Actualitate

Llosa: Libertatea şi arabii

De către

13 martie 2011 09:15

Mișcarea populară care a zguduit țări precum Tunisia, Egiptul și Yemenul și ale cărei replici se resimt până în Algeria, Maroc și Iordania dezminte în mod categoric teoria celor care cred – asemenea lui Thomas Carlyle – că „istoria lumii înseamnă biografia oamenilor importanți“. Nici un conducător, grup ori partid politic nu poate revendica această teribilă revoltă socială care a decapitat deja satrapia tunisiană a lui Ben Ali și pe cea egipteană a lui Hosni Mubarak, e pe cale s‑o distrugă pe cea yemenită a lui Ali Abdalá Saleh și înfioară guvernele țărilor în care unda de șoc se propagă mai încet: Siria, Iordania, Algeria, Maroc și Arabia Saudită.

E clar că nimeni nu putea prevedea cele întâmplate în societățile autoritare arabe și că toată lumea, dar mai ales analiștii, presa, cancelariile și think‑tank‑urile politice occidentale au fost la fel de uluiți de explozia socio‑politică arabă, cum fuseseră și la căderea Zidului Berlinului, și la dezintegrarea Uniunii Sovietice și a sateliților ei.

Apropierea acestor evenimente nu‑mi pare arbitrară: ambele au o transcendență asemănătoare pentru respectivele regiuni, devenind semnificative și lăsând sechele politice pentru restul lumii. Ce dovadă mai bună poate fi că istoria nu s‑a scris încă, putând avea oricând un curs neprevăzut, ce scapă tuturor teoriilor ce au pretenția s‑o mențină în arhetipuri logice?

Acestea fiind zise, nu‑i imposibil să descoperi o oarecare logică în această contagioasă mișcare de protest ce debutează, ca într‑o poveste fantastică, cu un tunisian din provincie, amărât și disperat, numit Mohamed Bounazizi: el și‑a dat foc și focul acesta s‑a extins cu viteză în tot Orientul Mijlociu.

Țările care s‑au revoltat trăiau în regimuri dictatoriale ce durau de decenii: corupte până în măduva oaselor, cu guvernanți, rubedenii ale acestora și clientele oligarhice ce acumulaseră averi imense păstrate în străinătate, în timp ce sărăcia, șomajul, educația și sănătatea precare mențineau enorme sectoare ale populației la nivelul de simplă subzistență și uneori de foamete cruntă. Corupția generalizată și un sistem de favoritism și privilegii frânau, pentru majoritatea populației, orice posibilitate de ascensiune social‑economică.

Firește, această stare de fapt, întâlnită în numeroase țări de‑a lungul timpului, n‑ar fi provocat nicicând o revoltă fără un factor determinant al epocii moderne: globalizarea.

Revoluția informației a străpuns pretutindeni rigidele sisteme de cenzură, instaurate de dictatorii arabi spre a menține popoarele – exploatate și jefuite – în ignoranța și înapoierea tradiționale. Dar azi este foarte greu – aproape imposibil – pentru un guvern să țină o întreagă societate într‑o beznă mediatică, ca s‑o manipuleze și s‑o înșele ca pe vremuri.

Telefonia mobilă, Internetul, blogurile, Facebook, Twitter, canalele internaționale de televiziune și alte mijloace audiovizuale au transmis în toate colțurile lumii realitatea epocii noastre, forțând niște comparații care, firește, au dezvăluit popoarelor arabe anacronismul și barbaria regimurilor în care trăiau și distanța care le despărțea de țările moderne. Și aceleași instrumente ale noii tehnologii au permis manifestanților să‑și coordoneze acțiunile, introducând o oarecare ordine în ceea ce, într‑o primă fază, părea a fi o haotică și anarhică explozie de nemulțumire. Dar lucrurile n‑au stat deloc așa.

Una dintre cele mai surprinzătoare trăsături ale revoltei arabe a fost efortul protestatarilor de a stăvili vandalismul și a împiedica bătăușii trimiși de regim să facă tot felul de samavolnicii – cum s‑a întâmplat în Egipt – pentru a discredita revolta și a intimida presa.

Încetineala (ca să nu zic lașitatea) cu care au reacționat țările occidentale – mai ales cele europene –, șovăind inițial în fața evenimentelor și venind ulterior cu declarații superficiale, vezi Doamne de bune intenții, în favoarea unei soluții negociabile a conflictului, în loc să‑i sprijine pe protestatari, i‑a dezamăgit profund pe milioanele de manifestanți care au ieșit pe străzi, clamând „libertate“ și „democrație“, și s‑au văzut priviți cu suspiciune, ba chiar cu panică de către țările libere! Iar, printre altele, manifestanții au mai descoperit și că partidele politice ale lui Mubarak și ale lui Ben Ali erau afiliate la Internaționala Socialistă! Halal mod de a promova social‑democrația și drepturile omului în Orientul Mijlociu!

Occidentul a greșit fundamental: el a văzut în mișcarea de eliberare a arabilor un cal troian prin intermediul căruia integrismul islamic putea să pună stăpânire pe întreaga regiune, iar modelul iranian – o dictatură a fanaticilor religioși – să se extindă în tot Orientul Mijlociu.

Adevărul e că revolta populară n‑a fost condusă de integriști și că, cel puțin până în prezent, aceștia nu conduc mișcarea de eliberare și nici nu pretind s‑o facă. Ei par a fi mult mai conștienți decât cancelariile occidentale că ceea ce‑i mobilizează pe tinerii de ambele sexe – tunisieni, egipteni, yemeniți și din celelalte țări – nu sunt legea musulmană și dorința ca niște clerici fanatici să‑i înlocuiască pe dictatorii cleptomani de care vor să scape. Ar trebui să fim orbi sau plini de prejudecăți ca să nu vedem că motorul secret al acestei mișcări este un instinct de libertate și de modernizare.

Firește că nu știm cum va evolua acest protest și că s‑ar putea ca, în confuzia care încă dăinuie, integrismul sau armata să tragă toate foloasele. Dar ceea ce știm cu siguranță e faptul că prima scânteie a acestei mișcări a fost o acțiune civilă, nu religioasă, fiind evident inspirată de idealuri democratice: libertate politică, presă liberă, alegeri libere, lupta împotriva corupției, justiție socială, oportunități de muncă și îmbunătățirea standardului de viață. Occidentul liberal și democratic ar trebui să sărbătorească acest demers, considerându‑l o extraordinară confirmare a valabilității unor valori – cum ar fi cultura libertății – și sprijinind întru totul popoarele arabe ce luptă acum împotriva tiranilor. N‑ar fi doar un act de justiție, ci și un mod de a asigura prietenia și colaborarea cu un viitor Orient Mijlociu liber și democratic.

Fiindcă acum există această reală posibilitate. Înaintea acestei revolte populare, multora ni se părea dificil acest lucru. Cele întâmplate în Iran și parțial în Irak justifică un anumit pesimism în privința opțiunii democratice în lumea arabă. Dar evenimentele din ultimele săptămâni ar trebui să șteargă reticențele și temerile generate de prejudecăți culturale și rasiale. Libertatea nu este o valoare apreciată plenar doar de țările culte și evoluate. Popoare neinformate, discriminate și exploatate pot descoperi la rândul lor, adesea pe căi sinuoase, că libertatea nu e un cuvânt retoric, lipsit de substanță, ci o posibilitate concretă de a scăpa de oroare, o șansă de a construi o societate în care bărbați și femei să trăiască fără teamă, într‑un cadru legal și cu perspective de progres.

Asta s‑a întâmplat în Asia, în America Latină și în țările care au trăit sub dominația Uniunii Sovietice. Iar acum – în sfârșit – începe să se întâmple acest lucru și în țările arabe care dovedesc un eroism și o forță extraordinare.

Suntem obligați să arătăm acestor țări solidaritatea noastră activă, fiindcă transformarea Orientului Mijlociu într‑un pământ al libertății va folosi nu numai milioanelor de arabi, ci lumii întregi în general (inclusiv Israelului, desigur, cu toate că guvernul extremist al lui Netanyahu nu e în stare să priceapă acest lucru).

Traducerea și adaptare de Luminița Voina‑Răuț din publicația The Economist