Unul dintre falsele merite găsite comunismului este acela că ar fi în stare să antreneze salturi economice spectaculoase. Nimic mai fals! La fel ca tâlharul care trăieşte bine pentru scurtă vreme după ce-a dat o lovitură, economia socialistă pare că a găsit drumul spre investiţii şi prosperitate. În realitate, este iminentă foamea. Da, exact, foamea! Este demonstrabil economic şi confirmat practic. Iată de ce:
Tranziţia de la economia agricolă la cea industrială are nevoie de capital. Prima este în mod obligatoriu sursă pentru a doua. Ăsta-i motivul pentru care moşierii şi chiaburii sunt duşmanii poporului, ăsta-i motivul pentru care ţăranii trebuie să-şi cedeze pământul sub ameninţarea armei. Capitalul – care în mod normal ştie să se gestioneze, conserve şi înmulţească în legea lui şi în interesul proprietarului – trebuie confiscat.
În civilizaţiile democratice, industrializarea a fost un fenomen natural. Cei mai abili dintre agricultori şi negustori s-au autoselectat prin propria pricepere şi au trecut mai departe, la un nivel superior de productivitate. Vorbim însă de o societate în care principalul criteriu de cernere a valorilor este piaţa. În cazul socialismului, mecanismul de selecţie este violenţa. Nu cel mai harnic agricultor, nu cel mai chibzuit proprietar, nu cel mai abil negustor va ajunge să ia decizii. Va ajunge să le ia cea mai ticăloasă, brutală şi oportunistă maimuţă. După ce îşi termină jaful şi încearcă să facă afaceri, maimuţa eşuează repede
Să ne-nţelegem – falimentul este posibil oriunde. Însă pe piaţă falimentul este un risc şi se limitează la cel care a luat deciziile greşite. Într-o ordine a violenţei, falimentul este aproape cert şi loveşte pe toată lumea. Iar când ai folosit drept capital – spoliat – resursa de hrană, faliment înseamnă foame. Citește mai departe comentariul lui Lucian Davidescu pe Standard.ro