Război în Libia. Franţa, M. Britanie, SUA şi Canada au lansat noi atacuri duminică
În 1977 lua naștere Marea Jamahiriye Arabă Libiană Populară și Socialistă, concretizându-se astfel la nivel formal ambiția colonelului Muammar Gaddafi de a crea o nouă formă de democrație directă (Jamahiriya – statul maselor), în care puterea este exercitată direct de către populație prin intermediul consiliilor locale. Gaddafi era de 8 ani la conducerea Libiei, după ce la 1 septembrie 1969 a organizat o lovitură de stat prin care l-a detronat pe regele Idris.
Idris I a fost primul și ultimul cap încoronat din monarhia constituțională și ereditară instaurată în 1951 printr-o rezoluție a ONU. Țara fusese invadată în 1912 de către o Italie cu ambiții coloniale. Aproximativ 150.000 de italieni au ajuns în Libia, destul cât să reprezinte 20% din populația țării africane de la vremea aceea.
După înlăturarea italienilor, economia Libiei a început să se dezvolte rapid. Petrolul devenise o resursă foarte importantă și în Libia existau rezerve importante. De importanța energetică a țării a beneficiat și Gaddafi. Acesta a decis să crească redevențele plătite de companiile străine pe exploatările din țară în ’71. În același an a decis și naționalizarea deținerilor British Petroleum și retragerea banilor din băncile britanice. Deținerile statului în expolatările de țiței au crescut la 60% în ’74 și la 70% în anii următori. Politicile socialiste de naționalizare a exploatărilor de resurse nu au putut fi duse până la capăt. Libiei îi lipseau expertiza și fondurile necesare exploatării, producției și distribuției petrolului și produselor din petrol.
Libia s-a implicat foarte activ în impunerea OPEC (Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol) ca organizație absolută pentru reprezentarea intereselor producătorilor la nivel internațional. Deși nu putea rivaliza vecinii din lumea arabă la nivelul rezervelor de țieței și a capacității de exploatare, Libia este în parte responsabilă pentru criza petrolului din 1973, după ce a promovat creșterea prețului petrolului și impunerea unor embargouri împotriva țărilor occidentale. Astfel, între ’70 și ’74 producția de petrol a Libiei a scăzut la jumătate, însă veniturile au crescut de patru ori.
Gaddafi a încercat să ridice păturile sărace și prin trecerea sub controlul statului a afacerilor private. În 1978 a publicat cel de-al doilea volum al Carnetului Verde (The Green Book) în care comerțul și alte afaceri private erau considerate o formă de sclavie și se propunea abolirea acestora. Întreprinderile private au trecut treptat sub controlul muncitorilor, iar parte din clasa de mijloc a părăsit țara.
Petrodolarii au ajutat și la o relativă diversificare a activităților economice și a dus la creșterea nivelului de trai al libienilor. Însă, o parte semnificativă din bani s-a dus în întărirea armatei și în finanțarea unor acțiuni paramilitare în mai multe zone ale lumii.
Ambițiile panarabice a lui Gaddafi a dus la implicarea Libiei în mai multe conflicte. În ’77 Gaddafi a atacat Egiptul, vecinul din vest, după ce președintele Sadat și-a manifestat intenția de a face pace cu Israelul. Libia a pierdut conflictul de graniță în 4 zile. În ’78 a început conflictul din sud cu Ciadul, pe care libienii l-au pierdut în 1987 și după intervenția Franței. Gaddafi a încercat apoi să-și ajute prietenul ugandez Idi Amin în războiul împotriva Tanzaniei.
În ’80, Libia a intrat pe lista țărilor care sponsorizează terorismul. Câteva dintre acțiunile în care implicarea libiană a fost dovedită: atentatul cu bombă dintr-un club de noapte berlinez frecventat de soldații americani în ’86; detonarea unei bombe în avionul Pan Am 103, deasupra localității scoțiene Lockerbie, care a dus la moartea a 270 de oameni în 1988; atentatul cu bombă asupra asupra avionului UTA 772 în Ciad ce a dus la moartea a 171 oameni în 1989.
După ce aproape 10 ani Libia a fost sub sancțiuni ONU, Gaddafi a reconsiderat relațiile cu Occidentul. Lucruruile s-au accentuat în 2003 când Libia și-a asumat responsabilitatea pentru cele două avioane prăbușite și a anunțat că plătește daune de 10 milioane dolari pentru fiecare familie care a suferit de pe urma actelor de terorism. De asemenea, Libia a anunțat că renunță la programul de dezvoltare a armelor de distrugere în masă, deși sunt mulți care spun că programul exista mai mult la nivel de intenție.
După ce s-a întâlnit cu mai mulți lideri vestici, Libia a primit și un mandat de doi ani în Consiliul de securitate al ONU. Țara avea să fie lăudată de mai marii lumii și a apărut și sintagma „modelul libian”. George W. Bush a ridicat sancțiunile asupra țării africane în 2004.
Libia azi
Libia are cel mai lung țărm la Mediterana dintre toate țările africane. De altfel, pe țărm sunt concentrate și cele mai importante orașe: capitala Tripoli, Benghazi (orașul central al rebelilor în acest moment), Misrata și Al Bayda’. Deși are o suprafață de 1,759 miloane km2 (locul 17 în lume), Libia rămâne în continuare slab populată și are doar 6,42 milioane locuitori. Cea mai mare parte din țară (90%) este ocupată de deșert, astfel că densitatea populației este una de doar 3,6 locuitori pe kmp (locul 227 din 240).
Țara este una dintre cele mai bogate din Africa. PIB nominal per capita în 2010 a fost de 12.062 dolari (locul 48 în lume), conform FMI. PIB per capita după paritatea puterii de cumpărare a fost de 14.878 în 2010. HDI (Indicele dezvoltării umane), un indicator alternativ ce ia în seamă și accesul la educație și alte elemente legate de nivelul de trai, pune Libia în fruntea celor mai dezvoltate țări africane. PIB nominal a fost de 77,9 miliarde dolari în 2010, conform aceleași surse, după o creștere economică de peste 10%.
Economia Libiei se bazează în cea mai mare parte pe exploatarea resurselor de petrol și gaze naturale. Libia producea 1,6 milioane de barili de petrol pe zi îniante de izbucnirea conflictelor recente. Este cel de-al 17 producător la nivel mondial, al treilea cel mai mare din Africa. De asemenea, Libia are cele mai mari rezerve de petrol dovedite dintre toate țările de pe continent: 47 miliarde barili, conform estimărilor CIA.
Petrolul și produsele din petrol reprezintă 95% din exporturi, 50% din PIB și 75% din veniturile bugetare. Jumătate din petrol este exploatat de către Compania Națională și subsidiarele sale. Eni (Italia), Marathon Oil Corp. (SUA) si OMV (Austria), Hess Corp. (SUA), Suncor Energy Inc. (Canada) și Repsol YPF (Spania) sunt câteva dintre companiile mari occidentale care exploatează în Libia. De asemenea, au mai semnat contracte de explorare cu libienii și cei de la BP (900 milioane dolari) în 2009. Parafarea acestui contract a fost una cu cântec fiind condiționată de repatrierea unui agent al serviciilor secrete libiene, arestat și condmnat în Marea Britanie la închisoare pe viață pentru atentatul cu bombă asupra avionului Pan Am 103.
Cel mai mare partener comercial al Libiei este Italia. Silvio Berlusconi s‑a întâlnit la nivel oficial cu Muammar Gaddafi de nu mai puțin de 11 ori. Relația fructuoasă dintre cele două țări a fost pusă pe hârtie în 2008, când au semnat un acord de cooperare economică la Benghazi. Italienii s-au angajat să plătească despăgubiri de 5 miliarde dolari Libiei drept compansație pentru ocupația militară, în schimbul banilor africanii urmând să țină în frâu imigrația ilegală și să-și crească participațiile la companiile itlaliene.
Italia cumpără aproximativ o treime din petrolul libian și un procent semnificativ din producția de gaze naturale, iar Autoritatea Libiană de Investiții a băgat miliarde de euro în companiile italiene în ultimii ani: a cumpărat 7,5% din acţiunile Unicredit, 2% din cele ale Fiat, 14,8% din compania de telefonie şi internet Retelit (o societate a concernului Telecom Italia), 2% din concernul de armament Finmeccanica. Ba chiar libienii au intrat și în acționariatul clubului de fotbal Juventus Torino (7,5% din acțiuni). O altă investiție notabilă a Libiei în afara granițelor este cea în trustul media Pearson sub care se află Financial Times și jumătate din The Economist.
În total, 37,6% din exporturile de 44,9 miliarde dolari ale Libiei se duc către Italia, 10% către Germania și 8,4% către Franța.
Din importurile de 24,5 miliarde dolari (în mare parte echipamente, prefabricate și mâncare), 19% sunt din Italia, 10,5% din China și 10% din Turcia.
Balanța de cont curent este pozitivă, cu un excedent de 15,5 miliarde dolari. De asemenea, rezervele de valută și aur sunt importante: 107,3 miliarde dolari – locul 14 în lume, conform CIA World Factbook. Libia are o datorie externă totală de doar 6,3 miliarde dolari.
Statul este cel mai mare angajator și oferă 75% dintre locurile de muncă existente, conform unor estimări. De asemenea, nu există un indicator relevant pentru rata șomajului. Estimările variază în acest caz în jurul a 20-30% din totalul populației active.
