Documentele ridică noi semne de întrebare privind implicarea Londrei în războiul ce a divizat guvernul lui Tony Blair şi care a fost aprobată numai după acuzaţiile că Saddam Hussein deţine arme de distrugere în masă.
Stenogramele mai multor întâlniri între miniştri şi reprezentanţi ai unor companii petroliere importante contrazic declaraţiile publice ale societăţilor respective şi ale guvernelor occidentale din perioada respectivă, potrivit cărora nu au fost luate în considerare interese economice atunci când a fost decisă intervenţia.
Documentele nu au fost oferite ca dovezi Comisiei Chilcot, care anchetează implicarea Marii Britanii în războiul din Irak.
În martie 2003, înainte ca Londra să se implice în război, Shell a negat informaţiile potrivit cărora ar fi avut discuţii la Downing Street în legătură cu petrolul irakian.
La rândul său, BP a negat că ar avea „interese strategice” în Irak, în timp ce Tony Blair a descris „teoria conspiraţiei petrolului” drept absurdă.
Însă documente datând din octombrie – noiembrie 2002 prezintă o imagine diferită, scrie The Independent.
Cu cinci luni înainte de invazia din martie 2003, baroneasa Symons, ministru al comerţului în perioada respectivă, a spus BP că Guvernul său consideră că firmele energetice britanice ar trebui să aibă acces la o parte din rezervele enorme irakiene de petrol şi gaze, ca recompensă pentru implicarea militară, alături de SUA.
Documentele arată că lady Simmons a fost de acord să facă lobby pe lângă administraţia Bush în favoarea BP, deoarece compania se temea că va fi exclusă din acordurile pe care Washingtonul le încheia în culise cu guvernele francez şi rus şi cu societăţile energetice din respectivele ţări.
Stenogramele de la o întâlnire cu reprezentanţi ai BP, Shell şi BG (fost British Gas), din 31 octombrie 2002, afirmă: „Baroneasa Symons a fost de acord că ar fi greu de justificat o pierdere suferită de companiile britanice în ceea ce priveşte Irakul, dacă Marea Britanice ar fi un susţinător clar al guvernului american pe parcursul crizei”.
Ministrul a promis apoi că va informa companiile înainte de Crăciun despre eforturile sale de lobby.
În 6 noiembrie 2002, Ministerul britanic de Externe a invitat BP pentru a discuta despre oportunităţile din Irak, după schimbarea regimului. „Irakul este un proiect petrolier important. BP este disperat să intre acolo şi se teme ca acordurile politice vor duce la pierderea oportunităţii”, potrivit stenogramelor.
După o altă întâlnire, din octombrie 2002, directorul pentru Orientul Mijlociu din MAE britanic, Edward Chaplin, a notat: „Shell şi BP nu îşi puteau permite să nu aibă o parte (în Irak – n.red.), pentru viitorul lor pe termen lung (…). Suntem hotărâţi să obţinem o parte corectă pentru companiile britanice într-un Irak post-Saddam”.
În timp ce BP insista în public că nu are „interese strategice” în Irak, în privat transmitea Ministerului de Externe că Irakul este „mai important decât orice altceva în ultimul timp”.
Peste 1.000 de documente au fost obţinute în ultimii cinci ani, în baza legii accesului la informaţie, de activistul Greg Muttitt. Acestea arată că cel puţin cinci întâlniri au avut loc între înalţi oficiali, miniştri şi reprezentanţi ai BP şi Shell la sfârşitul lui 2002.
Contractele pe 20 de ani semnate după invazie au fost cele mai mari din istoria industriei petroliere. Acestea acoperă jumătate din rezervele irakiene – 60 de miliarde de barili de petrol, cumpăraţi de companii precum BP şi CNPC (companie chineză), al căror consorţiu ar urma să obţină un profit de 658 milioane de dolari anual numai din câmpul petrolifer Rumaila, din sudul ţării.