Era o chestiune de timp ca subminarea parteneriatelor strategice ale României chiar de către puterea politică de la Bucureşti să se extindă explicit şi la celălalt pilon care a stat la baza dezvoltării României în ultimii 20 de ani – NATO.

Dacă cu Uniunea Europeană războiul e deja de ceva vreme unul deschis, cu atacatori la vedere care recurg la tot arsenalul din dotare, abordarea ostilă a relaţiei cu NATO fusese până de curând uşor mai discretă, tactica punând accent pe deghizare, disimulare şi o utilizare rezervată a rastelului.

Lucrurile s-au schimbat însă dramatic în ultimele zile ale lui 2018 (odată cu tentativa eşuată de a-l schimba pe şeful Statului Major al Apărării şi injectarea unei doze de incertitudine în sistem), iar prima săptămână a lui 2019 aduce confirmări solide ale acestor tendinţe (reaprinderea şi alimentarea cu orice preţ a unei crize la vârful Armatei).

Dar ceea ce vedem azi nu a început tot azi.

„NATO este mai mult decât o alianță militară. Este o uniune a democrațiilor care își propune promovarea păcii”, afirma Liviu Dragnea, în octombrie 2017, cu ocazia găzduirii de către România a Summit-ului Adunării Parlamentare NATO. Dar, mai adăuga la acea dată liderul PSD, „tocmai de aceea, rolul Adunării parlamentare a #NATO este să se asigure că deciziile militarilor respectă #voința cetățenilor”.

Aparent corecte, cele două idei capătă însă o conotaţie aparte având în vedere agenda, la fel de aparte, a celui care le-a emis.

Mai multe, pe digi24.ro.