de Octavian Bădescu
Doi oameni “produc” un copil, cu propriul lor corp, intr-un mediu la care au contribuit inclusiv multi altii – societatea, antecesorii. Al cui e copilul? In cea mai mare masura – al parintilor.
Are acest copil – care deja incepe sa consume (in diferite proportii) resurse ale tuturor, prin insasi existenta sa – datorii fata de societate, este moral sa contribuie la acoperirea costurilor celorlalti, dar si ale parintilor sai? Are, trebuie. O face? Actualmente nu, nu are de unde, este subventionat in principal de catre parinti.
Are acest copil dreptul teoretic si la o cota parte proportionala din resursele naturale brute ale Pamantului? Are. Cat? Cat traieste. O are? Actualmente nu, intrucat Pamantul (si resursele sale) a fost “insusit” sau “cumparat”, intr-o masura prea mare de catre prea putini oameni, care traiesc din ceea ce obtin prin munca oamenilor care nu isi permit sa “stea”, neavand accesul necesar si intr-o anume masura “cuvenit” la resurse indispensabile vietii.
Copilul creste, se formeaza, se educa. Cine suporta aceste costuri?
Pai el insusi, alocand timp, parintii sai – care din recompensa pentru timpul lor alocat celorlalti, din timpul lor, ofera cele necesare copilului, ceilalti membri ai societatii, inclusiv platitorii de taxe fara copii samd. Suporta si copilul? Actualmente nu, neavand din ce. Este teoretic “creditat”.
Tanarul ajunge capabil in a-si fi siesi suficient pentru supravietuire, eventual prin a fi util altora, care ii cumpara timpul, capacitatile, abilitatile si competentele dobandite in toti anii anteriori, consumand resurse. Cine achita costul supravietuirii individului? Cei care ii cumpara timpul, normal.
Dar cine ar trebui sa achite si cui toate aceste costuri totale de productie, anterioare, pentru ca omul nu a aterizat “din cer”, deja format? Cine cumpara timpul celor care au avut costurile? Cum si de la cine isi vor recupera acestia costurile? Pai de la consumatorii finali ai bunurilor si serviciilor, prin pret, asa cum ar fi trebuit anterior sa o faca si copilul, familia sa si societatea.
La un moment dat, datorita varstei si deprecierii generale a omului, acesta poate ca nu va mai avea suficienta utilitate pentru altii, valoarea timpului persoanei din povestea noastra pentru alti oameni poate incepe sa scada, desi utilitatea timpului sau pentru propria familie se poate pastra timp indelungat.
Dreptul la a consuma o cota parte proportionala din resursa naturala bruta se pastreaza insa, pana la moarte. Dreptul de a consuma o parte din rezultatele timpului altora se pot limita la masura in care persoana va fi la randul ei utila altora plus masura in care a economisit anterior, nu a consumat. Cu ce bani va trai, primiti de la cine si cu ce putere de cumparare? Astazi – el asteapta sa ii returneze societatea, in functie de cat poate si pe baza deciziei unui decident politic, iar societatea returneaza in medie si celor mai multi, mult mai putin.
Iata de ce, din “povestea” noastra, se desprind urmatoarele 3 concluzii:
- Resursele naturale brute, neprelucrate, ale Pamantului, inclusiv oamenii ca utilizatori ale acestora, trebuie sa aiba o valoare si un pret, pentru ca oamenii sa-si poata determina cota parte la care au dreptul natural, prin insasi existenta lor, in raport cu membrii actuali si viitori ai societatii si pentru ca proprietatii si/sau beneficiarii excedentari si acestora sa poata compensa pe nebeneficiari.
- Pentru a-si acoperi in timp real costurile, omul trebuie sa fie unic generator de masa monetara, prin insasi existenta sa, in mod gradual, egal, echitabil si in acelasi timp cu ceilalti oameni, reprezentare a valorii resurselor si din aceasta e normal sa existe si o contributie individuala permanenta la costurile comune ale societatii.
- Pentru o ordine monetara care sa guverneze interactiunile umane si evaluarea utilitatilor reciproce din societate, moneda potrivita este chiar timpul, masa monetara crescand proportional cu trecerea timpului raportata la stocul total de timp al celor vii, instrumentul de schimb fiind necesar a fi echitabil distribuit.
Urmare a acestor concluzii, generarea pe baza lor a unor formule etice de politici monetare, fiscale si reglementative, menite a corecta inechitatile din societate, devine nu foarte dificil de arhitecturat. Trebuie doar sa avem curajul de a gandi “out of the box”. Si de a corecta.
Intrucat un sistem in care cei care economisesc resurse de tot soiul ii subventioneaza pe cei care consuma, in care cei care nu beneficiaza de resurse naturale ii subventioneaza pe cei care beneficiaza, in care cei care isi aloca timpul altora ii subventioneaza pe cei care isi aloca timpul doar lor, constituie un sistem disfunctional, inechitabil, generator de conflicte, de risipa si de probleme, care pot duce inclusiv la extinctie.
Sunt convins ca nu acesta a fost gandul Creatorului atunci cand a lasat Omului Pamantul la dispozitie, pentru a-l utiliza cu pretul timpului sau.