Rezultatul negocierilor de ieri noapte sunt următoarele: unii au, cel puţin pe hârtie, un control mai mare asupra cheltuielilor elene. Alţii au, cel puţin teoretic, o perspectivă a unor pierderi controlate. Grecii şi europenii au siguranţa că falimentul nu se va instala în martie. Deci, e un rezultat bun? Nu. E doar unul care se înscrie în logica unor negocieri. Dacă procesul durează destul de mult, probabilitatea unei concesii creşte. Şi dacă ignorăm realitatea, orice obiectiv autoimpus este realizabil, scrie RFI Romania.
Între timp, avertismentele specialiştilor au fost ignorate în totalitate. Se doreşte creştere economică chiar de anul viitor. Cum s-ar realiza aşa ceva însă e un mister, mai ales că Grecia s-a obligat la austeritate, nu la mecanisme conjuncturale. Ţelurile fixate pentru Atena sunt utopice. Miliardele ar fi mai bine utilizate ca ajutor pentru un nou început după faliment. Iar acordul semnat la Bruxelles ieri dimineaţă nu face altceva decât să consolideze o uniune monetară construită pe speranţă şi pe alimentarea continuă cu miliarde de euro.
Miopia Europei în faţa realităţii fiscale (Washington Post)
Europenii nu au învăţat nimic şi nu au uitat nimic. Liderii politici ţin cu dinţii de nişte aparente soluţii despre care toată lumea ştie că nu au niciun fel de efect.
Europenii cred cu tărie că, dacă austeritatea nu funcţionează, atunci motivul e că nu este suficient de strictă. Circa jumătate din zona Euro este în recesiune sau stagnează. Şi refuzul dogmatic de a face altceva decât politica ce s-a dovedit dezastruoasă ameninţă creşterea economică nu numai în Europa, ci în întreaga lume.
În plus, problemele Europei nu sunt numai de natură fiscală. Mult mai important este aspectul bancar şi lipsa de competitivitate. Aceste două probleme sunt atât de grave încât au ajuns să redefinească rolul Europei în lume. Cu toate acestea, liderii politici au impresia că ele ar fi marginale. Bătrânul continent întrunea odinioară 40% din PIB la nivel mondial. Astăzi îşi poate asuma numai 18%. Peste un deceniu vor fi 11%. Şi totuşi, acest aspect este ignorat în totalitate.
Adunarea Naţională a aprobat crearea Mecanismului de Stabilitate (Le Figaro)
Legislativul francez a ratificat înfiinţarea scutului permanent de protecţie a zonei Euro în cazul unor viitoare crize. Dreapta a votat pentru, stânga împotrivă, iar socialiştii s-au abţinut în contextul în care declaraseră deja că ar renegocia acest acord în cazul în care vor câştiga alegerile în mai.
Reprezentanţii Frontului de Stânga s-au declarat consternaţi de abţinerea socialiştilor întrebându-se cum pot aceştia să nu îşi exprime opoziţia faţă de un document care ar „distruge Grecia” şi care ar impune austeritatea ca lege de funcţionare a Uniunii. Nici conservatorii preşedintelui Sarkozy nu au privit cu ochi mai buni abţinerea socialiştilor catalogând-o drept greşeală istorică. Ecologiştii s-au abţinut şi ei însă, fapt care a părut mai puţin deranjant pentru colegii de parlament. Motivul lor este faptul că sunt de acord cu o mutualizare a datoriilor în interiorul zonei Euro.
Un atac împotriva Iranului ar fi o prostie criminală (The Guardian)
SUA şi Israelul discută despre declanşarea unui conflict dezastruos care ar face din armele nucleare iraniene o certitudine. După un deceniu de războaie dezastruoase în Orientul Mijlociu de îndreptăm cu paşi repezi către un altul. În plus, aceleaşi argumente discreditate care au fost utilizate în cazul intervenţiilor din Irak şi Afganistan sunt folosite şi azi în cazul Iranului. Discursurile se înmulţesc, ameninţările devin mai puţin voalate. Chiar secretarul american al apărării Leon Panetta spunea recent că există o posibilitate însemnată ca Israelul să atace Iranul undeva între aprilie şi iunie. Preşedintele Barack Obama a încercat să calmeze spiritele spunând că nicio decizie nu ar fi fost luată, dar efectul e slăbuţ.
Problema e că un atac împotriva Iranului ar fi complet ilegal. Nu există în legislaţia internaţională nicio bază pentru un război preventiv. Ar fi, de asemenea, nu doar un conflict izolat, ci cu siguranţă unul regional cu implicaţii mondiale. Atâta vreme cât Iranul îşi menţine influenţa în Orientul Mijlociu, distrugerile şi pierderile de vieţi omeneşti ar fi uriaşe.
Şi mai serios este faptul că SUA nici măcar nu cred că Iranul vrea să construiască arme nucleare. Întrebare către Leon Panetta: „Încearcă Teheranul să construiască bombe nucleare?” Răspunsul său: „Nu”. Deci un atac ar încerca să prevină posibilitatea ca Iranul să poată dezvolta cândva armament nuclear. Şi asta într-o vecinătate în care mai multe state au transformat demult această posibilitate în realitate. Mult mai importantă ar fi, în schimb, denuclearizarea Orientului Mijlociu. Ar fi nişte eforturi mult mai bine investite.
