Ce nu i s-a reproşat lui Trump, pe drept sau pe nedrept. Că ar fi xenofob, rasist şi antisemit, s-a spus, fără vreo probă realmente convingătoare, dar cu multe indicii contrazicând vădit aceste afirmaţii.
Că va duce o politică falimentară. Or, economia SUA duduie. Că-l vor mânca pe pâine liderii altor puteri. Or, omul s-a impus destul de persuasiv în faţa unor şmecheri şi răufăcători politici cu oarecare greutate, ca şi a unor veterani iscusiţi ai politicii mondiale, de la preşedintele chinez şi sateliţii lui, la varii dregători europeni.
Că n-ar avea habar, ca om de afaceri prost, de ce înseamnă o diplomaţie deşteaptă, s-a mai sugerat. Şi că ar fi pe cale, chipurile, să distrugă NATO. Or, Trump, dimpotrivă, a întărit Alianţa, insistând, pe drept, asupra reîmprospătării secatelor bugete defensive ale unei Europe bizuindu-şi securitatea, hulpav şi laş, pe riscurile şi cheltuielile asumate de militarii şi contribuabilii americani.
Dar nu toate acuzele s-au dovedit aiurea. Întemeiată e învinuirea că preşedintele american manifestă o regretabilă opacitate faţă de consilieri utile şi la fel de pernicioasă rezistenţă la sfaturi bune. Unilateral, după cum îi este felul, Trump s-a hotărât să-i retragă pe militarii americani care-i instruiau pe kurzi să ţină piept terorismului islamist.
Articolul integral pe DW