Viitorul nu sună bine pe termen scurt. FMI ar trebui să se uite în curtea lui Berlusconi, asta dacă premierul nu pierde puterea şi se ajunge la anticipate.
Toată agitaţia din jurul deciziei premierului grec Giorgos Papandreou ar putea să treacă în cele din urmă. Ameninţat de ceilalţi lideri europeni cu falimentul şi sabotat de propriul partid, Papandreou nu a putut să-şi ducă până la capăt lovitura politică care ar fi trebui să aducă răspunsul grecilor la întrebarea dacă mai vor sau nu în euro.
Pieţele se întorc acum la veriga slabă a euro din acest moment: Italia. Până la jumătatea acestui an, Italia, deşi o literă din acronimul PIIGS, a scăpat relativ nevătămată de criza datoriilor suverane. Datoria publică uriaşă îşi urma nestingherită drumul spre creştere, dincolo de 1.900 miliarde euro.
Cel mai bine se vede că un stat nu mai este credibil pentru pieţe în costurile pe care le plăteşte pentru a se împrumuta. Italia are a doua cea mai mare piaţă de obligaţiuni din Europa şi a patra din lume (peste 1.600 miliarde euro în circulaţie). Datoria publică mare este un lucru obişnuit pentru Italia, şi a fost mai mereu în ultimele decenii mai mare decât PIB anual. În 2010 era la 119% din PIB, acum a depăşit cu procente bune acest prag. Atât de multă datorie în circulaţie oferă o lichiditate bună a pieţei şi o rezistenţă mai mare la vânzările de volume importante, asta dacă se găseşte cineva dispus să cumpere. Şi în ultima vreme nu s-a mai găsit.
Când mai mulţi investitori doresc să vândă o obligaţiune pe piaţa secundară, preţul scade până se găseşte un cumpărător. Asta înseamnă automat şi un randament mai mare pentru cel care cumpără, promisiunea de plată fiind mai mare. În momentul în care statul vinde obligaţiuni proaspete pentru a rostogoli o datorie, a plăti nişte pensii, salarii sau orice alte cheltuieli publice pentru care nu are bani suficienţi încasaţi din taxe şi impozite, trebuie să plătească o dobândă (randamentul investitorilor). Aceasta este strâns corelată de dobânzile la obligaţiunile de tip benchmark de pe piaţa secundară. Dobânzi care sunt acum o mare problemă pentru Italia, pentru că au bătut încă un record.
Spre 7%, unde nu aşteaptă nimeni cu bailout-ul
În şedinţa de luni, dobânzile la obligaţiunile pe 10 ani au închis la 6,65%! Sunt în acest moment la nivelul la care Italia este în pericol iminent, mai ales dacă ne uităm la ritmul cu care au crescut. În acest moment Italia plăteşte la 10 ani cu 4,86 puncte procentuale mai mult decât Germania. Instrumentele CDS la 5 ani sunt şi ele la 506 puncte de bază.
Asta în pofida faptului că Italia este ajutată de Banca Centrală Europeană, care cumpără datorie italienească de la orcine vinde. Săptămâna trecută, prima cu italianul Mario Draghi în fruntea instituţiei, a fost cea mai intensă în privinţa achiziţiilor de bonduri emise de Italia şi Spania, nu mai puţin de 9,5 miliarde de euro. Din august, BCE a cheltuit 109 miliarde pe datoria acestor ţări – în special pe cea a Italiei, pentru că Spania s-a dovedit a fi mai stabilă şi se împrumută la acest moment la costuri similare cu cele de la începutul anului.
Draghi declara la prima şedinţă de politică monetară din fotoliul de guvernator că nicio ţară nu trebui să ia ajutorul BCE drept garantat. “Programul de achiziţie a bondurilor e temporar, limitat în canitate, şi folosit pentru transmiterea politicii monetare “, spune italianul, care adaugă că “e greu de crezut că dobânzile la obligaţiuni pot fi susţinute din exterior pentru mult timp”. Adică BCE pune bani atât timp cât ţările să facă reforme, care să fie validate ulterior de pieţe.
Şeful BCE nu dă o ţintă de achiziţii, însă precizează că banca nu va acţiona drept creditor de ultimă instanţă pentru guverne. Rămâne de văzut cât adevăr se află în spusele lui Draghi, pentru că tiparniţa BCE este singura care o poate salva pentru moment pe Italia, şi fără Italia, Banca centrală nu şi-ar mai găsi obiectul.
La 7% pe 10 ani, Grecia, Irlanda şi Portugalia au capitulat şi au îmbrăţişat austeritatea Troikăi UE/FMI/BCE – dicuţiile au fost însă începute mai devreme: Grecia la puţin peste 6%, Irlanda pe la 6,3% în timp ce Portugalia a luat direct bailout la 7%.
Poate că Zona euro ar putea supravieţui şi unei eventuale extirpări a Greciei, însă Italia este prea mare, atât de mare încât europenii nu se pot pune de acord asupra unui plan în care s-o protejeze. Ultimul plan de majorare a Fondului de bailout s-a topit deja la contactul cu pieţele financiare încinse.
Factorul Berlusconi
În ultima vreme, de când Italia se află în mijlocul furtunii, premierul Silvio Berlusconi a dat vina pe toată lumea pentru situaţia în care se află ţara: pe agenţiile de rating, pe Sarkozy, pe cursul de schimb la care s-a trecut la euro şi exemplele pot continua. Apoi a spus că face un mare sacrificiu personal că rămâne premier pe timp de criză şi că nimeni nu e în măsură să dea lecţii de economei Italiei, aluzie la Merkozy.
De altfel, în timpul unei conferinţe de presă despre criza din Zona euro, când s-a ajuns la capitolul reforme în Italia, Sarkozy şi Merkel şi-au zâmbit unul altuia la auzul glumei fine. Apoi Berlusconi a spus că Merkel a cerut scuze pentru zâmbetele sale ironice, lucru negat de cancelarul german. Asta pe lângă scandalurile sexuale în care este implicat Il Cavaliere, ultimul cu o minoră, pe bani. Atât de multă încredere mai are lumea în Berlusconi, încât de la summitul G20 s-a întors cu monitorizarea (auto)impusă a FMI, situaţie destul de jenantă pentru o ţară de statura Italiei.
După ani în care a păstorit problemele grave ale Italiei, unde piaţa muncii este anchilozată a la grec, şomajul în rândul tinerilor este de 28%, sistemul de pensii mănâncă prea mult din buget (şi aici o parte din pensie se moşteneşte), totul peste un strat gros de corupţie şi nepotism, Berlusconi nu este încă gata să dea drumul la putere. De altfel, după cum se arată într-un grafic desenat de cei de la Bloomberg, datoria publică pe care să străduieşte să o ţină tranzacţionabilă în acest moment a crescut cel mai mult în mandatul său, de două ori mai mult decât în mandatele rivalilor săi din ultimii 17 ani.
Berlusconi este acum pe punctul de a fi îndepărtat din fruntea guvernului. Se pare că a pierdut majoritatea în parlame
nt, partenerii de coaliţie nu-l mai vor, însă acesta nu e dă bătut. După ce au apărut zvonuri că e gata să demisioneze, un mesaj pe contul de Facebook a lămurit situaţia: nu e adevărat.
Italia rămâne fără timp rapid. Oamenii care cumpără bonduri trebuie să primească ceva mai mult decât nişte planuri de austeritate pentru 2014-2018. Cu o creştere economică anemică, care cel mai probabil se va transforma în recesiune la sfârşitul acestui an sau la începutul anului următor, prespectivele Italiei nu sunt prea roz.
Un guvern de uniune naţională, condus de un tehnocrat – se vehiculează deja numele lui Mario Monti – ar putea să mai domolească spiritele în pieţe. Însă asta trebuie să se facă imediat şi să se vină rapid cu un plan puternic de reformă, până nu se citeşte 7 în dreptul dobânzilor.
