Da, Caracal este un nou Colectiv… Gigină, Giulești, Larisa, Apuseni… observați cât de multe și cât de frecvente sunt aceste cazuri în care statul și-a omorât cetățenii! După fiecare astfel de Colectiv cei mai rudimentari dintre noi (nu toți, dar o masă mare) cred că răzbunarea (de la demisia unuia sau altuia și până la introducerea pedepsei cu moartea) este modalitatea de rezolvare a situației. De fapt, această mulțime își ascunde în furie propria responsabilitate, și vrea rezolvări urgente pentru a putea uita. Nici uitarea, nici rezolvările urgente nu aduc însă cu adevărat soluții. Nu aduc nici evoluția sistemului, nici proceduri mai bune, nici eliminarea nepotismelor, sunt doar supape prin care presiunea publică este eliberată, iar sistemul (prost, corupt, spuneți-i cum vreți) scapă și se perpetuează. Demisiile șefilor din Poliție, de la Caracal la IGPR, au fost primele supape. Și le-au dat că i-au pus alții, dar niciunul nu și-a găsit nicio vină, nicio greșeală în recrutarea cadrelor, sau în altceva, nimic. Apoi șeful STS, buf! demisie, fâsss! altă supapă! Apoi ministrul de Interne, căruia nici nu i se putea reproșa concret ceva, după șase zile, demisionează și el. Gata, s-a rezolvat! Nu s-a rezolvat nimic.
Deci cum procedăm? Ce reformăm? Cu cine? Care e capacitatea clasei politice de a înțelege această presiune a societății? Pe acest blog sunt sute de articole cu propuneri. Unele mai radicale, altele mai moderate. Am scris și eu, au mai scris și alții, dar nu ideile ne lipsesc. Lipsesc exact oamenii care să aibă curajul asumării lor. Nici legile nu ne lipsesc, chiar dacă au hăcuit cât au putut legislația în ultimii ani. La fel cum procurorii și polițiștii au ajuns la un „curajos” consens să nu intervină până la 6 dimineața, pentru că aveau lege și să intervină și să nu intervină, Sistemul Statului român supraviețuiește pentru că nimeni n-are curaj să-l schimbe”, a scris Guran pe blogul personal.