ION SCHIAU: „Am ieșit de ceva timp din funcționalitatea ceasului de a arăta timpul”


La 4 ani a plecat din București, din România comunistă, cu destinația Biel-Bienne, nu doar pentru a se îndrepta spre un viitor mai bun, ci și pentru a-și regăsi tatăl. Imediat după Revoluție a revenit să-și cunoască țara de proveniență. Era adolescent. Apoi a călătorit în toată lumea, reprezentând interesele unor branduri mari din orologerie. De câțiva ani se împarte între România și Elveția și își pune energia în brandul Albini Prassa, numit după cele două străbunici. Povestea lui Ion Schiau este fascinantă nu doar datorită domeniului în care face performanță, ci, mai ales, datorită personalității sale rafinate care știe să pună în cea mai frumoasă lumină fiecare poveste, fie din industria luxului, fie din istoria personală.

Interior din sediul Albini Prassa România

– Sunteți o personalitate discretă și interesantă. Aș vrea să derulăm povestea încă din anii ’70, când părăseați România, la doar 4 ani. Până la acea vârstă v-ați îndrăgostit, aici, în România comunistă, de vreun ceas? Poate fi un ceas de jucărie sau ceasul de la mâna cuiva care vă fascina…
Nu, am puține amintiri din România anilor ’70, dar sunt amintiri vii. Într-adevăr, m-am îndrăgostit de ceasuri crescând în Elveția, într-un oraș care este una dintre capitalele orologeriei din lume, acolo unde se fabrică mecanismele Rolex, de exemplu, unde se fabrică Omega, Swatch… E un oraș care, atunci când am ajuns acolo, a început să sufere foarte mult din pricina crizei orologiere din anii ’70și care s-a ridicat mulțumită brandului Swatch. Acest brand încet- încet a ridicat panta. Cred că mulți copii care cresc la mare poate că nu se uită la ea cum ne uităm noi, cei care vedem marea mai rar. Așa și eu, când am crescut în mediul acela unde cunoșteam  printre prieteni oameni care fie aveau fabrică de coronițe, fie fabrică de geamuri de ceasuri, fie lucrau într-o firmă de ceasuri, la împachetare, în timpul vacanței… nu „vedeam”. Realitatea aceasta m-a făcut să mă uit la ceasuri un pic mai târziu decât în adolescență.

– Criza despre care vorbiți este cea dată de japonezi?…  
Da, cuarțul. Cuarțul care a fost, de fapt, inițiat, gândit, conceptualizat în Elveția. Nu a fost însă preluat cum l-au preluat japonezii. Atunci a fost un mare șoc și multe branduri au intrat în faliment. Multe riscau să nu se mai ridice. E greu de conceput că, la un moment dat, branduri precum Omega o duceau foarte, foarte rău. N-am analizat eu atunci ce se întâmpla, dar într-adevăr aroganța multor baroni ai orologeriei care se încăpățânau să nu schimbe, să rămână pe lux, pe mecanic pentru că o să meargă înainte a fost una dintre cauzele crizei. N-au înțeles prea repede ce se întâmpla. Dar criza aceasta a schimbat foarte mult peisajul orologier elvețian și un om care a fost mandatat de bănci să analizeze două entități mari, două grupări mari de ceasuri ASUAG și SSIH, care aveau câte un portofoliu de branduri, a ajuns la concluzia să le regrupeze, să creeze SMH care astăzi este Swatch Group. Văzând inovația cu brandul Swatch, care nu este ideea lui… ci a fost o idee genială a altor trei oameni tot din zona Biel-Bienne, din Elveția, a zis că aceasta va fi soluția. Și-a dat seama că oamenii acceptă să plătească cu 30 % mai mult decât pentru un ceas japonez pe un ceas cuarț care să fie Swiss made. Flexibilitatea industrială a lui Swatch a permis să vină cu un concept destul de nou: să faci un ceas pentru un moment în viață – să se schimbe ceasul mult mai des decât să ai un ceas pentru o viață întreagă. Și a fost un fenomen binecunoscut. A fost o reușită de marketing fenomenală și, capitalizând pe succesul acesta a reușit să ridice fiecare brand din grupul SMH pe care în anii ’90 l-a redenumit Swatch Group.  

„Tata era hocheist, juca la Steaua și în Lotul Național”

– Până la aceste momente din istoria orologeriei, aș vrea să ne întoarcem la câteva din istoria personală. Ați plecat la 4 ani din România. Tatăl dvs. plecase mai devreme, tot în Elveția. Practic a fost o reîntregire a familiei sau poveștile de viață s-au despărțit? De ce ați plecat din România?
Chiar că e o alegere puțin surprinzătoare, dar care se explică în felul următor: tata era hocheist, juca la Steaua și în Lotul Național și a ieșit din țară destul de des. Își dădea seama că viitorul meu putea să fie mai bun dacă trăiesc într-o țară liberă. Aceasta era și ideea mamei mele, care l-a împins foarte mult pe tata să iasă, să fugă. Evident, ca sportiv de elită în sistemul de atunci, repercursiunile erau destul de urâte pentru cei rămași, pentru mama. Familia a trecut și prin faza asta și am reușit, după 4 ani, să plecăm după el în Elveția. Tata fugise după un meci cu Elveția într-un oraș, Lucerna, dar pusese la cale cu un magnat local din Biel-Bienne care deținea un club în oraș să îi organizeze dispariția. Tata nu a vrut decât să aibă ocazia, jucând pentru clubul acesta, să găsească un loc de muncă, o slujbă ca dentist. În România, el era stomatolog. Și deci a ajuns în orașul acesta, Biel-Bienne, care dorea să crească un club mare de hochei. După un sezon cu tata în lot au devenit campioni și din Divizia B au ajuns în Divizia A – lucru care a fost foarte important pentru oraș – lumea și astăzi îl recunoaște și îl oprește pe stradă. Era dentistul clubului, era cineva cunoscut. A jucat acolo două-trei sezoane, apoi a jucat în alt oraș, dar a rămas să locuiască în Biel-Bienne. Oraș care, într-adevăr, nu este alegerea obișnuită a românilor care plecau. Românii plecau la Zürich, la Geneva sau la Paris, Nuremberg, Frankfurt, München, dar nu în orășelul nostru.

Tatăl lui Ion Schiau, Razvan Schiau, când a fost anuntat la EHC Biel-Bienne

– Cu cât timp înainte a plecat tata? Și ce știa mama dumneavoastră despre soțul ei, în tot acest timp?
Cam cu4 ani înainte. Vă dați seama că ceva se sparge. A fost destul de greu în anii care au urmat. Când ne-am reîntâlnit, nu cred că am conștientizat. Cred că, după câteva zile după ce am ajuns am spus „bine, l-am văzut pe tata, hai înapoi la București”. Cred că eram foarte fericit și aici, aveam prietenii mei, viața mea, bunicii… Vă dați seama, după câțiva ani de despărțire… Existau canale de discuție, existau moduri de a vorbi… le-am trăit și eu mai târziu, cu alții, am văzut ce se ascultă la telefon, ce se poate trimite, ce dispare…

Sediul Albini Prassa, București

Deseori mă simt mai român decât elvețian, deseori mai elvețian decât român”

– Sunteți cetățean elvețian de origine română sau un român care se împarte între România și Elveția?
Mare întrebare! Cred că am acceptat ideea că ai rădăcini multiple, ca om, și că poți să crești având aceste rădăcini multiple. Deseori mă simt mai român decât elvețian, deseori mai elvețian decât român, dar da, sunt cetățean elvețian și acasă am vorbit tot timpul românește. N-am învățat să scriu și să citesc în limba română, copil fiind, și bineînțeles că astăzi se recunoaște imediat acest lucru fie din pricina accentului, fie din pricina anumitor cuvinte pe care nu le nimeresc foarte corect.

– Se spune că limba pe care o simțim cel mai aproape este limba în care visăm. Visați în limba română sau în limba franceză?
Cred că am și visat în Română. Și faptul că acum sunt împărțit jumătate-jumătate între Elveția și România, cred că face ca lucrurile să se îmbine și mai mult. Nu aș putea să trăiesc fără România, cum nu aș putea să trăiesc fără Elveția. Sunt două țări atât de diferite! Eu o văd pe fiecare doar cu părțile bune.

–  Spuneați de originile interesante și acum ne privesc din strălucirea brandului aceste două nume Albini Prassa. Sunt numele străbunicilor. Le-ați cunoscut pe aceste două femei ale căror nume le-ați transformat în renume?
Nu. Au murit cu mult înainte…

– De ce ați simțit această datorie de a duce numele mai departe în business? Și nu orice business, ci unul al luxului…
Când am părăsit Grupul Swatch în 2004 și am spus că vreau să fac o firmă, să mă întorc în România și să creez ceva, nu știam ce nume să aleg, dar nu voiam să pun un nume legat de ceasuri. Notarul prieten la care m-am dus să fac actele mi-a spus „Să vezi că lucrul cel mai greu este să găsești un nume potrivit și să nu pui un nume legat de familie pentru că o să iei decizii proaste dacă trebuie să oprești firma”. Mi s-a părut că are dreptate…  Dar, cu puțin timp înainte primisem o mie de dolari de la tata. Îmi aduc aminte că mi-a spus „Uite, aceasta este partea ta din apartamentul bunicii Albini pe care l-am vândut. Îl primisem cadou… Aceasta este partea ta.” Mi-am spus că atunci când o să îmi fac o firmă o să pun mia aceea de dolari, simbolic, în capital. Și când a venit vremea chiar să pun capitalul am pus banii de la străbunica Albini. Și m-am gândit și la cealaltă străbunică. Știam că se numea Prassa. Și așa am ajuns la Albini Prassa, ca un gest prin care să onorez familia. Ambele ramuri aveau câte o poveste interesantă, povești legate de două zone ale țării, două rădăcini – una din Ardeal, familia Albini la un moment dat deținea și mine de aur și erau foarte patrioți. Din familie era și Septimiu Albini, o figură care a contat mult în Ardeal. Prassa erau greci, din Sulina. Și povestea Sulinei este fantastică! Eu am și avut norocul să mă duc cu rucsacul până în Patagonia și în Țara de Foc. Și există acolo în Detroit-ul de Magellan un oraș care, ca și Sulina, a avut o explozie demografică, o construcție arhitecturală fantastică și, din momentul în care s-a deschis Panama nu mai trecea nicio barcă. De la 80 pe zi au ajuns la 8 pe săptămână. Era primul oraș din Chile care avea rețea telefonică… Deci e un șarm în orașele acestea portuare, de negustori. Ei erau din Kefalonia – o rădăcină greacă pe care o am în familie. Așa s-a născut numele, nu a fost o idee să creez la acel moment un brand legat de luxury. Voiam ceva care mai mult să mă lege de țară.

– Revenind la perioada în care ați ajuns în Elveția, la aproape 4 ani, de ce credeți că ați continuat să vorbiți românește acasă?
A fost alegerea mamei. Era fascinată de geniul artistic al țăranului român. De frumusețea uneori naivă a icoanelor pictate de țărani, de arta populară. Am crescut tot timpul cu îmbinarea aceasta a obiectelor care erau în familie din secolul al XIX-lea cu cele cu elemente de design modern. Tot timpul, fie o farfurie, fie…. ceva îmi amintea de tradiție.

„Când am plecat din România, aveam o ladă. Atât. O ladă de lemn, închisă”

– Vă amintiți de un obiect pe care l-a luat mama din România?
Când am plecat din România, aveam o ladă. Atât. O ladă de lemn, închisă. Eu, jucându-mă pe lada aceea mi-am spart nasul, în prima săptămână în Elveția. Am ajuns la spital cu nasul în două bucăți, plin de sânge. Singurul lucru pe care îl știam de la grădinița fracneză era să cânt un cântecel – „Ainsi font, font, font, les petites marionettes” și toți doctorii văzând copilul care urla și care doar asta spunea credeau că sunt nebun și tot vorbeau cu mama. (N.R.: Râde!)

Dar ce era în lada aceea?
Îmi aduc aminte foarte bine de un covor care a însemnat foarte mult pentru mine și care înseamnă mult și astăzi. Un covor tradițional românesc, cu niște cai. Îmi aduc aminte momentul în care l-am pus în ladă, la București și îmi aduc aminte – chiar dacă pare halucinant pentru vârsta aceea – că acei cai aveau niște aripi și vecina mi-a spus „Nu mă iei și pe mine cu tine pe covorul ăsta, Ioane?”.

– A fost covorul magic…
Da, a fost covorul magic. Și a rămas un covor care m-a inspirat. Am făcut cu niște designer români și un scaun din aceeași inspirație.

– Și acum îl aveți…
În Elveția. A fost un covor pe care l-am văzut tot timpul.

– Și ce mai era în ladă?
Cărți…

– E interesant ce ia un om cu el atunci când viața i se schimbă, cu totul.  
Da. Așa este. Mama știa că nu o să îl mai vadă pe tatăl ei. A plecat și știa că nu o să îl mai vadă niciodată și așa a fost. Bunicul a murit, după câțiva ani și ea nu l-a revăzut niciodată. În clipa aceea a plecării este foarte greu. Lucru care este uimitor, totuși – ’76-’89. Am revenit în 1990, cu ajutoare în Ardeal, ca traducător.

– Deci în 1990 ați revenit.
Da, în ianuarie-februarie 1990. Până atunci nu puteam pentru că nu eram nici cetățeni elvețieni, eram apatrizi, refugiați politic, deci nu puteam. Sunt „doar” 13 ani.Mă gândesc că astăzi e 2023… 2010 e… ieri! Atunci 13 ani erau o viață, erau o rupere totală. În Elveția mă uitam la harta meteo în ziar și se termina la Austria și Germania. România era „acolo”, „departe”, „undeva”.A rămas așa pentru oamenii din generația mea. Nu mă consider bătrân deloc, dar astăzi când multă lume din Elveția nu știe ce era aici înainte de 1989…

– Când v-ați întors, în 1990, v-ați întors singur?
Da. M-am întors singur, cu niște acte făcute ca să pot să intru. Neavând pașaport era un alt tip de document de transport… Era nevoie de niște vize speciale…

– Dar de ce ați venit? Pentru că regimul căzuse? Din curiozitate? De dor?
Am venit ca traducător pentru ajutoare umanitare plecate din Elveția pentru sate românești. Am vrut. În anii ’80 a existat o mișcare pornită în Belgia, ca să salveze satele din România de planificările regimului, ca să nu fie distrus patrimoniul cultural. Atunci s-au înființat „gemelage” – acea înfrățire între sate și orășele din Belgia, Franța și Elveția. Fiecare înființa „un sătuc”, ca să fie salvat. Noi aveam o casă la munte, o casă într-o stațiune foarte frumoasă, care aduce multă lume la golf, la schi. Tata este încă un mare jucător de golf. Atunci, cineva de acolo i-a spus că pleacă în România, dar că nu au traducător. „Ioane, nu vrei să mergi”. „Bineînțeles!”, am răspuns. Aveam 17 ani.

– Prima amintire în România?
Îmi aduc aminte ca și cum ar fi ieri. Am adormit în Austria și m-am trezit la vamă în România și m-am mirat că este atât de aproape. Am ajuns la vamă, era noapte și vameșii erau cu șepci și mitraliere și am ieșit să vorbesc cu ei. „Cum, nu ai venit în țară de 14 ani, de atunci?! Ia, pune piciorul, ești în România!” Am făcut poze cu ei, a fost foarte emoționant. Abia au verificat actele, atât de mari erau emoția și bucuria!

– În legătură cu parcursul dumneavoastră educațional – ați avut acces către școli de elită sau ați avut vreun fel de etichete? Ați fost mereu „altfel”?
Da, dar pentru motive care sunt speciale contextului elvețian. Trebuie să știți că Elveția este o țară multietnică. În orășelul meu sunt 160 de nații. 40% din populația elvețiană este născută în altă țară. Deci când la facultate spuneam „mama este româncă, tata este român”, nu însemna mare lucru. În orășelul meu era exotic să spui „mama este din Schaffhausen și tata e din Geneva”, două orașe din Elveția. Elveția s-a transformat foarte mult, în ultimii ani cu valuri succesive de migrație care au fost foarte importante și care au schimbat Elveția, au construit Elveția. Fără valul de migranți italieni din anii ’50-’60, Elveția nu ar fi construit barajele, tunelurile… Adică avea nevoie de forța asta de muncă, menținută în condiții foarte grele și particulare. Adică era statutul de sezonier, nu puteau aduce soția și copilul, era nevoie ca după 9 luni să plece înapoi în Italia trei luni. Eu am copilărit într-un oraș muncitoresc, unde majoritatea populației de străini venea din Italia.

– Vorbiți italiană?
Da.

– Câte limbi străine vorbiți?
Cu româna se învață repede și italiana, și spaniola. Engleză, germană, română. Și franceză. Într-o clasă de 20 de copii, la vârsta de 10 ani, 10 erau din Italia. În echipa de fotbal în care jucam când aveam 10-11 ani erau doi elvețieni. Restul, italieni. Deci eu am învățat italiana jucând fotbal cu ei. Și această realutate le-a dat italienilor o etichetă de „secundos”, din partea elvețienilor. A doua generație născută… „Secundos”, astăzi, au vârsta mea. Au între 45-55 de ani. Nu le-a fost ușor. Adică, chiar dacă nu putem vorbi despre rasism sistemic, să fi fost italian în anii ’60-’70… A fost mult scris și mult filmat acest subiect. Nu era ușor. Apoi au venit spaniolii și portughezii, apoi iugoslavii în anii ’92… Astăzi, unul din 16 e albanofon în Elveția. Sunt comunitățile cele mai mari de albanezi și ei au intrat în viața activă. Adică ce era exotic în anii ’80… Când știu că în România e o frică atât de mare de străini și că doar 1% din populație e născută în afara granițelor și că noi plecăm milioane afară… E greu de perceput că nu se acceptă mai ușor cine e diferit.

– Cum ați ajuns în acest context profesional?
Am studiat Relații Internaționale la Geneva, în ideea de a intra în corpul diplomatic elvețian și, mai ales, în organizațiile internaționale. Hautes Études Internationales la Geneva pregătește pentru o carieră în organizațiile internaționale sau pentru concursul diplomatic. După facultate am plecat în jurul lumii cu rucsacul și am realizat că, pe vremea aceea, cu numele meu nu cred că aș fi putut să termin pe un post foarte înalt în sistemul corpului diplomatic elvețian.

„Am plecat să descopăr lumea”

– De ce ați plecat în această perioadă sabatică?
Am plecat să descopăr lumea. Am fost obișnuit tot timpul să plec. De la vârsta de 18 ani am plecat cu vărul meu în Europa, cu rucsacul și cu trenul. Apoi, la 19 ani am plecat în Asia. Aveam oportunitatea de a pleca, nu eram grăbit să încep un job.

– Aveați relaxarea financiară de a vă permite să nu vă grăbiți să începeți un job?
Eu am lucrat tot timpul în vremea facultății, am lucrat ca ziarist sportiv și apoi ca jurnalist într-un radio, am și predat. Am pus bani deoparte și am putut să plec. Dar nu a fost nici măcar un an, adică nu pot să spun că am plecat doi ani în jurul Lumii – am făcut și eu o tură în America de Sud și în Oceania. Apoi trebuia să îmi găsesc o cale. Am lucrat pentru o firmă din regiune care avea nevoie de cineva la New York pentru a reprezenta aparatele lor. Ei făceau piese mai ales pentru Rolex, dar piesele acestea mecanice i-au împins să creeze niște aparate cosmetice. Și am plecat la New-York, hodoronc-tronc, neștiind mare lucru și m-am ocupat de la logistică la vânzări, creat produs pentru piața americană, mers la târguri… A fost o experiență relativ scurtă, dar extraordinar de intensă. A durat 6 luni. Am învățat foarte mult. În sistemul americanilor nimeni nu s-a uitat strâmb la mine, să mă întrebe ce vreau. Totul era o oportunitate de business. Adică un elvețian de 25 de ani care vine cu niște aparate mai ciudățele a fost primit peste tot. Chiar dacă am vândut, chiar dacă nu, am fost primit la discuții. În Elveția e mai greu să penetrezi piața sau să obții o întâlnire. Mi-am dat seama că îmi place foarte mult să vând Swiss made și că era o formă de diplomație. Îmi plăcea să vând acele produse Swiss made care veneau din regiunea mea. Mi-am dat seama că, de fapt, știam tot despre oamenii de acolo, făcea parte din mine și nu realizasem asta. În ecosistemul acela cunoșteam diverși oameni și imediat am avut revelația că asta vreau să fac. Am vrut să reprezint „Swiss made” în orologerie… nu-mi dădusem seama până atunci cât de mult era în mine.

– După 6 luni la New York, v-ați întors în Elveția?
Da. Era o perioadă când în grupul Swatch s-a creat o linie Calvin Klein, care era o licență. Pasiunea mea este rugby-ul. Deci m-am mutat și cu clubul de rugby și am ajuns într-o comunitate. Rugby-ul este o familie. Și dintre cei de acolo m-au întrebat ce vreau să fac. Am spus că am studiat Relații Internaționale. S-au amuzat și m-au întrebat ce să fac acolo cu Relațiile Internaționale?! Am spus că vreau să lucrez în Ceasuri. Aveau contacte. Discuția a fost joi, sâmbătă am avut interviul și luni am fost angajat. Și am început luni după-amiază. Și n-am mai părăsit industria! M-am ocupat să deschid piața Est-Europeană, Orientul Mijlociu, Africa pentru brandul respectiv. Apoi m-au trimis înapoi în America să fiu brand-manager acolo – iar o experiență foarte intense, tot în New York. Am trăit atentatele din 11 Septembrie la New York și apoi mi-au propus să mă ocup de vânzări internaționale la o vârstă foarte tânără. Era un post pe care nu puteam să-l refuz. Aveam 29 de ani. Sunt 17 mărci în Grupul Swatch. După doi ani, vă dați seama că nu puteam ajunge vicepreședinte la Omega. Deci am vrut să revin în România și să fac ceva aici. Îmi închipuiam că, într-adevăr, puteam să creez și să dezvolt, împreună cu asociații mei de atunci, piața orologieră. Erau deja actori bine stabiliți în piață, alții voiau să devină.

Rugby in clubul de la Neuchâtel

– A fost un pas… sigur?
Nicidecum! Toată lumea spunea „te întorci în România? Or să e fure, or să te calce în picioare”… Mi-am asumat. Ca la rugby – când intri pe un teren, te aștepți să doară. Așa e și România – mă așteptam că doare.

– Ce ar fi de spus despre businessul de acum?
Suntem reprezentanți Tissot, Bulgari. Am dezvoltat niște branduri mai nișate. În perioada 2004-2010 în România am avut o asociere cu firma Cellini, cu cei care creaseră firma Cellini, care au mai mult bijuterii. S-a creat o echipă mare, cu un portofoliu foarte mare – cu siguranță prea mare – de brand. După care nu ne-am mai înțeles și, în același moment, un brand care se cheamă Hublot a apărut. Îl știam pe Președinte, pe domnul Biver care mi-a propus să intru la ei, să mă ocup de partea de retail care era nou-născută. A fost ceva complet nou pentru mine, extraordinar de intens pentru că am deschis 24 de magazine în 2 ani, printre care Hublot pe Madison Avenue la New York, Place Vendôme, Tokyo… eram tot timpul în avion. Am deschis 6-7 magazine în Statele Unite. Eram fie pe șantier, fie cu arhitecți renumiți care lucrează pentru grupul Louis Vuitton fiincă brandul a fost cumpărat de Louis Vuitton. Între timp, firma Albini Prassa continua să existe, dar super-redusă, doar cu un colaborator. Încet-încet am reînnoit portofoliul, dar cu pofta de a lucre cu branduri care au o viziune arhitecturală sau care au o poveste, o istorie.

Alături de Constantin Baches, jurnalist, Octavia și Lucian Lois de la atelierul Șezi alături de care a fost conceput designul horei pentru ceasul Tissot 1918-2018, Andrei Mihai – director Albini Prassa.

– La Centenar ați avut o colecție specială!
Acest demers face parte din altă idee și strategie pentru România – ideea că vreau să leg brandul și produsul de povestea unei țări. Evident că un brand ca Tissot, care face foarte multe vânzări în Asia va avea ambasadori asiatici. Și mă gândeam că nu vreau să comunic doar asta, cu brandul respectiv, voiam să fac ceva pentru consumatorul român.

– Consumator român care vorbește rom-gleză, care nu e întotdeauna mândru de originea lui și caută mult elemente exotice.
A fost un outcome neașteptat: „Oh, fac ăștia ceva pentru România”. Da! România este o piață mare, este o piață importantă. Brandul Tissot este foarte iubit. Eu aveam o relație foarte bună cu ei și am putut să le spun să facem piesa pentru centenar și alte serii pentru Rugbyul românesc și să obținem ceva care într-adevăr este unic. Cel puțin în ceea ce privește sportul, nimeni altcineva nu are un ceas Tissot cu un logo din altă țară. Sunt foarte fericit că am reușit lucrul acesta și vrem  să continuăm să creăm pentru România serii speciale, colecții speciale. Fie cu o latură istorică, fie cu artiști români, fie pentru sportul românesc. Aici este un punct foarte important pentru mine.

– Sprijiniți sportul și altfel decât prin ceasuri?
Cu bani. Sprijinim sportul și altfel, evident, fiindcă nu am putut să facem ceasuri pentru alte cluburi sau alte federații, deocamdată. Dar am vrut să susținem eforturi în rugby, organizații extraordinar de bine structurate în baschet 3×3…

– Așteptam să spuneți ceva și despre hochei.
Încet-încet încrcăm și cu hochei. E un subiect foarte interesant sportul în România, fiindcă pentru mine este un domeniu care nu s-a desprins și care nu a făcut o tranziție spre economia de piață cum ar fi trebuit. Sportul, în România, depinde prea mult de banii politici. Vreau ca încet-încet să sprijin și efortul de a-i învăța pe alții cum să caute, cum să diversifice veniturile. Fiindcă sunt soluții. Anula cesta aș vrea să structurăm ajutorul astfel încât să învățăm anumite cluburi „să pescuiască”. Nu doar să aștepte toată lumea să vină „un pește mare”. Și schimbarea începe de la bază, adică din comunitate. Dacă nu există baza piramidei… Poate că e un reproș pe care pot să-l fac, pentru că lumea vrea ca totul să vină de-a gata, pur și simplu. În Elveția sumele nu vin așa… sume mari dintr-o dată. Sunt strânse, puțin câte puțin. E foarte multă muncă. Și munca administrative trebuie structurată. Multe cluburi depind doar de un om, în România. Sau de doi-trei. Astfel îmi dau seama că am putea face o diferență, fiindcă suntem într-o situație grea și periculoasă. Adică România este pe penultimul loc în Europa – cred că sub 20% din populație practică un sport. Elveția are 86%. Sub Suedia și Finlanda, dar oricum… de la mers pe jos la sport. Evident e vorba despre lipsa infrastructurii – un subiect mare, care trebuie rezolvat la nivel mult mai înalt.

„Schimb ceasul în fiecare zi a săptămânii”

– Ce ceas purtați?
Un Bulgari.

– Schimbați ceasul în funcție de stare, de ținută, de etapa din viață în care vă aflați? Care este relația dumneavoastră personală cu ceasul pe care îl purtați?
Schimb ceasul în fiecare zi a săptămânii, aproape.

– Câte ceasuri aveți? Câte ceasuri are Ion, nu vorbim de partea profesională…
Ufff… Vă dați seama că, lucrând în industria asta, s-au adunat. Adică am și ceasuri care nu sunt în portofoliul meu, ceasuri care încep de la 100 de euro și ajung la mai mult… Dar, nu știu…

– Câteva sute?
Nu, nu sunt un colecționar. Câteva zeci.

– Cel mai scump fiind?
Sincer, nu m-am gândit niciodată la asta. Cel mai scump este… un HYT.

– Pe care când îl purtați?
Niciodată.

– Care este relația omului de business din România, omului puternic financiar dar nu neapărat cu educație în business, cu ceasurile? Uneori ceasurile sunt purtate ostentativ, astfel încât să-l poziționeze social pe purtător, fie s-a transformat într-o prelungire a telefonului și, chiar dacă se asortează sau nu ținutei, este purtat. Ce se va întâmpla cu ceasul – de la misiunea lui de a măsura timpul și de a reprezenta o investiție a ajuns acum cu totul altceva…
Am ieșit de ceva timp din funcționalitatea ceasului de a arăta timpul. Este un status-simbol… Într-adevăr, în România este foarte marcată nevoia de a fi sigur că mesajul este cel potrivit. Misiunea noastră este să reprezentăm un portofoliu de branduri mai nișate, în afară, să spunem, de Tissot sau Bulgari. Misiunea noastră este și să comunicăm cu oamenii care vor să fie independenți. Adică ne dorim ca o persoană să cumpere ceasul fiindcă îi place, nu că îi trebuie. Dar acesta este un subiect de 20 de ani în România… Lumea venea la mine să mă întrebe ce „trebuie” să cumpere. 

Să placă, precum o bijuterie?
Să placă designul, ideea, brandul, istoria, misiunea brandului… Noi comunicăm o poveste care trebuie să aibă un ecou. Un ceas nu trebuie cumpărat pentru investiție. Adică fiecare face ce vrea, dar fluctuația, volatilitatea sunt atât de mari încât eu nu recomand niciodată să fie cumpărate ca o investiție. Dacă vreți investiții, cumpărați Patek Philippe, Rolex și doar pe acestea le țineți într-un sertar.

– Totuși, aveți acasă un ceas pe care nu îl purtați.
Fiindcă este un ceas pe care l-am creat când am lansat în Elveția un brand care lucrează cu o tehnologie fluidă. Mai sunt acționar în firma respectivă și am făcut ceasul acela în asociere cu un proiect sportiv foarte frumos, care a avut foarte mare succes – Alinghi, singura barcă ce a câștigat de două ori America’s Cup – cea mai veche competiție sportivă din lume. O barcă elvețiană! Alinghi repornește astăzi într-o asociere cu Red Bull și cu alt brand orologier. E un ceas pe care îl iubesc foarte mult, dar pe care nu îl port deocamdată.

– Deci, ceasurile sunt făcute ca să fie purtate.
Absolut.

– Și nu tezaurizate.
Dacă în ultimii ani a fost o inflație a prețurilor pe piața gri, care a pasionat oamenii în jurul lumii și în România s-a speculat foarte mult, s-au făcut foarte mulți bani… Ideea era că trebuie să ai acces la trei-patru branduri care au prețuri care tot cresc. Piața aceasta este foarte activă și în România – lumea este pregătită să plătească mult peste preț… pentru mine nejustificat și ridicol. Mult peste preț ca să aibă un ceas de la un anumit brand foarte repede. Și se poate, toată lumea areaccess la prețuri premium. Dar astăzi prețurile acestea scad în mod dramatic.

– Spuneați cândva că, pentru a realiza un ceas, e nevoie de aproximativ același timp cât să faci un copil – 9 luni.
Da. Aceasta a fost concluzia cu Tissot, când am făcut 4 serii limitate. Consumatorul înțelege foarte greu că un ceas nu este ceva care se concepe foarte repede. De ce Rolex nu vinde mai multe ceasuri, că e cerere foarte mare!? Și dacă cererea ar fi de zece ori mai mare, ei nu pot să schimbe producția. Se investesc miliarde, an de an, la brandurile respectiv și la alte branduri ca să se mărească capacitatea de producție. Fiecare componentă este calculată, gândită. Deci chiar dacă un ceas în serie limitată nu este o carcasă nouă, mecanism nou, tot e nevoie de nouă luni. Dacă vă gândiți la un brand foarte bine stabilit, vorbim despre procesul de a fiabiliza mecanisme noi, carcase, componente noi și discuția este despre doi-trei sau cinci ani.

– Ce este ceasul? E bijuterie? Cum l-ați defini?
E o formă de artă. Este singura bijuterie pe care un bărbat o poartă zi de zi. Forma aceasta de artă astăzi se exprimă printr-o varietate uriașă, de la ceas mecanic, la ceas cuarț… Toate, pentru mine, sunt o formă de artă.

– Când vreți să vedeți… cât este ceasul, ce oră este, vă uitați la încheietura mâinii sau la telefon?
La încheietura mâinii.

– Și dacă ceasul chiar ar putea să se „joace” cu timpul, unde ați călători – în trecut sau în viitor?
Cred că aș merge să văd România din anii ’20 -’30. M-ar interesa foarte mult. Cred că aceasta ar fi prima călătorie. Viitorul… o să-l vedem.

– Care sunt Marile Întâlniri din viața dumneavoastră? Cred că prima ar fi nu cu un om, ci cu o țară, cu Elveția…
Da. Elveția, care mi-a dat foarte, foarte mult. Care ne-a primit, m-a educat…

– Și nici nu v-a cerut să uitați România! Mi se pare frumoasă generozitatea Întâlnirii.
Foarte adevărat. Elveția este o țară care are foarte multe contraste. E și foarte deschisă, și foarte închisă, în același timp. Foarte modernă și tradiționalistă… Dar puterea lor de integrare este fără echivalent – nu există tensiuni sociale cu străinii… Cred că totul se bazează și pe forma aceasta de respect. E adevărat că întâlnirea cu domnul Hayek, patronul Grupului Swatch, care voia să vadă din prima săptămână cine intră în firmă, a fost foarte importantă. Eram un fel de hub la Calvin Klein. Mulți tineri, un management foarte tânăr care trebuia să dea un impuls brandului Swatch, să-l ajute în Statele Unite care era în pierdere de viteză deja la sfârșitul anilor ’90… Am avut mare libertate. De fapt, am avut norocul de a întâlni oameni care mi-au dat foarte mare libertate. Fie domnul Hayek, un om care putea să motiveze oamenii și să le dea încredere și aripi. A mai fost prima mea patroană, care mi-a dat încredere să plec în America… Mi-a dat un job și m-a lansat. Cred că avem parte de Mari Întâlniri mai des decât de închipuim. Rugby-ul a fost o Mare Întâlnire în viața mea! Și Sportul! Se formează o familie, prin sport, care ne oferă sprijin de-a lungul vieții. Nu aș fi avut jobul meu dacă rugbyul nu ar fi apărut în viața mea. Le sunt foarte recunoscător oamenilor care mi-au dat încredere. Întâlniri pot fi chiar și… nesemnificative. Apare cineva care spune ceva și ce spune rezonează cu tine…

– La nivel de clienți, există niște nume importante care v-au devenit prieteni?
Râd tot timpul de colegii mei care își închipuie că sunt prietenii lor, ai acestor nume sonore. We are in entertainment! Adică reprezentăm ceasuri și nu trebuie să se facă nicio confuzie. Astăzi văd, mai ales în Elveția, oameni destul de aroganți care, de fapt, doar „închiriază” o carte de vizită câțiva ani, adică nu este brandul lor. N-au creat nimic, doar reprezintă. Da, am cunoscut de la jucători de fotbal din cluburi de Champions League, sau actori, mari industriași… S-a întâmplat mai mult în Elveția, prin ce am făcut cu brandul HYT sau Hublot, de exemplu. În România am întâlnit personalități… locale, oameni simpatici, deschiși, foarte singuri, foarte plictisiți câteodată. Oameni care au fost păcăliți mult cu intermediari din lumea ceasurilor. Chiar dacă nu a fost activitatea mea principală, am avut norocul de a întâlni multă lume. La Hublot mi s-a dat și misiunea să mă ocup de Formula 1, în primii ani. Simplitatea, modestia unor oameni care dirijau printre cere mai mari firme din Elveția erau cu mult peste ce am putut întâlni în România, unde am regăsit distanță și aroganță.

– Vă vedeți în România pentru mult timp de aici înainte?
Bună întrebare! Sper că pentru toată viața. Sunt multe lucruri de făcut. În Elveția, practic totul e făcut.

– Cum vă împărțiți între România și Elveția? Câte zile stați aici și câte acolo?
Cam 10-10 zile.

– Dacă v-ați întâlni cu imaginea dumneavoastră din copilărie, imaginea băiețelului care a descoperit un covor cu cai în lada cărată din România, ce i-ați spune despre prezent și ce ceas i-ați dărui? Un ceas pe care să-l păstreze toată viața.
I-aș spune multe lucruri. Printre acestea, i-aș spune să își ia mai mult timp pentru el și că e ok să facă și altceva nu doar să lucreze. Pentru că timpul trece foarte repede. Ce ceas i-aș face cadou?! (N.R.: Râde!) Fără să speculăm, pentru că mulți oameni dacă ar putea întoarce timpul ar cumpăra niște ceasuri pe care să le vândă mai scump… Cred că ar fi un ceas din anul meu de naștere, 1972, iar asta mă îndreaptă spre un Audemar Piguet Royal Oak, care este și o „investiție”, și un semn de rafinament și bun gust.Și ar fi și legat de anul meu de naștere.    

Ultimele Articole

Articole similare

Parteneri

Loading RSS Feed