Dezbaterea privind regionalizarea României, tulburările politice interne din Republica Moldova și criza steagurilor fluturate și numărate partizan, de la polițistul Pristanda la episcopul Laszlo Tökes, m‑au dus cu gândul la eternele discuții despre majoritate și minorități în România modernă. Apelez la un text mai vechi al meu, din 2005. Bag seama că enunțul clasic potrivit căruia „cu cât lucrurile se schimbă mai mult, cu atât ele rămân mai neschimbate“ a fost depășit de un altul, mai trist și mai sigur: „Cu cât trece vremea, cu atât recădem în timp“.
Conflictul dintre președinte și primul‑ministru, la conferința de presă de la Bruxelles, pornind de la relațiile optime cu Republica Moldova, ascunde, de fapt, două atitudini complementare. Tăriceanu, animat de discuțiile cu euroliberalii, a fost mesagerul opțiunii minimaliste a întâlnirii cu Republica Moldova în Uniunea Europeană, mai devreme sau mai târziu. Mai „precaut“, dar trădându‑și nepermis de public agenda separată, Băsescu a dat de înțeles că, deocamdată, subiectul europenizării Republicii Moldova trebuie dezbătut cu ușile închise.
Impresia este că președintele român are o opțiune maximalistă care ține de dinamica unei apropieri între România și Republica Moldova, înainte sau concomitent, dar nu după integrarea europeană a ambelor state. Se pare că Băsescu știe mai multe decât Tăriceanu, în această materie. El a fost interlocutorul direct, în ultimele luni, al lui Putin, Bush și Voronin, și planurile sale privind conflictele înghețate, Marea Neagră sau simetria dintre Kosovo și Transnistria nu exclud ipoteza, mai posibilă acum decât oricând în ultimii 15 ani, a unei uniuni statale România‑Moldova, cu sau fără Transnistria. Nimeni nu poate să vorbească despre acest subiect în mod deschis, deocamdată. Perspectiva unei unificări a României cu Republica Moldova, cu sau fără Transnistria, cu acordul ambelor entități, potrivit Tratatului de la Helsinki din 1975, fără opoziția marilor puteri, a UE și a NATO, nu este utopică, ci ține de „arta posibilului“. Obstacolul cel mai important în calea acestui proces va fi însă mecanismul democratic, adică opțiunea în libertate a ambelor societăți. Rusofonii vor juca un rol major, mai ales post‑factum, într‑o Românie „mare“, să admitem, cu un procent revăzut, mult în sus, al ponderii minorităților naționale, dar într‑un stat național unitar. Actuala formulă constituțională nu va putea scăpa de revizuire.
Băsescu a vorbit, apoi, în discursul său intempestiv de la bilanțul aliaților portocalii, despre rolul paradoxal al UDMR, ca principal factor de coeziune al alianței PNL‑PD, referindu‑se și la oprirea procesului de descentralizare administrativă, ca una din marile nerealizări ale primului an de mandat comun. Putem să vedem, oare, în aceste „scăpări“ ale președintelui, o sugestie a importanței unui subiect cu care a fost confruntat recent la Bruxelles, și care, mai ales, va putea dobândi o miză crucială în cazul unor reamenajări teritoriale, la granițele răsăritene ale țării?
Dezbaterile din jurul proiectului legii statutului pot fi rezumate prin declinările „descentralizării democratice“, formula propusă de eurosocialiști, dar nereținută de Parlamentul European. Acesta a optat pentru formula „autonomie culturală“, susținută de euroliberali, descalificând și versiunea „autoguvernarea minorităților“.
Când Băsescu însuși, întors de la Bruxelles, vorbește de necesitatea continuării procesului de descentralizare, nu cumva dorește să impună formula celui mai mic numitor comun european, inclusiv în materia drepturilor minorităților? Aceasta va asigura nu doar cadrul conviețuirii normale a majorității cu actualele minorități naționale, în primul rând cu maghiarii, ci și, eventual, cu viitoarea minoritate rusofonă, de dincolo de Prut.
Firește, braconăm pe tărâmul speculațiilor. Dar nu părea utopic un proiect similar, de reunificare a Germaniei, în viziunea tânărului locotenent‑colonel Vladmir Putin, rezident KGB la Dresda, în toamna anului 1989?
În 1878, la Congresul de la Berlin, independența de stat a României, după războiul ruso‑turc, a fost condiționată, între altele, de modificarea articolului 7 din Constituția din 1866, care punea obstacole în calea drepturilor economice și politice ale evreilor.
În 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial, încheierea păcii cu România este din nou condiționată de îmbunătățirea statutului minorității evreilor din România.
La sfârșitul Războiului Rece, în 1990, soluționarea conflictelor și tensiunilor dintre români și maghiari a fost condiția acceptării României în Consiliul Europei și apoi în NATO. Fostul secretar de stat american Madeleine Albright spunea că România și Ungaria au devenit membre de facto ale NATO, din momentul încheierii tratatului bilateral, în septembrie 1996.
Lucrurile nu arată diferit astăzi, păstrând toate proporțiile. Intrarea României în UE, ultima fază a încheierii tratatului de pace, sui‑generis, dintre o fostă țară comunistă din estul Europei și Occidentul învingător, este condiționată de îndeplinirea așa‑ziselor criterii politice, între care respectarea drepturilor minorităților naționale, cu accentele puse pe situația maghiarilor și a romilor. În ultimul document oficial al Comisiei Europene, „Raportul de monitorizare comprehensivă privind România“, de la 25 octombrie, se salută progresele la capitolul criterii politice, odată cu adoptarea de către guvern și apoi, eventual, de către Parlament a legii statutului minorităților naționale.
Diferențele dintre aceste momente istorice ale europenizării statului român sunt numeroase și importante, desigur. Dar regimul minorităților, indiferent de situații, a fost mereu impus din afară, fiind mereu un obstacol, pe unul sau altul din traseele „integrării“. Putem ieși din acest cerc vicios?
Anii ce vin, în cazul unei unificări statale cu Republica Moldova, vor reanima chestiunea minorităților. Este motivul pentru care reglementări operative în materia descentralizării democratice de tip european ne vor feri de toate complicațiile revenirii bolilor copilăriei, la maturitate.