” – cuvinte interesante și importante. Când ai început să contezi în business în România, în ce fel te-ai intersectat cu clasa politică?
Deloc. Și nici acum nu mă intersectez. Noi suntem un business, suntem apolitici. Nu am avut probleme, nu am avut situații care să nu fie rezolvabile pe căi legale. Chiar deloc!

– De asemenea, oamenii foarte bogați ai României au fost suspectați ba de una, ba de alta… Numele cu putere în afaceri, în bani, au și tot felul de dosare. În ce măsură există o prietenie cu aceste nume controversate prin prisma faptului că, într-un fel, mișcă România?
Îi cunosc pe unii – nu se poate să nu. De-a lungul timpului am cunoscut astfel de oameni. Au mai fost și alții cu dosare… Dar toate instituțiile acestea în care am lucrat au niște reguli de corporate government și de compliance încât faptul că te cunoști cu niște oameni nu schimbă nimic. Nu știu dacă am vreo prietenie cu cineva controversat. Alfel, da, am cunoscuți care au trecut prim așa ceva, da. Dar nu suntem prieteni.

– Pe „Iulius” l-ai părăsit, nu din cauza lui…
Nu, și pe el nu l-aș fi „părăsit” niciodată. Știe. Țin foarte mult la el, și cu el vorbesc și avem o relație foarte bună. Am făcut împreună proiecte extrem de frumoase și creative și a fost un om care mi-a dat încredere și a avut, la rândul lui, încredere în mine. A apărut o altă oportunitate…

– Oportunitatea fiind…?
Immofinanz. Am fost îndoită când am acceptat slujba fiindcă m-au sfătuit foarte mulți să nu vin aici pentru că o să găsesc foarte multe lucruri de limpezit. Le-am limpezit! Și nu îmi pare rău că am venit! Și se împlinesc 5 ani de când sunt aici. Nu-mi vine să cred!

– Te-ai temut vreodată că nu alegi corect?
Nu.

– Cu cine te sfătuiești?
Cu mine. Pentru chestiuni personale, mă mai sfătuiesc cu soțul meu, cu mama și cu fratele meu. Adică pun în balanță tot ce zic ei, dar dacă decizia mea e alta, mi-o asum. Mi-o asum, cu argumentele mele. Și sunt atât de convinsă de ele încât niciodată nu am regretat nimic!

– Rezonanța companiei este austriacă. Mai ales în contextul în care acest subiect este foarte…  în atenție în contextul Schengen…
Noi nu mai suntem în acest context. Din punctul meu de vedere de cetățean român – și nu al unui fost reprezentant al unei companii austriece – mi s-a părut foarte nedrept ce s-a întâmplat. Foarte! Mai ales pentru că eu cunoșteam o mulțime de oameni în Austria… nu am înțeles. Știind ce businessuri sunt, care este lumea de business austriacă realmente mi s-a părut nedrept.

– Deci ce schimbări au fost acum?
Grupul austriac Immofinanz a fost achiziționat de un grup din Cehia.

– Până la momentul acesta, dacă ne gândim la Austria, la Viena, ne gândim la acel iaurt din copilăria ta, despre care povesteai mai devreme. Ca un arc peste timp… dacă ai putea să îi dai un sfat fetei care își păstra pixurile în borcănașele goale de iaurt, ce i-ai spune de la înălțimea femeii care a ajuns să cunoască atât de bine mediul de business austriac? Ce ți-ai spune?
Uite că nu m-am gândit la paralela aceasta! Mai e ceva – când eram la liceu, eram foarte bună la germană. Și am participat la olimpiadă și a câștigat Premiul I și o excursie la Viena. Eram adolescentă, a fost o mare bucurie ca, prin forțele mele, să câștig ceva atât de însemnat. Și am fost anunțată că nu pot să plec eu, că pleacă fiica profesoarei pe locul meu. Ea avea calitatea doar de „fiică”. Eu, de atunci, nu am mai învățat germană. Am fost foarte dezamăgită! Mai târziu în viață, chiar și atunci când am venit la HVB cu Dan Pascariu mi-am dat seama că am greșit cu atitudinea din adolescență. Ulterior, la Eurohypo am avut doi mentori extraordinari. Unul mi-a spus așa: „Indiferent cât de bine ți se pare ție că stăpânești o limbă străină, dacă nu o vorbești perfect, nu vorbi cu un nativ pentru că o să te domine. Te va domina ca poziție și începi să lași, într-o negociere”. Am băgat bine la cap și deși reîncepusem să învăț germana, am renunțat. Eu îi dominam în engleză.

„Unele bătălii se pierd cu rost!”

– De atunci nu intri în bătălii pe care nu le poți câștiga?
Ba intru în bătălii.

– Și pe cele pe care nu știi sigur că le poți câștiga?
Dar nu am de unde să știu de la început. Intru și văd eu cum mă readaptez și văd ce fac și dacă pierd. Mai și pierd, n-are nimic! Unele bătălii se pierd cu rost!

– Cum e când pierzi în business?
Câștigi pe altă parte. Te repliezi. Eu am întotdeauna și planul B. B2, B3, B4… Întotdeauna am câte un plan de rezervă! Și nu doar unul! Pentru mine sunt doar două situații mari, care nu au ieșire: boala e o frică – nu pentru mine, să nu se îmbolnăvească cineva drag și moartea… În rest… azi câștigăm, mâine pierdem, vine o criză – trece, vorba ta. Cum ar fi să fie totul liniar?! Eu cred că în crize sunt oportunități, vezi multe caractere… Vezi cum reacționează oamenii în situații de stres, e interesant!

– Se spune că orice om are un preț și că este important ca prețul tău să fie mare. Te-ai simțit trădată de oamenii pe care, la rândul tău, i-ai ajutat?
Nu foarte mult. Cei care nu au arătat că apreciază ce am făcut pentru ei sunt cei de la care nici eu nu aveam așteptări. I-am văzut de la început cum sunt. Mă pricep destul de bine la oameni. Eu, când angajez, vreau să văd omul, indiferent de poziția pe care ar trebui el să o ocupe în companie – chiar dacă vine o „puștoaică” la recepție. E important să o cunosc – vreau să văd ce fire e. Eu stau în interviuri 5 minute și îmi dau seama de om. Mă uit cum răspund, cum strâng mâna, dacă se uită în ochii mei… Pentru mine e foarte importantă privirea – cineva care stă cu ochii în jos nu neapărat că are ceva de ascuns, dar e nesigur. Eu sunt foarte deschisă, pun foarte mare accent pe umor. Atmosfera aici, de la birou, așa este – deschisă. Foarte multe negocieri le-am detensionat cu umor și au ieșit deal-urile. Dacă stăm încrâncenați nu o să ne înțelegem niciodată.

– Din momentul acesta al parcursului profesional, vezi ceva după? Vezi jobul de acum ca fiind pe o durată determinată?
Nu. Jobul de acum – deși nu mă așteptam, acum un an nu aș fi crezut – datorită anvergurii pe care o are în grupul din care mai nou facem parte mi-a deschis niște orizonturi fantastice. Sunt foarte încântată! Eu, practic, sunt acum la un job nou și îmi place! Tocmai mi-am terminat „perioada de probă”.

– „Perioada de probă”… a ta pentru job sau a jobului pentru tine?
Și una, și alta.. A fost o metaforă, desigur, dar acum chiar pot spune că sunt entuziasmată de perspective, de modul de lucru, de planuri. Îmi place foarte mult! A venit un boost de energie, de oameni…

– Care va fi primul titlu în presa de business despre activitatea ta?
Probabil niște tranzacții care se vor încheia…

– Stilizezi ținutele office pe care le porți. Le adaptezi energiei tale. Porți rochii și tocuri înalte, constant?
Port rochii, da. Tocuri înalte nu port constant, deși am zeci de perechi de pantofi superbi, cu tocuri enorme…. Dar rochii port foarte des, da. Mai des port rochii decât pantaloni. Port culori, port bijuterii mari.

– La tine în viață nu e nimic „mic”. Toate aspectele sunt asumate, stabile… Nu gândești „mic”, ci ai doar planuri cu impact important.
Și nu e bine?!

– Este chiar foarte bine! De aceea mă aștept ca și pasiunile tale să fie… cu ecou. Ce știi despre tine, dincolo de job?
Îmi place foarte mult să stau liniștită să citesc. Dacă se poate pe malul mării… Dar merge și acasă! Îmi place foarte mult să petrec timp cu fiica mea și să facem chestii „de fete” pentru că e și ea mai mare acum, împlinește 10 ani. Se numește Ava. Și uneori ieșim și cu mama și cu bunica mea. Și suntem patru fete, din patru generații care fac activități împreună – e absolut minunat! Sunt niște momente unice în viață! Ce știu eu despre mine este că sunt o mare familistă – sunt foarte apropiată de familia mea! Țin foarte mult la relațiile din familie și mă refer acum și la familia soțului meu – eu o iubesc pe soacra mea enorm! Îmi place să mergem la ei la Roma, la frații lui…

– Investești în pasiuni?
Investesc în sport. Primul sport de care mă apuc – în primul rând investesc în echipament. Totul să fie perfect. Schiez – nu mai schiam, m-am reapucat de dragul fetei. Și ce bucurie e când suntem pe pârtie! Mă dau cu placa pe lac – fac wakeboard, m-am apucat de tenis, astă-vară m-am apucat de surf… Merg la sală…

– Deci, totuși, găsești timp. Apropo de cei mai mulți oameni care se plâng că nu găsesc timp pentru pasiuni… Crezi că a munci inteligent este un talent care se dobândește sau, pur și simplu ești născut altfel?
Nu ești născut altfel, trebuie să înveți, pur și simplu, să-ți organizezi timpul. Să realizezi că e resursa ta și doar a ta și să te organizezi. Lucrul care mă frustrează extraordinar de mult și din cauza acestui fapt încerc să-mi organizez programul astfel încât să nu mai pierd timp este traficul. Când era cea mică la grădiniță petreceam în trafic două ore pe drumul de dus și alte două pe drumul de întoarcere – inuman. Eu, dacă am în oraș cinci întâlniri, le concentrez pe toate astfel încât să fac câte un singur drum dus și întors. Și încă ceva, ce am învățat în pandemie: nu mai fac întâlniri inutile. Dacă eu știu că nu o să iasă nimic, nu mai programez întâlnirea. Sunt oameni cronofagi, care nu știu de ce le mănâncă timpul altora – poate vor să-și justifice existența, nu îmi dau seama. Nu mă mai întâlnesc cu genul acesta de oameni.

– Ce știe Ava despre jobul mamei ei?
Inițial a știut că eu sunt „profesoara” biroului.    

– Pentru că este la vârsta la care colegii și prietenii ei deja discută… au părinți informați…
M-a întrebat ce facultate am făcut și mi-a spus că ar vrea și ea să facă ce am făcut eu, „ca la 18 ani să vin să te înlocuiesc ca să poți să stai și tu puțin liberă!” Iarăși o declarație de iubire! Ea este mai artistă. Eu nu am putut să fiu arhitect, dar dacă ție îți place… urmează-ți visul! Mie mi-a ajutat Dumnezeu să lucrez și cu matematică, și cu clădiri.

– Dar dacă ți-ar spune la 18 ani că se mărită și pleacă din țară?…
Am trăit eu asta, să-i zic ei că nu?! Sunt pregătită… Nu te obișnuiești cu ideea că îți crește copilul, cred că pur și simplu te lovește realitatea. Mă gândeam acum că în aprilie împlinește 10 ani și nu mai am încă pe atât cu ea acasă. Mi-e clar, la cum o văd, că la 18 ani o să plece la facultate.

– Care este lecția supremă pe care ai învățat-o de la copilul tău?
Răbdarea. M-a învățat „răbdarea”. Nu aveam niciun pic de răbdare. Adică… în niciun caz nu aveam câtă am acum. Acum am răbdare pentru orice. Și, mai ales, pentru ea. Am învățat să am răbdare pentru ea, deși când ai un copil simți că sunt și momente în care crezi că nu mai poți găsi răbdare. Dar am râs mereu împreună, i-am explicat și nu a fost un copil dificil, care să țipe sau să plângă fără rost.

– Timpul îl redirecționezi și către cauze sociale despre care nu vorbești foarte mult decât atunci când este nevoie să îi convingi și pe alții să se implice.
Da, sunt board member Hospice. A fost dragoste la prima vedere!… De fapt, eu am participat la un bal al lor, acum mai mult de 10 ani. Era atunci Marina Sturdza… țin minte că nu văzusem o femeie mai elegantă, mai stilată. Mi-am spus „ce femeie minunată!” Și am tot auzit despre activitatea lor… Bunica mea nu a trecut prin așa ceva, Slavă Domnului! Probabil că undeva în subconștient ceva m-a sensibilizat către acest gen de proiecte. Și apoi am cunoscut-o pe Mirela Nemțanu, m-au rugat și diverși prieteni să mă implic – ei erau deja în board. Apoi a venit propunerea, din partea Mirelei. Luăm decizii, fac și fundraising. Nu m-am dus să vizitez spitalele pentru că nu cred că pot – eu plâng în ședințele de board. Ies terminată!

– Dacă ai putea să îi transmiți acum un mesaj bunicului tău… Îmi povesteai despre scrisorile dintre voi…
Îi transmit, pentru că eu vorbesc cu el. Ar fi fost ziua lui în decembrie. I-am spus și atunci și i-aș mai spune că ar fi foarte mândru să mă vadă și să o vadă și pe Ava – cât a crescut… Era micuță când el s-a Dus… I-aș spune că ne e dor de el…

– Și dacă acum ne citește o puștoaică de 18 ani, sigură pe sine, care vrea să plece să cucerească lumea și toată lumea îi spune că nu se poate, ce-i transmiți?
Du-te, că la 25 de ani îți pierzi curajul! Sau la 30… Dacă nu plecam la 18, nu știu dacă aș mai fi plecat…