Istoria secolului al XX-lea a fost marcată de câteva momente importante, când stânga a ajuns în mod democratic la putere. Aşa s-a întîmplat în 1906, apoi în 1924, când alegerile legislative au fost câştigate de o coaliţie numită “Cartelul de Stânga”. Şi mai spectaculoasă a fost venirea stângii la putere în 1936. La ora aceea, aşa-zisul Front Popular a decretat cele două săptămâni de vacanţă plătite, care au modificat stilul de viaţă pentru milioane de francezi, RFI Romania.
După al doilea Război Mondial, stânga a trebuit să aştepte până în 1981 o victorie de mare răsunet, este vorba de câştigarea alegerilor prezidenţiale de către socialistul François Mitterrand. În urma acestui eveniment, francezii au primit drept “cadou” dreptul de a ieşi la pensie la 60 şi nu la 65 de ani.
Aceste date nu spun însă nimic despre conflictele teribile dintre respectivele forţe de stânga şi lumea banului. Iar adevărul este că respectivele guverne şi coaliţii de stânga s-au izbit de o formă de rezistenţă, chiar de ostilitate a lumii financiare, în urma cărora toate proiectele lor, deci ale stângii, au capotat. Ne-am izbit “de zidul banului”, spunea în 1924 liderul Cartelului de Stânga, Edouard Heriot, pentru a-şi explica eşecul. Expresia a rămas celebră şi simptomatică pentru acest tip de confruntare. Atât în 1924, cât şi în 1936, guvernele de stânga au rezistat puţin, fiind fie sabotate, fie paralizate de “puterea celor bogaţi” sau, cum se mai spunea în epocă, a celor 200 de mari familii care dominau Franţa.
Şi în 1981, politica economică a lui François Mitterrand a fost un eşec, capitalurile franceze au început să se expatrieze masiv, iar preşedintele socialist a trebuit la un moment dat să blocheze totul. Formula folosită de el a fost atunci “nici, nici”. Adică nici naţionalizări, nici privatizări…
Socialiştii de astăzi par însă “vaccinaţi” şi nu sunt nici pe departe adepţii unor reforme radicale, cum era cazul în contextul revoltelor din 1968 sau mai târziu în 1981. Pe de altă parte, ei nici nu mai au astăzi marjele de manevră din trecut. Este de neimaginat azi ca francezilor să li se dea, de exemplu, o săptămână suplimentară de concediu plătit, aşa cum a făcut în 1982 François Mitterrand. La acea oră, francezii aveau deja patru săptămâni de vacanţă plătite pe an şi au primit-o în dar pe a cincea. Nici o reducere a săptămânii de lucru nu mai poate fi imaginată, cum a fost cazul în anul 2000, când Guvernul Jospin a redus săptămâna de lucru de la 39 la 35 de ore, fără scăderea salariului.
Social-democraţia de astăzi este practic obligată să renunţe la orice tentaţie utopică. Un socialism de gestiune, responsabil şi lucid, ar fi util pentru Europa, dacă nu se va izbi şi de data aceasta de “zidul banului”.
Există însă şi bănci sau instituţii financiare care se bucură atunci când vine stânga la putere în Franţa. Mai precis, băncile şi instituţiile financiare din străinătate, care îi aşteaptă cu braţele deschise pe “exilaţii fiscali” francezi. De fuga capitalurilor franceze au profitat până acum copios Marea Britanie, Elveţia şi Belgia. Cum François Hollande a promis deja că va taxa cu 75% veniturile de peste un milion de euro pe lună, bancherii de la Londra, mai precis cei din City îşi freacă mâinile.
Suplimentul economic al ziarului Le Figaro îl citează chiar pe un responsabil politic britanic, secretarul de stat la Departamentul Muncii, care spune: “Cred că un număr teribil de mare de francezi vor dori să vină la Londra”. Avocaţii francezi specializaţi în fiscalitate şi mutări de domiciliu fiscal sunt şi ei la pândă, extrem de încântaţi că încep să aibă de o vreme mai multe dosare de tratat decât de obicei.
